marți, ianuarie 25, 2011

Pledoarie pentru romanul istoric

Sînt febril – tocmai am primit un pachet cu cărţi, comandat pe internet. Îl desfac cu mîini tremurînde. Înăuntru găsesc cele trei volume ale scriitoarei constănţene Gabriela Vlad – ciclul „Drăculeştilor”. Romane istorice, tratînd seculara rivalitate dintre cele două mari familii valahe, Dăneştii şi Drăculeştii, foarte bine documentate. Dar şi scrise cu talent. Le răsfoiesc, nesăţios, citesc ici un paragraf, dincolo – o pagină. Apoi îmi iau seama – sînt peste 1800 de pagini, scrise mărunt! Cînd Dumnezeu o să reuşesc să le parcurg? Şi ce m-o fi apucat să mă cufund aşa în ficţiune?

De cîtăva vreme, gusturile de lectură mi s-au schimbat din nou. E ca o criză, care se declanşează la trecerea dintr-o vîrstă în alta, de la o preocupare la alta. În liceu puteam scrie o istorie a science-fictionului. În studenţie mă pasionau romanele sud-americane. Eram în Fan Clubul Sabato, Borges, Llosa. Cînd făceam jurnalism, citeam consecvent politologie şi sociologie. Cînd predam jurnalism, Baudrillard şi McLuhan scria pe mine... Acum, că învîrt ceva marafeturi culturale, m-am îndrăgostit de trecut. Aş citi numai memorii, documente şi istorii! Parcă nici nu mă mai interesează viitorul. Privesc înapoi, ca să înţeleg mai bine ce-am fost, ce am ajuns. Criza vîrstei de mijloc? Desigur. Dar şi o reacţie de apărare în faţa unei lumi româneşti care nu mai dă doi bani pe istorie. O lume populată de „oameni recenţi”, vorba lui Patapievici, care parcă s-au născut ieri şi, în consecinţă, se poartă ca nişte idioţi – sclavi ai consumismului, incapabili de îndoieli şi reflecţie, acaparînd spaţiul public cu dizgraţiosul lor elan vital, cu voinţa lor de putere şi de distracţie. Decît să socializez cu ei, real sau pe Facebook, mai bine mă retrag în chilia mea, cu „Drăculeştii” Gabrielei Vlad, cale de 1800 de pagini.

Acuma, ştiu că sînt oleacă mizantrop. Ce-aş vrea eu, toată lumea să-l venereze pe Heidegger şi s-o ignore pe Lady Gaga? Mofturi, monşer. Să nu uităm că o naţie se sprijină pe chelnerii ei, nu pe filosofi, cum bine a remarcat preşedintele Băsescu. Un pic de beţie nu are cum să strice. Luciditatea în exces e vecină cu nevroza. Chestia e că, la noi, cheful ţine de vreo douăzeci de ani. S-a ridicat mira în decembrie 89 şi, de atunci, băutura curge gîrlă. Printre sticle şi clondire, celebrăm libertatea, care cum poate. Drojdierii mai bătrîni au căzut deja sub mese, direct în mormînt, iar o nouă generaţie s-a născut brusc, cam cum sar dopurile sticlelor de şampanie, şi-şi cere dreptul la pahar. Mai mult, n-a învăţat nimic de la „şcoala veche” – pune Cola în vin, că aşa e trendy, şi nici nu mai recunoaşte podgoriile. Patriotismul i se pare o vorbă în vînt – bea orice, mînată de la spate de noii şefi de sală, cu studii de advertising făcute în străinătate.

Să ne trezim, în ciuda mahmurelii, şi să privim în jur. În ce ţară am ajuns să trăim? Într-una fără trecut, fără istorie, fără valori? Globalizarea, da, ca fenomen cultural, şterge identităţile, prin promovarea unor produse made in Hollywood. Tindem să urmărim aceleaşi programe TV, să ne îmbrăcăm la fel, să ne conformăm codurilor corectitudinii politice, să avem acelaşi ideal de viaţă, structurat în jurul consumului. Ne-a devenit indiferent locul naşterii, altădată un pilon al fiinţei, acum – un simplu accident biografic. „Ubi bene, ibi patria”, sloganul hedonist al lui Cicero, a înlocuit orice ideologie. De aici încolo, noi drumuri se deschid, cu consecinţe altădată de negîndit. Lumea dă să se împartă în elite nomade, suprastatale, cu identităţi funcţionale („Eu sînt manager de proiect la Google, tu?”) şi populaţii sedentare, hipnotizate, închise între patru pereţi, pe care şi-i plătesc, cu rate la bancă.

Există alternativă? Există. Dar trece printr-un fel de asceză. Prin limitarea dorinţelor şi a ambiţiilor. Prin nevoinţă, cum ziceau părinţii Bisericii, prin renunţarea la rodul faptei, cum considerau budhiştii. Prin tragerea sevei din pamîntul în care te-ai născut, prin înţelegerea jocului Istoriei, a luptelor asimetrice, a rezistenţei. Prin cultivarea diferenţelor între popoare. Nu zic să ne întoarcem la traiul dacilor liberi, să punem pe masă numai brînză şi ceapă. Dar putem să ne bizuim pe ceea ce sîntem, putem să dezvoltăm o artă a vieţii. Sub semnul unei slujiri mai înalte. Sub semnul lui Zalmoxis, cum scriam altundeva, sub semnul mitului fundamental al Regelui Taumaturg. Dacă avem copii, putem să le dăm iubire. Dacă avem amici, să le oferim prietenie. Dacă avem clienţi, să le acordăm atenţie şi onestitate. Dacă sîntem creştini, să ne iubim aproapele. Dacă săpăm în trecut, să împărţim cu ceilalţi comorile găsite. Dacă trăim din rodul gîndului, să fie rod curat. Hai că am dat-o pe predică! Dar dumneavoastră înţelegeţi. Aţi citit şi citiţi încă romane istorice...
 
P.S. Acest articol va apărea în numărul 6 al săptămînalului argeşean "Opinii libere"

2 comentarii:

-X- spunea...

Dupa cum se vede, te-a 'lovit' din greu inspiratia :)
A trecut ceva vreme de cand nu ai mai scris cu asa fervoare ...

Cristian Cocea spunea...

X - Draga mea, mai curînd m-a lovit o lene hibernală! M-aş culca acum şi m-aş trezi în aprilie :)