vineri, ianuarie 07, 2011

Acest roman numit Istorie

La sfîrşitul anului trecut, scriitorul Umberto Eco a publicat în Italia un roman incitant, care a făcut vîlvă, atît în mediile politice, cît şi în cele religioase. Cartea, tradusă recent şi la noi, se numeşte „Cimitirul din Praga” şi este povestea lui Simone Simonini, un falsificator în slujba serviciilor secrete din „La Belle Epoque”. Mizantrop, spion dublu şi asasin, omul este amestecat în cele mai tulburi evenimente ale timpului, începînd cu insurecţia lui Garibaldi şi terminînd cu Afacerea Drayfus, prin care trece ca o umbră, purtat de obsesiile sale antisemite, pe care le transformă în „documente”, care vor marca istoria. Dar să o luăm încetişor.

Cartea îmbracă haina unui jurnal intim, pe care Simonini îl ţine, la recomandarea doctorului Freud, ca metodă terapeutică. Omul este schizoid, are personalitate multiplă, ziua e notarul Simonini, noaptea – abatele della Picolla, un fel de Doctor Jekyll şi Mister Hyde, numai că ambele ipostaze sînt malefice. Simonini s-a născut la Torino, însă îşi dispreţuieşte conaţionalii, consideraţi drept imitatori imbecili ai francezilor, l-a spionat pe Garibaldi şi a lucrat la compromiterea insurecţiei, din ordinul imperialilor. Abatele della Picolla se învîrteşte prin mediile iezuite şi spiritiste, încurajînd şi finanţînd autori anti-masonici, precum Leo Taxil. Simonini e împrumutat serviciilor secrete franceze, stabilindu-se la Paris, unde se convinge că toate femeile sînt de moravuri uşoare şi toţi bărbaţii sînt nişte ţărani cărpănoşi. Dar măcar au o artă gastronomică acceptabilă. Abatele della Picolla foloseşte delirul unei isterice, închisă într-un ospiciu particular, pentru a convinge mediile catolice de existenţa unor pretinse cercuri sataniste. În timpul războiului franco-prusac, Simonini îi spionează pe germani, pe care-i consideră cei mai mari idioţi, mîncători de cîrnaţi şi varză, ceea ce îi face să marcheze marginile drumurilor de dincolo de Rin cu baligi imense! Abatele della Picolla işi informează superiorii iezuiţi despre activitatea grupurilor republicane, anti-clericale. Simonini fabrică un borderou care să-l acuze de trădare pe căpitanul Drayfus. Şi tot aşa, pînă la „capodoperă” – Simonini va redacta ceea ce, mai tîrziu, se va chema „Protocoalele înţelepţilor Sionului”, un text folosit în secolul XX pentru justificarea crimelor în masă, împotriva evreilor, de la Ohrana ţaristă la „Ordinul negru” hitlerist.

Ce i-a căşunat lui Simonini pe evrei? Nici el nu ştie prea bine, de fapt nici n-a întîlnit vreodată un reprezentant al neamului lui David. În copilărie, bunicul său i-a băgat în cap tot felul de poveşti despre această seminţie care fură copiii creştini şi îi sacrifică ritual, pentru a pîngări sfînta ostie. Mai tîrziu, în adolescenţă, fusese refuzat de o fată brunetă, pe care o credea evreică. Apoi, întreaga sa personalitate se construise în jurul pilonului urii faţă de evrei. O otravă mentală, pe care ajunsese s-o vîndă cui plătea mai bine. Şi cumpărători existau destui, în funcţie de interesele momentului. Pînă aici, nimic neobişnuit. Literatura este plină de astfel de personaje obsedate. Numai că Umberto Eco face un pas înainte (deh, semioticianul nu se dezminte...) şi îl înzestrează pe Simonini cu un soi de luciditate cinică. Omul ştie că se află în plină impostură, dar nu se sinchiseşte. Pentru el, evreii sînt un fel de personaje livreşti, un fel de produs media, cum am zice noi, astăzi, configurat în dispreţul adevărului, pe placul unui public interesat mai mult de senzaţional. În textele sale, prezentate drept documente autentice, Simonini împrumută elemente ale romanului popular. De la Dumas ia atmosfera lugubră (rabinii din toată lumea se întîlnesc noaptea, în cimitirul din Praga, pentru a urzi iţele unei conspiraţii mondiale), de la Eugene Sue ia patetismul discursului... Sub pana sa otrăvită, istoria devine roman! Iar publicul înghite cu nesaţ întreaga poveste, opinia publică se schimbă, oportuniştii profită. Undeva, în depărtare, cineva începe să construiască lagăre de exterminare.

În definitiv, despre asta este cartea lui Eco – despre cum ficţiunea influenţează realitatea, despre cum falsurile modelează curente de opinie, despre cît de uşor este să vinzi ideea unei conspiraţii. Acest nucleu dur mi se pare valabil şi în ziua de astăzi, numai mijloacele s-au schimbat. Acum nu se mai produc documente false, pe hîrtie îngălbenită şi cu caligrafie adecvată, ci se pune la lucru uzina de vise a Hollywood-ului, se confecţionează ştiri de televiziune şi se încheie contracte de PR. La fel ca pe timpul lui Simonini, istoria este scrisă în funcţie de învingători, în funcţie de interesele prezentului. Desigur, noi avem acces la mult mai multă informaţie decît avea un cititor de ziare din „La Belle Epoque”. Numai că proliferarea mass media nu ne face, automat, mai lucizi decît a fost Emile Zola, cînd şi-a scris celebrul „J’accuse!”. Mai multă informaţie înseamnă, cîteodată, mai mult zgomot. Sau chiar mai multă dezinformare. Simonini n-a murit, ucis de explozia unei bombe plasată chiar de el, în şantierul metroului parizian, ca să facă mai credibil complotul evreiesc. Simonini lucrează şi astăzi, şi e tare ocupat. La cererea clientului, confecţionează un roman numit istorie.

Interesant că, în Italia, cartea lui Eco a stîrnit critici din partea Vaticanului, care o consideră problematică din punct de vedere moral. Pe de altă parte, romanul a fost acuzat de adepţii corectitudinii politice că ar fi cam complezent faţă de anti-semitism. Masonii mai lipseau să se plîngă! Dar ăştia sînt băieţi deştepţi, care îşi reglează afacerile în spatele uşilor închise, nu în agora, (asta ca să încheiem în stilul conspirativ al lui Simonini), nu-i aşa?

P.S. Acest text va apărea în numărul patru al revistei piteştene "Opinii libere"

2 comentarii:

Anonim spunea...

azi ma duc sa cumpar cartea, sper sa o gasesc la librarie, deabia astept sa vad ce mai scire d-l Eco. dupa ce o termin sper sa revin cu un comentariu in cunostinta de cauza.

RCA Ieftin spunea...

Clar trebuie citita cartea. Eco ramane Eco!