luni, august 07, 2017

Cîntecul de lebădă al lui Socrate (I)

Dialoguri cu Platon - Fedon


Premisă: În ultimele ore de viață, așteptîndu-și cupa cu zeamă de cucută, Socrate își îmbărbătează prietenii, vorbindu-le despre moarte, această călătorie misterioasă a sufletului.

“Fedon” este una dintre marile cărți ale umanității, care transmite învățături despre viața trăită bine și despre sensul morții. Alternînd raționamentul dialectic cu expunerea credințelor orfice și pitagoreice, Platon analizează natura sufletului, relația sa cu trupul și drumul pe care îl urmează după moarte. Socrate, personajul principal al dialogului, respinge opiniile și argumentele tovarășilor săi, indicîndu-le cum să trăiască pentru a nu se teme de moarte. În Fedon”, dincolo de speculația filosofică, se regăsesc ecouri ale învățăturilor tradiționale, semn că Platon a avut parte de o inițiere regulară. În cele ce urmează, vom încerca să punem în evidență cîteva din aceste idei, lăsînd cititorului avizat posibilitatea de a descoperi și altele. În definitiv, “Fedon” este un text subtil, o încercare pentru traducător (în cazul acesta Petru Creția, care semnează textul din ediția Platon, Opere, vol. IV, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983) și cititor deopotrivă. Dar nu ne facem iluzii. Omului zilelor noastre, dialogul acesta nu-i mai spune nimic – modernitatea nu recunoaște existența sufletului sau o asimilează, în cel mai bun caz, cu un epifenomen al viului. Dar asta nu ne miră – în Kali Yuga, grosierul ia locul subtilului.

Lumea ca închisoare pentru suflet

Mișcarea 1. Discuția e deschisă de Cebes, care întreabă de ce e interzisă sinuciderea. Socrate răspunde, așezînd deja discuția în sfera învățăturii tradiționale. Doctrinele secrete, spune el, arată că lumea este o închisoare, din care omul n-are voie să evadeze. Sîntem creați de zei, sîntem cumva proprietatea lor, or nimeni nu ar accepta ca să i se distrugă proprietatea. Răspunsul, vag, îi nemulțumește pe tineri, dar Socrate va clarifica ceva mai tîrziu termenii. Atunci, tu, Socrate, de ce nu te superi că vei fi executat? Cum poate filosoful să nu se supere, cînd e obligat de oameni să moară? continuă Cebes cu obiecțiile. Socrate exprimă speranța populară a revederii, pe Celălalt Tărîm, a oamenilor dragi și a apropierii de zei. Apoi începe prima analiză dialectică a fenomenului numit moarte.

Filosofia este pregătirea pentru moarte

Mișcarea 2. Cei prezenți conced că moartea este despărțirea sufletului de trup. Detașînd gîndirea de iluziile simțurilor și de plăcerile trupului, filosoful se preocupă de cele ale sufletului. Cunoașterea este purificare, în ultimă instanță, spune Socrate, cu trimitere la orfism. Care e metoda filosofului? Concentrarea sufletului, răspîndit în trup, în sine însuși, pentru a raționa. Sufletul, principiu vital, este înzestrat cu puterea de a gîndi. În cunoașterea purificată de sîcîielile trupului, fie că sînt dureri sau plăceri, filosoful găsește bucurie. Dar cunoașterea deplină va fi numai după separarea sufletului de trup, adică după moarte. S-ar putea spune că filosofia e chiar pregătirea pentru moarte. De aceea, filosoful, spre deosebire de omul obișnuit, nu se teme și nu e supărat cînd trebuie să moară. El speră să obțină, dincolo, plăcerea supremă – gîndirea supremă. El s-a purificat ca să fie una cu Zeul.

Anamneza, dovada preexistenței sufletului

Mișcarea 3. Cebes exprimă ideea că sufletul, despărțit de trup, dispare. În clipa cînd iese din trup și se desface de el, se risipește ca o adiere, ca un fum, se pierde, destrămîndu-se în zbor și încetează să mai ființeze undeva”. Metafora sufletului-adiere, a suflului care însuflețește, încă e apropiată de doctrina tradițională, dar a pierdut ceva din vedere - și anume că sufletul nu e numai principiu vital ci și gîndire. Cum? Să ne reamintim ce este cunoașterea, zîmbește Socrate. Noțiunile abstracte ale gîndirii, precum raportul de egalitate, nu se obțin prin simțuri, din observația lucrurilor, atît de diverse, ci lucrurile ni le reamintesc. Cunoașterea este anamneză, reamintire. Nimeni n-a văzut cu ochii Egalitatea, așa cum nimeni n-a văzut un triunghi sau o sferă. Totuși, recunoaștem Formele, pornind de la lucruri, care le imită imperfect, așa cum recunoaștem Adevărul, dacă sîntem întrebați cu iscusință. Cînd am învățat asta? Evident, parcă o știm dintotdeauna. Din acest deja vu, din această recunoaștere, Socrate deduce că sufletul, esență gînditoare, există înainte de trup, așa cum Lumea Formelor există dinainte de lumea oamenilor. Sufletul participă la Lumea Formelor, avînd ceva din ele, și anume gîndirea. Gîndirea este experiența sufletului de a rămîne neschimbat și identic cu sine, în Lumea Formelor-Esențe. De aici rezultă că sufletul este indisolubil. Trăim într-o lume închisă, în care viața trece în moarte și moartea în viață, prin procese circulare de coagulare și disoluție, sugerează Platon, recuperînd ecourile doctrinelor tradiționale. Același lucru susțineau și Vedele, textele sacre hinduse, cu 2000 de ani înaintea lui Platon. Același model îl vor redescoperi fizicienii de astăzi, cînd devine tot mai clar că există ceva care închide cercul, împiedicînd moartea termică a universului.

Un moment de tăcere...

În acest moment al dialogului, discipolii tac, încercînd să cîntărească argumentele lui Socrate. Noi, cei de azi, știm că tăcerea nu va ține mult. Vor apărea în dialog alte obiecții. Iar după moartea lui Socrate, Aristotel se va împotrivi teoriei anamnezei, considerînd palingeneza, renașterea sufletului, o vorbă goală. Pentru el și pentru empiriștii care i-au urmat, abstracțiunile se formează prin inducție, iar categoriile gîndirii n-au existență proprie. Materialiștii vor merge și mai departe. Dar să nu anticipăm. Socrate va răspunde obiecțiilor în continuare.


-         Va urma

Niciun comentariu: