luni, iulie 03, 2017

Crochiuri din Lumea Nouă (I)


1. O călătorie în Canada începe cu pregătirea bagajului birocratic – vei completa două formulare pentru acordarea vizei, vei strînge adeverinţe de salarizare, extrase de cont, certificate de proprietate. Te vor întreba dacă faci parte din organizaţii paramilitare, dacă ai fost condamnat pentru profanarea simbolurilor religioase şi dacă ai avut boli infecţioase. Se vor interesa de locurile de muncă din ultimii zece ani, de fostele neveste. Vei plăti anticipat procesarea informaţiilor (externalizată către o terţă parte) şi tot nu vei fi sigur că te primesc. Pentru că accesul în Canada e un privilegiu, nu un drept, aşa cum vei citi, de la început, pe site-ul ambasadei. Noroc că se desfiinţează vizele de la 1 decembrie 2017!

2. Dacă ai zburat în Europa, nu înseamnă că eşti pregătit pentru o călătorie trans-atlantică. Indiferent cu ce companie aeriană călătoreşti, tot te vei întîlni cu o namilă de avion, gata să te poarte peste ocean. „Air France”, firma pe care o prefer (pentru că serveşte şampanie la 10 mii de metri altitudine), foloseşte Boeing-uri 777, care pot căra cinci sute de pasageri. De la Paris la Montreal sînt 5500 km şi şapte fusuri orare. Drumul durează tot cam şapte ore. Dacă poţi să dormi, învelit cu o păturiţă, eşti fericit. Dacă nu, îţi rămîne să te zgîieşti la filme sau să asculţi muzică. Eu fac parte din a doua categorie – în plus, trebuie să mă ridic din scaun şi să mă plimb cam la fiecare două ore, altfel mă transform într-un sac cu oase dureroase. Călătoria către toaletă prezintă şi avantaje – vezi o lume pestriţă, adormită în cele mai curioase moduri. Unii se fac colac pe scaun, alţii atîrnă spre culoar, alţii dorm ca inginerii de la schimbul trei – cu capul pe măsuţă.


3. În avionul transatlantic e rece, după filosofia că mai bine îngheţăm decît ne fezandăm. În plus, dacă e frig nu-ţi mai e foame. Tot frigul amorţeşte copiii, care nu mai au energie să plîngă, oricît i-ar durea urechile de la variaţiile de presiune. La capăt de rînd, unde e spaţiu mai mare, o fetiţă şi-a întins păturica pe jos şi stă ca o yogină, cu picioarele încrucişate. Poartă voaluri galbene pe cap şi se uită la un program muzical. Mîinile i se unduiesc cu graţie, în ritmuri doar de ea auzite. Alături, dorm două negrese tinere. Au cele mai senzaţionale coafuri pe care le-am văzut vreodată – părul de abanos, cu firul gros, e împletit şi răsucit, prins în plase de mătase, ca viţa de groase, vorba poetului popular. Funde somptuoase de catifea purpurie se răsfaţă şi ele pe-acolo. Cum o fi să ai o panteră de-asta în casă?

4.  Din aer, Montrealul pare o lăbărţare de-o parte şi de alta a fluviului Sfîntului Laurenţiu. Inima sa e pe o insulă, în care un grup de colonişti, condus de Paul de Chomedey, a înfipt drapelul Franţei, pe la 1650. Oraş de negustori şi aventurieri, care s-a numit la început Ville-Marie, crescînd treptat la dimensiunile de astăzi. Trei milioane de locuitori, alte trei în aria metropolitană, nod de comunicaţii, port şi centru financiar bancar, înconjurat de suburbii industriale. Patru universităţi, muzee, teatre, parcuri şi grădini publice. Avionul se lasă pe-o aripă, gata de aterizare la Dorval. Soarele asfinţeşte, aruncînd sclipiri roşiatice pe ape.

5. Chiar dacă ai viză, ofiţerii de la Imigrări tot vor să afle mai mult. Stăm la verificări într-o sală plină de latino-americani. Din cînd în cînd, e strigat la ghişeu căte un Pablo sau cîte un Fernando. Mă uit în paşaport şi ce să vezi? Şi eu sînt Cristiano, un latino-est-european, aşa că mă aştept la acelaşi tratament. Totuşi, aflînd că am deja comandate şi bilete de întoarcere, poliţista de aeroport ridică iute bariera. Sînt în Canada şi abia acum simt năuceala schimbării fusului orar.


6. Străzile din Montreal – patru benzi pe-o parte, patru pe alta. Dar, peste tot, se fac lucrări şi traficul e oprit, restricţionat, deviat. Se înlocuiesc pasarelele şi podurile, cu metalul corodat de sarea pe care edilii o împrăştie din plin iarnă de iarnă. Coroziunea e o mare problemă – maşinile însele au tabla ruginită, unele au găuri să bagi pumnul, cu toate că sînt noi. Nici un producător auto nu dă garanţie la tablă mai mare de cinci ani. Se înlocuieşte şi calea ferată – o instalaţie specială, ghidată laser, întinde şinele şi plasează traversele. Şi eu care mă luasem după westernuri, cu tipii ăia care băteau crampoanele cu barosul, cu primarul care înfigea primul piron, de argint...

7. Hotelul e în Downtown, pe Rue Peel. Înainte se chema „Richelieu Tower”, astăzi face parte din lanţul Marriot. E o clădire înaltă de 24 de etaje, care pare mică, pe lîngă ceilalţi zgîrie-nori din zonă. Interesant că imobile vechi, cu trei-patru etaje şi ornamente, stau în armonie lîngă turnurile de sticlă, într-un amestec care, la prima vedere, mi se pare surprinzător dar, după un timp, se va dovedi pur şi simplu fermecător. Europa şi America se armonizează, se pun reciproc în valoare. Montrealul mi se descoperă ca un oraş rafinat, aerisit, prietenos. Aici nu poţi să te rătăceşti – străzile se întretaie în caroiaj perfect, coborînd de pe Mont Royal spre portul vechi. Cafenele, restaurante, librării, magazine de tot felul te cheamă înăuntru. În faţa buildingurilor, monumente de for public, ca să vorbesc ca la noi – statui, scuaruri, artă modernă, instalaţii. E zece seara dar străzile sînt pline de tineri – îşi plimbă veselia şi cafelele luate de la „Starbucks” pe Rue St. Catherine.



8. Spre cer, cupolele de cristal ale zgîrie-norilor împrăştie culori electrice – albastru de neon, verde, galben citron. Coloane ionice, suspendate la zeci de metri înălţime, susţin frontoane cu logo-uri şi mărci, semnele noilor zeiţe ale Globalizării. Bate un vînt răcoros, iar noaptea canadiană merge spre jumătate. Cu ochii plini de nisipul oboselii, merg şi eu să mă culc, năucindu-mi de tot organismul. În România, e dimineaţă deja. Noapte bună, Lume Nouă! Pe mîine!
                                                                                           (va urma)

Niciun comentariu: