Şapte măsuri pentru salvarea trecutului

Istoricul Neagu Djuvara a fost întrebat odată de un străin de ce nu există în Bucureşti nici un monument civil mai vechi de 150 de ani, în condiţiile în care oraşul este atestat documentar încă din secolul al XV-lea. Încurcat, savantul a găsit trei explicaţii. Prima ţinea de amplasarea capitalei. În Cîmpia Munteană, pînă a venit calea ferată, deci după 1870, nu se găsea piatră. În consecinţă, oraşul era clădit din cărămidă, un material mult mai friabil decît piatra, ceea ce a dus la distrugerea vechilor biserici şi palate. A doua explicaţie o reprezintă seismicitatea zonei – Bucureştiul stă pe o linie de cutremure foarte mari, în medie două pe veac, care strică multe clădiri. În fine, ar mai exista un motiv, poate mai puternic decît celelalte, chiar dacă este de natură psihologică – românul dărîmă întotdeauna ceea ce a clădit taică-său sau bunicu-său. Din păcate, ceea ce se întîmplă cu oraşele României post-comuniste arată că Neagu Djuvara a avut dreptate. Observăm cum puţinele clădiri de patrimoniu, scăpate de sub lama buldozerelor lui Ceauşescu, sînt fie lăsate în paragină, fie incendiate, fie sufocate. Ce s-ar mai putea face pentru a salva trecutul? Aflăm cîteva sugestii într-o lucrare apărută recent la Editura „Curtea Veche”, cu titlul „Bucureştiul european”, sub semnătura lui Bogdan Andrei Fezi.

Autorul este doctor în arhitectură şi a coordonat recent un proiect de cercetare intitulat „Bucureşti – Micul Paris. Modelul francez şi european. Trecut şi perspective în arhitectură şi urbanism”, derulat în cadrul Universităţii „Ion Mincu”. A rezultat un album elegant, cuprinzînd istoria dezvoltării capitalei noastre, de la operaţiunile urbane brâncoveneşti pînă la ruptura din perioada comunistă, subliniind influenţa arhitectonică franceză din prima jumătate a secolului al XX-lea. Bogat ilustrat cu gravuri şi fotografii de epocă, „Bucureştiul european” trezeşte bucuria oricărui iubitor al istoriei. Dar volumul este mai mult decît un album calofil. Miezul cercetării se găseşte în capitolul „Bucureştiul rănit. Şapte condiţii europene pentru salvarea capitalei astăzi”. După umila mea părere, aceste concluzii ar trebui studiate de toţi cei care, într-un fel sau altul, decid cum se dezvoltă oraşele noastre, fie că sînt arhitecţi, oameni din administraţie sau cultură. De ce? Pentru că sînt clare, raţionale şi de viitor. Iată-le!

1. Interzicerea derogărilor de la Planul Urbanistic General (PUG). În urmă cu un secol, legea era una pentru toţi, primarul C.F. Robescu (1902) împotrivindu-se derogărilor de la regulamentul de urbanism, cu vorbele: „Dacă s-ar admite cererea astăzi, pentru ce s-ar refuza mîine altuia? Unde vom ajunge cu acest sistem? Continuînd cu el, nu vom avea niciodată strade drepte!”. Astăzi, Bucureştiul (şi alte oraşe) are un PUG elaborat, în care densitatea de locuire şi regimul de înălţime sînt clar plafonate, însă realitatea arată că acestea sînt deseori modificate de administraţie, prin Planuri Urbanistice Zonale (PUZ). PUZ-urile sînt iniţiate de persoane interesate, conform Legii Urbanismului, ceea ce dă naştere la situaţii precum aceea a „Catedral Plazza”. Lăcomia investitorilor naşte monştri, iar monumentele sînt strivite de blocuri de metal şi sticlă, ridicate în zonele de protecţie. Clar, se impune modificarea legislaţiei, în sensul ca PUZ-urile să fie iniţiate numai de stat, de o colectivitate teritorială sau de o instituţie publică, nu de particulari. De asemenea, se impune ca regulamentele prevăzute de PUG să nu poată face obiectul nici unei derogări.

2. Dreptul de consultare publică a cetăţenilor, abolit în timpul regimului comunist, trebuie respectat de orice administraţie, care are obligaţia de a face transparentă procedura de autorizare a construcţiilor, astfel încît cei interesaţi să poată să se opună în justiţie.

3. Atribuirea proiectelor prin concursuri de arhitectură şi urbanism ar creşte calitatea locuirii. În practică, acum se organizează licitaţii, cîştigate după criteriul unic al preţului cel mai mic, chiar dacă proiectul este de o calitate slabă. În plus, proiectele ieftine cresc preţul de construire. Pentru a realiza o arhitectură de calitate şi economică trebuie modificată Legea achiziţiilor publice, astfel încît administraţia să fie obligată să organizeze concursuri.

4. Întărirea sistemului de control, exercitat de Direcţiile de Cultură din teritoriu, prin majorarea amenizilor actuale, coroborată cu introducerea unui sistem de sancţiuni proporţional cu gravitatea faptei, mergînd pînă la pedeapsa cu închisoarea, în caz de recidivă.

5. Protecţia monumentelor istorice. Deşi Legea 422/2001 obligă proprietarii să asigure paza monumentelor istorice şi să ia măsuri pentru apărarea împotriva incendiilor, nu-i sancţionează şi pe aceia care îşi lasă deliberat construcţiile să se degradeze prin intemperii sau foc! În anumite cazuri, mai grav, chiar administraţia publică lasă monumentele istorice să se degradeze. Se impune introducerea în lege a compensaţiilor financiare pentru cei ce-şi repară monumentele istorice, măcar prin deducere fiscală, precum şi exproprierea pentru cauză de utilitate publică, acolo unde sînt clădiri în pericol. În plus, administraţia publică ar trebui să dispună de fonduri pentru exercitarea dreptului de preemţiune, acolo unde clădiri de patrimoniu sînt vîndute. Ca să nu mai vorbim de necesitatea creşterii numărului de consilieri din Direcţiile de specialitate ale statului.

6. Protejarea şi creşterea suprafeţei de spaţii verzi. În 1937, orice parc, creat în Bucureşti, nu mai putea fi desfiinţat sau micşorat. În virtutea acestei tradiţii, dar şi conform legislaţiei europene, se impune introducerea unei legi care să protejeze şi să extindă spaţiile verzi din România, pentru sănătatea locuitorilor săi.

7. În fine, plafonarea densităţii construcţiilor în zona centrală şi soluţionarea traficului, într-un Master Plan coerent. Acest document ar trebui să conţină metode diverse, de la lărgirea şi crearea de noi artere pînă la sistemul sincronizat de semafoare. În plus, consiliile municipale ar trebui să interzică PUZ-urile care cresc densitatea urbană prevăzută de PUG.

Sînt şapte măsuri pentru salvarea patrimoniului, pentru conservarea trecutului, în fond, care ar trebui să intereseze pe toată lumea.