duminică, iulie 30, 2017

Povestea unei condamnări la moarte


Dialoguri cu Platon - Apărarea lui Socrate

În 399 î.Hr., la cîțiva ani după o revoluție care înlăturase regimul oligarhic din Atena, Socrate este adus în fața tribunalului. Un politician (Anytos), un orator (Lycon) și un poet (Meletos) îl acuză de ateism, de introducerea unor zei noi și de coruperea tineretului, cerînd pedeapsa cu moartea. Bătrînul filosof trebuie să vorbească în fața juraților (502 persoane). Aceasta este premisa dialogului Apărarea lui Socrate”.

Cum s-a ajuns la acest proces? Orice revoluție este prilejul plătirii unor polițe. În viață, Socrate deranjase multe persoane, politicieni aventurieri, retori limbuți, poeți îngîmfați. Duși în aporie, făcuți de rîs în confruntările verbale, aceștia se răzbunau, de obicei, vorbindu-l de rău, ironizîndu-l, prezentîndu-l ca pe un om cu capul în nori (Aristofan îl transformă în personaj ridicol de comedie). Acum, răzbunarea se mută în justiție.

De ce-i deranjase Socrate pe “intelectualii” atenieni? O spune chiar el, în fața juriului. Nu din răutate, nici pentru a cîștiga ceva personal. Așa înțelesese să-și trăiască viața, după ce Oracolul din Delfi îi spusese că nu există un om mai înțelept decît el. Cum e posibil așa ceva, cînd eu știu că nu știu? s-a întrebat filosoful. Și tot el și-a răspuns: poate că tipii ăștia, care se pretind cunoscători, nici măcar nu știu că nu știu! Ia să verific! Din testarea asta s-au născut celebrele dialoguri, în care „eliteleateniene ies prost. Dar și o enormă frustrare a autorității contestate, mai ales că Socrate începuse să aibă imitatori. Așa că de la frustrare la proces n-a mai fost decît un pas, făcut cînd climatul public s-a dovedit propice – după o răsturnare de regim.

Socrate e conștient că luptă cu opinia publică. O spune, arătînd mecanismele prin care cei interesați îi stricaseră imaginea. Știe că lupta e deja pierdută – reprezentările colective se schimbă în timp, or procesul nu-i lasă destul. Poate dacă am sta mai mult de vorbă... murmură bătrînul. Dar nici așa nu vrea să apeleze la sentimente, să implore iertare, să își aducă în public soția în lăcrimată și pruncul. Își rememorează pe scurt faptele cetățenești, sîngele vărsat în război, refuzul de a fi complice la nedreptăți. Își afirmă din nou crezul – este un fel de avertizor de impostură, necesar atenienilor. Se mulțumește să arate, în cîteva cuvinte, absurdul primelor două acuzații (cum poți să fii ateu și să introduci Zei noi?). Pentru cea de-a treia, privind coruperea tinerilor, le reamintește tuturor că nu e sofist, să aibă discipoli care plătesc. E prea puțin. Cu o majoritate de 60 de voturi, jurații îl găsesc vinovat.

În partea a doua a dialogului, conform procedurii juridice, părțile propun pedeapsa. Acuzatorii își păstrează cererea condamnării la moarte. Socrate, ironic, duce gîndul mai departe – dacă e după faptă și răsplată, ar trebui să fie pedepsit cu mese gratuite în pritaneu. Apoi, la solicitările disperate ale prietenilor, acceptă o amendă de 30 de mine. Tribunalul alege pedeapsa cu moartea. Pentru că Atena serbează amintirea isprăvii lui Tezeu, trimițînd o corabie la Delos, execuția se amînă pînă după întoarcerea delegației. Socrate va rămîne aproape o lună în închisoare.

În ultima parte a “Apărării”, Socrate se adresează celor care rămăseseră cu el după pronunțarea sentinței – prieteni și jurați, făcînd recapitularea discuției. Consideră că a fost învins dintr-o lipsă, dar nu de argumente, ci de cutezanță și de nerușinare. N-a spus tribunalului ceea ce și-ar fi dorit acesta să audă – o autocritică. Dar cum să își nege principiile ? Să pară un caraghios bătrîn, care își recunoaște neghiobia? Să-și scape viața cu prețul ticăloșiei? Dar ce viață ar mai fi fost aceea? Apoi, pentru că omul în pragul morții are dezlegare la profeție, Socrate prevede judecătorilor o pedeapsă mult mai grea – vor fi contestați de generațiile viitoare, cu cît mai tinere cu atît mai aspre. Iar satisfacția momentană de a scăpa de un oponent se va transforma veșnic în supărare.


Socrate


„Dar acum e timpul să plecăm: eu ca să mor, iar voi – ca să trăiți. Care dintre noi se îndreaptă către un bine mai mare nu știe nimeni altcineva decît Zeul”. Concluzia ar fi că, în tribunalul opiniei publice, de multe ori ești condamnat înainte de a fi judecat. Aviz celor care se hrănesc din faimă – politicieni, educatori, intelectuali!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu