1. O călătorie în Canada începe cu pregătirea
bagajului birocratic – vei completa două formulare pentru acordarea vizei, vei
strînge adeverinţe de salarizare, extrase de cont, certificate de proprietate.
Te vor întreba dacă faci parte din organizaţii paramilitare, dacă ai fost
condamnat pentru profanarea simbolurilor religioase şi dacă ai avut boli
infecţioase. Se vor interesa de locurile de muncă din ultimii zece ani, de
fostele neveste. Vei plăti anticipat procesarea informaţiilor (externalizată
către o terţă parte) şi tot nu vei fi sigur că te primesc. Pentru că accesul în
Canada e un privilegiu, nu un drept, aşa cum vei citi, de la început, pe
site-ul ambasadei. Noroc că se desfiinţează vizele de la 1 decembrie 2017!
2. Dacă ai zburat în Europa, nu înseamnă că
eşti pregătit pentru o călătorie trans-atlantică. Indiferent cu ce companie
aeriană călătoreşti, tot te vei întîlni cu o namilă de avion, gata să te poarte
peste ocean. „Air France”, firma pe care o prefer (pentru că serveşte şampanie
la 10 mii de metri altitudine), foloseşte Boeing-uri 777, care pot căra cinci
sute de pasageri. De la Paris la Montreal sînt 5500 km şi şapte fusuri orare.
Drumul durează tot cam şapte ore. Dacă poţi să dormi, învelit cu o păturiţă,
eşti fericit. Dacă nu, îţi rămîne să te zgîieşti la filme sau să asculţi
muzică. Eu fac parte din a doua categorie – în plus, trebuie să mă ridic din
scaun şi să mă plimb cam la fiecare două ore, altfel mă transform într-un sac
cu oase dureroase. Călătoria către toaletă prezintă şi avantaje – vezi o lume
pestriţă, adormită în cele mai curioase moduri. Unii se fac colac pe scaun,
alţii atîrnă spre culoar, alţii dorm ca inginerii de la schimbul trei – cu
capul pe măsuţă.
3. În avionul transatlantic e rece, după
filosofia că mai bine îngheţăm decît ne fezandăm. În plus, dacă e frig nu-ţi
mai e foame. Tot frigul amorţeşte copiii, care nu mai au energie să plîngă,
oricît i-ar durea urechile de la variaţiile de presiune. La capăt de rînd, unde
e spaţiu mai mare, o fetiţă şi-a întins păturica pe jos şi stă ca o yogină, cu
picioarele încrucişate. Poartă voaluri galbene pe cap şi se uită la un program
muzical. Mîinile i se unduiesc cu graţie, în ritmuri doar de ea auzite.
Alături, dorm două negrese tinere. Au cele mai senzaţionale coafuri pe care
le-am văzut vreodată – părul de abanos, cu firul gros, e împletit şi răsucit,
prins în plase de mătase, ca viţa de groase, vorba poetului popular. Funde
somptuoase de catifea purpurie se răsfaţă şi ele pe-acolo. Cum o fi să ai o
panteră de-asta în casă?
4. Din
aer, Montrealul pare o lăbărţare de-o parte şi de alta a fluviului Sfîntului
Laurenţiu. Inima sa e pe o insulă, în care un grup de colonişti, condus de Paul
de Chomedey, a înfipt drapelul Franţei, pe la 1650. Oraş de negustori şi
aventurieri, care s-a numit la început Ville-Marie, crescînd treptat la
dimensiunile de astăzi. Trei milioane de locuitori, alte trei în aria
metropolitană, nod de comunicaţii, port şi centru financiar bancar, înconjurat
de suburbii industriale. Patru universităţi, muzee, teatre, parcuri şi grădini
publice. Avionul se lasă pe-o aripă, gata de aterizare la Dorval. Soarele
asfinţeşte, aruncînd sclipiri roşiatice pe ape.
5. Chiar dacă ai viză, ofiţerii de la Imigrări
tot vor să afle mai mult. Stăm la verificări într-o sală plină de
latino-americani. Din cînd în cînd, e strigat la ghişeu căte un Pablo sau cîte
un Fernando. Mă uit în paşaport şi ce să vezi? Şi eu sînt Cristiano, un
latino-est-european, aşa că mă aştept la acelaşi tratament. Totuşi, aflînd că
am deja comandate şi bilete de întoarcere, poliţista de aeroport ridică iute
bariera. Sînt în Canada şi abia acum simt năuceala schimbării fusului orar.
6. Străzile din Montreal – patru benzi pe-o
parte, patru pe alta. Dar, peste tot, se fac lucrări şi traficul e oprit,
restricţionat, deviat. Se înlocuiesc pasarelele şi podurile, cu metalul corodat
de sarea pe care edilii o împrăştie din plin iarnă de iarnă. Coroziunea e o
mare problemă – maşinile însele au tabla ruginită, unele au găuri să bagi
pumnul, cu toate că sînt noi. Nici un producător auto nu dă garanţie la tablă
mai mare de cinci ani. Se înlocuieşte şi calea ferată – o instalaţie specială,
ghidată laser, întinde şinele şi plasează traversele. Şi eu care mă luasem după
westernuri, cu tipii ăia care băteau crampoanele cu barosul, cu primarul care
înfigea primul piron, de argint...
7. Hotelul e în Downtown, pe Rue Peel. Înainte
se chema „Richelieu Tower”, astăzi face parte din lanţul Marriot. E o clădire
înaltă de 24 de etaje, care pare mică, pe lîngă ceilalţi zgîrie-nori din zonă.
Interesant că imobile vechi, cu trei-patru etaje şi ornamente, stau în armonie
lîngă turnurile de sticlă, într-un amestec care, la prima vedere, mi se pare
surprinzător dar, după un timp, se va dovedi pur şi simplu fermecător. Europa
şi America se armonizează, se pun reciproc în valoare. Montrealul mi se
descoperă ca un oraş rafinat, aerisit, prietenos. Aici nu poţi să te rătăceşti
– străzile se întretaie în caroiaj perfect, coborînd de pe Mont Royal spre
portul vechi. Cafenele, restaurante, librării, magazine de tot felul te cheamă
înăuntru. În faţa buildingurilor, monumente de for public, ca să vorbesc ca la
noi – statui, scuaruri, artă modernă, instalaţii. E zece seara dar străzile
sînt pline de tineri – îşi plimbă veselia şi cafelele luate de la „Starbucks”
pe Rue St. Catherine.
8. Spre cer, cupolele de cristal ale
zgîrie-norilor împrăştie culori electrice – albastru de neon, verde, galben
citron. Coloane ionice, suspendate la zeci de metri înălţime, susţin frontoane
cu logo-uri şi mărci, semnele noilor zeiţe ale Globalizării. Bate un vînt
răcoros, iar noaptea canadiană merge spre jumătate. Cu ochii plini de nisipul
oboselii, merg şi eu să mă culc, năucindu-mi de tot organismul. În România, e
dimineaţă deja. Noapte bună, Lume Nouă! Pe mîine!
(va urma)
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu