Dialoguri cu Platon - Fedon
Premisă: În ultimele ore de viață, așteptîndu-și cupa cu
zeamă de cucută, Socrate își îmbărbătează prietenii, vorbindu-le despre moarte,
această călătorie misterioasă a sufletului.
“Fedon” este una dintre marile cărți ale umanității, care transmite învățături despre
viața trăită bine și despre sensul morții. Alternînd raționamentul dialectic cu
expunerea credințelor orfice și pitagoreice, Platon analizează natura sufletului,
relația sa cu trupul și drumul pe care îl urmează după moarte. Socrate,
personajul principal al dialogului, respinge opiniile și argumentele
tovarășilor săi, indicîndu-le cum să trăiască pentru a nu se teme de moarte. În
“Fedon”, dincolo de speculația
filosofică, se regăsesc ecouri ale învățăturilor tradiționale, semn că Platon a
avut parte de o inițiere regulară. În cele ce urmează, vom încerca să punem în
evidență cîteva din aceste idei, lăsînd cititorului avizat posibilitatea de a
descoperi și altele. În definitiv, “Fedon”
este un text subtil, o încercare pentru traducător (în
cazul acesta Petru Creția, care semnează textul din ediția Platon, Opere, vol.
IV, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983) și cititor deopotrivă.
Dar nu ne facem iluzii. Omului zilelor noastre, dialogul acesta nu-i mai spune
nimic – modernitatea nu recunoaște existența sufletului sau o asimilează, în
cel mai bun caz, cu un epifenomen al viului. Dar asta nu ne miră – în Kali
Yuga, grosierul ia locul subtilului.
Lumea ca închisoare pentru suflet
Mișcarea 1. Discuția e deschisă de Cebes, care
întreabă de ce e interzisă sinuciderea. Socrate răspunde, așezînd deja discuția
în sfera învățăturii tradiționale. Doctrinele secrete, spune el, arată că lumea
este o închisoare, din care omul n-are voie să evadeze. Sîntem creați de zei,
sîntem cumva proprietatea lor, or nimeni nu ar accepta ca să i se distrugă
proprietatea. Răspunsul, vag, îi nemulțumește pe tineri, dar Socrate va
clarifica ceva mai tîrziu termenii. Atunci, tu, Socrate, de ce nu te superi că
vei fi executat? Cum poate filosoful să nu se supere, cînd e obligat de oameni
să moară? continuă Cebes cu obiecțiile. Socrate exprimă speranța populară a
revederii, pe Celălalt Tărîm, a oamenilor dragi și a apropierii de zei. Apoi începe
prima analiză dialectică a fenomenului numit moarte.
Filosofia este pregătirea pentru moarte
Mișcarea 2. Cei prezenți conced că moartea
este despărțirea sufletului de trup. Detașînd gîndirea de iluziile simțurilor
și de plăcerile trupului, filosoful se preocupă de cele ale sufletului.
Cunoașterea este purificare, în ultimă instanță, spune Socrate, cu trimitere la
orfism. Care e metoda filosofului? Concentrarea sufletului, răspîndit în trup,
în sine însuși, pentru a raționa. Sufletul, principiu vital, este înzestrat cu
puterea de a gîndi. În cunoașterea purificată de sîcîielile trupului, fie că
sînt dureri sau plăceri, filosoful găsește bucurie. Dar cunoașterea deplină va
fi numai după separarea sufletului de trup, adică după moarte. S-ar putea spune
că filosofia e chiar pregătirea pentru moarte. De aceea, filosoful, spre
deosebire de omul obișnuit, nu se teme și nu e supărat cînd trebuie să moară.
El speră să obțină, dincolo, plăcerea supremă – gîndirea supremă. El s-a
purificat ca să fie una cu Zeul.
Anamneza, dovada preexistenței sufletului
Mișcarea 3. Cebes exprimă ideea că sufletul, despărțit de trup,
dispare. “În
clipa cînd iese din trup și se desface de el, se risipește ca o adiere, ca un
fum, se pierde, destrămîndu-se în zbor și încetează să mai ființeze undeva”. Metafora
sufletului-adiere, a suflului care însuflețește, încă e apropiată de doctrina
tradițională, dar a pierdut ceva din vedere - și anume că sufletul nu e numai
principiu vital ci și gîndire. Cum? Să ne reamintim ce este cunoașterea,
zîmbește Socrate. Noțiunile abstracte ale gîndirii, precum “raportul de egalitate”, nu se obțin prin
simțuri, din observația lucrurilor, atît de diverse, ci lucrurile ni le
reamintesc. Cunoașterea este anamneză, reamintire. Nimeni n-a văzut cu ochii Egalitatea,
așa cum nimeni n-a văzut un triunghi sau o sferă. Totuși, recunoaștem Formele,
pornind de la lucruri, care le imită imperfect, așa cum recunoaștem Adevărul,
dacă sîntem întrebați cu iscusință. Cînd am învățat asta? Evident, parcă o știm
dintotdeauna. Din acest deja vu, din această recunoaștere, Socrate deduce că
sufletul, esență gînditoare, există înainte de trup, așa cum Lumea Formelor
există dinainte de lumea oamenilor. Sufletul participă la Lumea Formelor, avînd
ceva din ele, și anume gîndirea. Gîndirea este experiența sufletului de a
rămîne neschimbat și identic cu sine, în Lumea Formelor-Esențe. De aici rezultă
că sufletul este indisolubil. Trăim într-o lume închisă, în care viața trece în
moarte și moartea în viață, prin procese circulare de coagulare și disoluție,
sugerează Platon, recuperînd ecourile doctrinelor tradiționale. Același lucru
susțineau și Vedele, textele sacre hinduse, cu 2000 de ani înaintea lui Platon.
Același model îl vor redescoperi fizicienii de astăzi, cînd devine tot mai clar
că există ceva care închide cercul, împiedicînd moartea termică a universului.
Un moment de tăcere...
În acest moment al dialogului, discipolii tac, încercînd să
cîntărească argumentele lui Socrate. Noi, cei de azi, știm că tăcerea nu va
ține mult. Vor apărea în dialog alte obiecții. Iar după moartea lui Socrate, Aristotel
se va împotrivi teoriei anamnezei, considerînd palingeneza, renașterea
sufletului, o vorbă goală. Pentru el și pentru empiriștii care i-au urmat, abstracțiunile
se formează prin inducție, iar categoriile gîndirii n-au existență proprie. Materialiștii
vor merge și mai departe. Dar să nu anticipăm. Socrate va răspunde obiecțiilor
în continuare.
-
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu