Cîntecul de lebădă al lui Socrate (II)

Dialoguri cu Platon – Fedon

Folosind teoria anamnezei, care constată că omul recunoaște Formele Pure, chiar dacă nu le-a văzut niciodată, Socrate demonstrează că sufletul, responsabil de gîndire, are ceva în comun cu aceste Forme – există dinainte de nașterea noastră. De asemenea, prin detașarea de iluziile trupului, sufletul se purifică, atingînd cunoașterea absolută după moarte. Astfel, iubitorul de înțelepciune privește moartea cu seninătate. În acest punct, filosoful lui Platon se întîlnește cu brahmanul din doctrinele hinduse – un om al cărui suflet năzuiește spre cunoaștere intelectuală, contemplație desprinsă de iluziile trupului. Ieșit din lume, filosoful este totuși în centrul ei, susținînd ordinea temporală prin autoritate spirituală. Despre relația înțeleptului cu Cetatea, Platon va vorbi mai mult în “Republica”, iar ecourile gîndirii tradiționale se vor auzi și mai tare. Dar să ne întoarcem la “Fedon”, unde tinerii prieteni ai lui Socrate nu se lasă așa ușor convinși.

Și dacă sufletul e o armonie?

Mișcarea 4.  Simmias, care frecventase anumite cercuri pitagoreice, expune ipoteza sufletului-armonie, care se naște din alăturarea bine proporționată a elementelor corporale, așa cum sunetul rezultă dintr-o liră bine acordată. Dacă e așa, sufletul nu e nemuritor – cînd piere lira, piere și cîntecul ei! Iar Cebes, cu toate că acceptă teoria anamnezei, se întreabă dacă nu cumva, în lungu-i șir de renașteri, sufletul s-ar putea toci, ar putea obosi, s-ar uza și ar pieri! Atunci, teama de moarte nu poate fi alungată.

Socrate meditează, privindu-i pe discipoli, care iar nu mai știu ce să creadă. Și reia lupta, răbdător. Să nu devenim misologi, adică urîtori de raționamente, doar pentru că au apărut îndoieli, așa cum unii sînt misogini, îndoindu-se de femeile lor. Să nu confundăm retorica adevărului, logică și demonstrativă, cu retorica sofiștilor, persuasiune psihologică. Conform ipotezei lui Simmias, sufletul-armonie este o realitate compusă, care nu poate exista înaintea părților. Ce este sunetul lirei, fără lemnul instrumentului? Deci ipoteza sufletului-armonie exclude teoria anamnezei și infirmă preexistența sufletului. Dar să admitem că e cum spune Simmias – sufletul se naște ca o armonie a părților trupului. Atunci cum se explică sufletul rău? E o dizarmonie? Nu cumva ne contrazicem? Însă argumentul hotărîtor împotriva ipotezei este altul – dacă sufletul ar fi o armonie a elementelor corporale, s-ar putea el împotrivi dorințelor trupului? Ar putea un cîntec să comande lira, modificînd-o, transformînd-o? Or, sufletul așa face cu trupul, de multe ori. În aceste condiții, comparația cu o armonie nu se susține. Simmias renunță la ipoteză.

Fundamentele metafizice ale științelor naturii

Mișcarea 5.  Acum, Socrate se pregătește pentru cea mai grea parte – raționamentul care să demonstreze că sufletul este indestructibil și nemuritor. Și o face cu seninătate, ca lebăda cîntînd, înainte de moarte. Lebăda, spune filosoful, este pasărea lui Apollon și are darul prevestirii. De aceea, în ziua morții, ea cîntă de bucurie, știind fericirile din lumea lui Hades. Îndoiala lui Cebes nu poate fi spulberată fără să elucidăm problema cauzei nașterii și a pieirii. Asta nu se realizează prin observație empirică, metoda științelor naturii, reducînd totul la cauze materiale. Deoarece sistemul nervos este cel care ne dă senzațiile și simțurile, din care apoi ar proveni memoria, opinia și știința, rezultă că temeiul cunoașterii ar fi creierul. Este egal cu a spune că, acum, Socrate stă pe pat și discută despre suflet, așteptîndu-și moartea, din cauză că are creier, mușchi și oase. Evident, toate acestea sînt mici cauze indispensabile dar nu trebuie confundate cu Marea Cauză. De fapt, filosoful a ajuns aici de la o convingere. Convingerea lui Socrate, care îi determină comportamentul (implicit acceptarea morții), este existența unei Lumi a Ideilor – a unui Frumos în sine, a unui Mare în sine, a unui Bine în sine. Ideile sînt esențe - necompuse, neschimbătoare, eterne. Lucrurile există printr-o relație cu aceste Idei – „frumoase sînt cele frumoase prin Frumos”. Cine l-a dus pe filosof la această convingere? Sufletul. Sufletul, esență a Vieții. Viața și moartea se exclud. Rezultă că sufletul este și el nemuritor.

“Dacă moartea ar însemna despărțirea de tot și de toate, ce noroc ar fi pentru cei răi ca, odată morți și despărțiți de trup, să se despartă, cu relele lor cu tot, și de suflet” – raționează Socrate, căutînd o întemeiere metafizică pentru morală. Dar sufletul nu poate să moară. De aceea, după moarte, dacă e încărcat de patimile trupului, trebuie să se purifice. Acum, spre finalul dialogului (și al vieții), filosoful revine la informațiile tradiționale, descriindu-le prietenilor călătoria sufletului pe Tărîmul de dincolo. Drumul presupune o deplasare, despre care nu putem spune dacă e spațială sau psihologică, întîlnirea cu  anumite entități (demoni, zei) care îl evaluează, recompense și pedepse. Ca în Textele Piramidelor. Ca în Bardo Thodol. Ca în misterele de la Eleusis. Firește, nici un om cu bun-simț nu poate susține că lucrurile stau întocmai așa. Dar, dacă acceptăm că sufletul e nemuritor, cam asta îi va fi soarta și așa - sălașurile lui, încheie Socrate.

Numai dacă izbutiți să mă prindeți!

Final. Criton îl întreabă cum ar vrea să fie înmormîntat. Întocmai cum doriți, numai dacă izbutiți să mă prindeți, dacă nu vă scap, rîde bătrînul. Își face ultima baie, își îmbărbătează familia și trimite femeile acasă. Slujitorul care îi aduce cupa e podidit de lacrimi. Socrate îi mulțumește și, fără șovăială, fără stîngăcie, fără tulburare, o golește. Prietenii izbucnesc în plîns. Filosoful, plimbîndu-se prin celulă, ca otrava să circule repede, le cere să se stăpînească. Apoi se întinde pe spate, observînd cum trupul îi înțepenește. Își acoperă fața. Cînd răceala îi ajunge la mijloc, rostește ultimele cuvinte: “Criton, îi sînt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați”. Privirea îi devine fixă și sufletul se desprinde de corp.