Dialoguri cu Platon - Apărarea lui Socrate
În 399 î.Hr., la cîțiva ani după o revoluție
care înlăturase regimul oligarhic din Atena, Socrate este adus în fața
tribunalului. Un politician (Anytos), un orator (Lycon) și un poet (Meletos) îl
acuză de ateism, de introducerea unor zei noi și de coruperea tineretului,
cerînd pedeapsa cu moartea. Bătrînul filosof trebuie să vorbească în fața
juraților (502 persoane). Aceasta este premisa dialogului “Apărarea lui Socrate”.
Cum s-a ajuns la acest proces? Orice revoluție
este prilejul plătirii unor polițe. În viață, Socrate deranjase multe persoane, politicieni aventurieri, retori limbuți, poeți îngîmfați. Duși în
aporie, făcuți de rîs în confruntările verbale, aceștia se răzbunau, de obicei,
vorbindu-l de rău, ironizîndu-l, prezentîndu-l ca pe un om cu capul în nori
(Aristofan îl transformă în personaj ridicol de comedie). Acum, răzbunarea se
mută în justiție.
De ce-i deranjase Socrate pe “intelectualii” atenieni?
O spune chiar el, în fața juriului. Nu din răutate, nici pentru a cîștiga ceva
personal. Așa înțelesese să-și trăiască viața, după ce Oracolul din Delfi îi
spusese că nu există un om mai înțelept decît el. Cum e posibil așa ceva, cînd
eu știu că nu știu? s-a întrebat filosoful. Și tot el și-a răspuns: poate că tipii ăștia,
care se pretind cunoscători, nici măcar nu știu că nu știu! Ia să verific! Din
testarea asta s-au născut celebrele dialoguri, în care „elitele” ateniene ies prost. Dar
și o enormă frustrare a autorității contestate, mai ales că Socrate începuse să
aibă imitatori. Așa că de la frustrare la proces n-a mai fost decît un pas, făcut
cînd climatul public s-a dovedit propice – după o răsturnare de regim.
Socrate e conștient că luptă cu opinia
publică. O spune, arătînd mecanismele prin care cei interesați îi
stricaseră imaginea. Știe că lupta e deja pierdută – reprezentările colective
se schimbă în timp, or procesul nu-i lasă destul. Poate dacă am sta mai mult
de vorbă... murmură bătrînul. Dar nici așa nu vrea să apeleze la sentimente,
să implore iertare, să își aducă în public soția în lăcrimată și pruncul. Își
rememorează pe scurt faptele cetățenești, sîngele vărsat în război, refuzul de
a fi complice la nedreptăți. Își afirmă din nou crezul – este un fel de
avertizor de impostură, necesar atenienilor. Se mulțumește să arate, în cîteva
cuvinte, absurdul primelor două acuzații (cum poți să fii ateu și să
introduci Zei noi?). Pentru cea de-a treia, privind coruperea tinerilor, le
reamintește tuturor că nu e sofist, să aibă discipoli care plătesc. E prea
puțin. Cu o majoritate de 60 de voturi, jurații îl găsesc vinovat.
În partea a doua a dialogului, conform procedurii
juridice, părțile propun pedeapsa. Acuzatorii își păstrează cererea condamnării
la moarte. Socrate, ironic, duce gîndul mai departe – dacă e după faptă și
răsplată, ar trebui să fie pedepsit cu mese gratuite în pritaneu. Apoi, la solicitările disperate ale prietenilor, acceptă o amendă de 30
de mine. Tribunalul alege pedeapsa cu moartea. Pentru că Atena serbează amintirea
isprăvii lui Tezeu, trimițînd o corabie la Delos, execuția se amînă pînă după
întoarcerea delegației. Socrate va rămîne aproape o lună în închisoare.
În ultima parte a “Apărării”, Socrate se
adresează celor care rămăseseră cu el după pronunțarea sentinței – prieteni și
jurați, făcînd recapitularea discuției. Consideră că a fost învins dintr-o
lipsă, dar nu de argumente, ci de cutezanță și de nerușinare. N-a spus
tribunalului ceea ce și-ar fi dorit acesta să audă – o autocritică. Dar cum să
își nege principiile ? Să pară un caraghios bătrîn,
care își recunoaște neghiobia? Să-și scape viața cu prețul ticăloșiei? Dar ce
viață ar mai fi fost aceea? Apoi, pentru că omul în pragul morții are dezlegare
la profeție, Socrate prevede judecătorilor o pedeapsă mult mai grea – vor fi
contestați de generațiile viitoare, cu cît mai tinere cu atît mai aspre. Iar
satisfacția momentană de a scăpa de un oponent se va transforma veșnic în supărare.
Socrate
„Dar acum e timpul să plecăm: eu ca să mor, iar voi –
ca să trăiți. Care dintre noi se îndreaptă către un bine mai mare nu știe
nimeni altcineva decît Zeul”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu