Războiul cuvintelor în Ucraina

“Întreaga artă a războiului este bazată pe înșelătorie”, scria Sun Tzu, cel mai cunoscut strateg al tuturor timpurilor, în urmă cu 2500 de ani. Și tot el sublinia importanța agenților secreți (interiori, de influență, dubli, dispensabili), pentru că, fără ei, “o armată este exact ca un om fără ochi și urechi”. Chinezul înțelesese că, dincolo de arme și soldați, de logistică și teren, de manevră și climă, războiul este și o confruntare a informației - cum s-o culegi, cum s-o interpretezi și cum să o folosești. De atunci și până azi, omenirea a pornit și a încheiat sute și sute de războaie, însă fundamentele observate de Sun Tzu au rămas neschimbate. Mi se pare interesant ca astăzi, în timp ce războiul se află la granițele noastre, să notez câteva idei despre partea informațională a conflictului. Cum nu sunt expert militar ci doar un modest specialist în comunicare, nu voi avea prea multe de spus despre culegerea și interpretarea informației de pe câmpul de luptă, concentrându-mă doar pe războiul cuvintelor.

1. Întâi, despre cenzură. Actul de comunicare presupune un emițător, un receptor, un canal de comunicare și un mesaj - asta e schema clasică, pe care le-o predam studenților mei. În cazul conflictului din Ucraina, putem vorbi de grupuri de emițători - rușii cu prietenii lor, ucrainienii cu prietenii lor. Fiecare grup spune povestea sa, pe canalele sale, adresându-se publicului său. Nici unul dintre grupuri nu vrea ca publicul său să aibă acces la mesajul adversarului. Exemple: Rusia a promulgat o lege care pedepsește “informațiile care denigrează armata rusă” - în acest fel, posturile occidentale prietene Ucrainei și-au încetat emisia, de frica sancțiunilor. China a cenzurat discursul de deschidere a Jocurilor Paralimpice, rostit ieri de Președintele Comitetului Paralimpic Internațional, Andrew Parsons, în momentul în care acesta vorbea despre conflictul din Ucraina. La fel, rețele de socializare precum Facebook și Twitter au fost blocate pe internetul rusesc. La rândul său, grupul Ucrainei și al prietenilor săi cenzurează transmiterea posturilor TV rusești - Republica Moldova a blocat Russia Today și Sputnik, ca și România, de altfel. La noi, s-o spunem, cenzura nu e totală - oricând poți consulta pe net surse precum PressTV (Iran), CGTN (China) sau Telesur (Venezuela), care prezintă pozițiile oficiale rusești. În acest război al cuvintelor, este greu să găsești o sursă absolut neutră.

2. Acum, câte ceva despre emițători. Rușii îl au drept vârf de lance pe însuși Vladimir Putin, care se simte bine în rol de comunicator, din cauza personalității sale accentuate dar și pentru că, prin comunicare, își reafirmă rolul de lider, într-un sistem politic autoritar. Mai mult, Putin știe că ieșirile sale nu pot fi ignorate de mass-media din Vest. De aceea, dincolo de cuvinte, președintele rus mizează mult pe imagine, care vrea să transmită forță și stabilitate. Dar, despre mesaj, mai mult la punctul trei. În efortul de comunicare către publicurile din Vest, Putin este sprijinit de Serghei Lavrov, ministrul său de externe. Obișnuit cu uzanțele discursului diplomatic, pe care-l stăpânește la perfecție, tăbăcit de hărțuiala reporterilor occidentali (servește Rusia din 2004), Lavrov este un comunicator excelent, departe de contraperformanța bătutului cu pantoful în masă, a la Hrusciov. Urmează apoi întreaga mașinărie de propagandă media din Federație, cu televiziunile sale, cu presa scrisă, radio, rețele sociale și site-uri. Nu prea mai există opoziție - posturile de radio și site-urile critice fiind reduse la tăcere. De asemenea, manifestațiile de stradă sunt înăbușite. În partea cealaltă, președintele ucrainian Volodimir Zelenski, un actor de comedie de 41 de ani, se achită foarte bine de rolul său, acela al unui om obișnuit, care își apără cu arma în mână patria atacată de ruși. Ieșirile sale publice emoționează și inspiră. În spatele său se află întregul edificiu al puterii politico-militare occidentale. Îl sprijină președintele Macron, cu un discurs mai degrabă auto-centrat, cancelarul Olaf Scholz, părând gata să schimbe cursul politicii de prietenie a Germaniei cu Rusia, precum și alți birocrați fără charismă, precum președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen sau secretarul general NATO, Jens Stoltenberg. De peste ocean, vârstnicul președinte Biden (79 de ani, lasă că și Putin se apropie de 70!) pare un bunic supărat că i s-au ascuns ochelarii. Dar Washingtonul nu se bazează pe vorbe ci pe sancțiuni economice, o adevărată armă împotriva Rusiei. Urmându-și liderii politici, mass media mainstream, de la CNN la Antena 3, condamnă agresiunea, îl diabolizează pe Putin și întrețin frica de ruși.

3. În fine, să spunem ceva și despre narativele celor două părți, despre poveștile, despre modul în care interpretează o realitate atât de complexă cum este cea a războiului din Ucraina. Nimeni nu poate nega că, în această tragedie, agresorul este Rusia. Ea pornește cu handicap, pentru că dreptul internațional și tratatele postbelice condamnă atacul militar asupra unui stat independent. Mai mult, mentalul colectiv, modelat de cele două conflagrații mondiale ale secolului trecut, urăște războiul, sursă de distrugere și de moarte. În aceste condiții, propaganda rusă a trebuit să evite cuvântul “război”, înlocuindu-l cu sintagma “operațiune militară specială” (exemplu de manual al manipulării prin limbaj). Rușii spun că vor să-și protejeze frații din republicile care și-au declarat independența (parțial adevărat), dar adevăratele lor obiective sunt maximale - împărțirea și demilitarizarea Ucrainei, văzută ca o amenințare la adresa Moscovei, și pedepsirea regimului Zelenski (identificat drept “neo-fascist”). De fapt, Putin și ai săi revin la politica imperială, punând în discuție actuala ordine mondială, provocând Statele Unite, hegemonul de după 1989, tocmai în “inima istorică” a Rusiei (să nu uităm de Rusia Kieveană), unde Vestul a încurajat Revoluția Portocalie. “Sunt gata să mă lupt cu oricine”, spune imaginea lui Putin. “Nu suntem barbari - uite cum port costumul occidental, uite ce opere de artă mă înconjoară. Vreau doar respect. Stau la masă, departe de ceilalți, pentru că îmi asum singurătatea puterii”. De partea cealaltă, Ucraina are tot dreptul să se prezinte drept ceea ce este - o victimă. Distrugerile, morțile, disperarea sunt reale. De aceea, mesajul ucrainian e mai credibil și mai ușor de confecționat (în laboratoarele operațiunilor psihologice). Se mizează și aici pe imagine, dar o imagine a suferinței, a lacrimilor, a clădirilor în flăcări, a oamenilor care opresc cu mânile goale tancurile rusești. Imaginea lui Putin se adresează creierului, imaginea lui Zelenski se adresează inimii. Din punctul de vedere al comunicatorului, e clar că mesajul ucrainian e mai bun.

4. La sfârșit, chestiunea cea mai dificilă - care sunt mesajele pe care le dăm noi, românii, în toată chestiunea. Sigur, libertatea noastră de acțiune este marcată de apartenența la NATO și la UE. A fost alegerea făcută după căderea regimului Ceaușescu și după destrămarea URSS. Generațiile celor până în 30 de ani nu cunosc altceva decât actuala ordine a lucrurilor. Generațiile mai vârstnice au experimentat, traumatizant, realitățile socialismului și ale relațiilor cu rușii. De aceea, e normală neîncrederea în narativul lui Putin. În ultimele zile, ne-am comportat foarte bine. Parlamentul a condamnat, printr-o declarație politică cvasi-unanimă, agresiunea din Ucraina, iar populația i-a primit cu brațele deschise pe refugiați, într-un efort care spune ceva despre sufletul acestui popor. De asemenea, nu am escaladat situația prin declarații belicoase (uite că prinde bine la ceva și muțenia prezidențială!). singurele note false aparțin vuvuzelelor de pe la televiziuni, care, de dragul ratingului, anunță Apocalipsa nucleară și analizează “nebunia” lui Putin. Ca și exaltările de pe rețelele de socializare care solicită ba “să ne luăm înapoi Cernăuțiul și Cetatea Albă”, ba să vânăm “grupurile de putiniști” de pe Facebook. M-am văzut și eu condamnat de astfel de înfierbântați, după o postare din zilele trecute, care s-a viralizat. Deh, în momente de criză, gândirea critică dispare prima! Sper să nu aud de ipochimeni care să-l interzică pe Bulgakov sau să-și arunce în stradă pisicile din rasa Albastră de Rusia! Rușii, nu Putin, sunt creatorii unei mari culturi. Închei, îndemnând la calm. Și la luciditate. Și la negocieri pentru oprirea grabnică a războiului. Make love, not war!

Nici un zeu în Cosmos?

Cu toate că science fiction-ul s-a născut în revistele “pulp” din Occident, regimurile comuniste, instaurate după cel de-al doilea război mondial, l-au acceptat bucuroase, ca pe o rudă a realismului socialist. Întâi, credeau cenzorii, pentru că vedea lumea prin lentilele științei, rațională și capabilă de progres. Al doilea, pentru că nu avea nevoie de “ipoteza Dumnezeu”, vorba lui Laplace, adică era o literatură ateistă. În timp, s-a dovedit că nici una dintre premise nu era corectă. 

O antologie de pomină

În anul 1985, apărea, la Editura Politică, o antologie de “texte de anticipație pe teme ateiste”, intitulată “Nici un zeu în Cosmos”. Editorii, Alexandru Mironov și Mihai Bădescu, adunaseră între coperți povestiri celebre, semnate de autori români (Victor Kernbach, Adrian Rogoz, C.T. Popescu, Gh. Păun, Mihail Grămescu etc) și străini (Ray Bradbury, Stanislaw Lem, Isaac Asimov, Arthur C. Clarke etc), prezentate drept dovezi ale ateismului SF. De fapt, cititorul era pus în contact cu o problematică teologică (natura răului, cosmogonia, apocalipsa, viața de apoi), tratată divers, cu mijloacele literaturii SF. Mesajele erau diverse, de la înțelegerea psihologică a religiei ca protecție mentală împotriva singurătății cosmice până la posibilitatea folosirii ritualurilor în ingineria socială. Nu lipseau zeii - extratereștri provenind din lumi mult mai dezvoltate ca a noastră, nici profeții - călători în timp, nici viziunile metafizice obținute prin mijloace tehnologice. 

În “Căderea nopții”, Isaac Asimov medita asupra colapsului periodic al civilizațiilor, cauzat de catastrofe cosmice, iar Stanislaw Lem râdea, alături de personajul său, Lijon Tichy, de pretențiile omului la cunoașterea obiectivă a realității. Nici ai noștri nu se lăsau mai prejos - Adrian Rogoz, cu “Altarul zeilor stohastici”, vorbea despre probabilitatea extrem de scăzută a apariției vieții raționale (totuși, ea există!), Mihail Grămescu atingea problema Tradiției, a transmiterii unor mesaje prin generații, prin transformare poetică, iar Eduard Jurist, în cheie ironică, își imagina o analiză a textelor sacre, făcută de către inteligențe artificiale. Astfel, departe de a fi o compilație propagandistică, “Nici un zeu în cosmos” devenea o antologie de pomină pentru cititorii cu minți deschise din ceaușismul târziu (cam ca tomul “Biserica în involuție”, Editura Politică, 1984, semnat de Victor Kernbach, cu ale sale 581 de pagini!).

Panteist, cripto-budist, ateu

Poate cea mai interesantă povestire din volumul prezentat mai sus este “Steaua”, semnată de Sir Arthur C. Clarke (1917 - 2008), scriitor britanic, inventator și futurolog. Licențiat în fizică și matematici, specialist în radar și în comunicații planetare cu ajutorul sateliților geostaționari, Clarke a fost unul dintre “Cei Trei Mari” autori ai science fictionului occidental (alături de Isaac Asimov și Robert A. Heinlein).  În tinerețe, Clarke a insistat ca, în fișa lui de armată, la rubrica “religie”, să figureze  drept “panteist”. După 70 de ani, a considerat că a fost, mai degrabă, un “cripto-budist”, cu empatie pentru toate formele de viață. În fine, după 80 de ani, a ajuns la concluzia că s-ar putea denumi “ateu”, întrucât nu credea în viața de apoi. Totuși, scrierile sale au explorat în permanență teme teologice, scriitorul fiind “fascinat de conceptul de Dumnezeu” și de viitorul speciei umane. “Orice drum spre cunoaștere este un drum spre Dumnezeu sau Realitate, depinde ce termen preferăm să folosim”, declara Clarke. Romanele și povestirile sale, aparținând sub-genului “hard science fiction”, sunt, în general, optimiste și descriu minuțios efortul speciei umane de a se ridica din puțul gravitațional al Pământului și de a se îndrepta către stele. 

Arthur C. Clarke

Revenind la subiectul povestirii “Steaua” (1955 - Premiul Hugo), să notăm doar atât - ce s-ar întâmpla cu credința unui preot-astronaut, dacă ar înțelege că Dumnezeu poate să distrugă o întreagă civilizație, ca să aprindă un foc de slavă la nașterea Pruncului Hristos? Și tot din proza scurtă a lui Clarke, semnalăm povestirea “Cele nouă miliarde de nume ale Domnului” (1953), în care este folosită ideea cabalistică a permutărilor de litere. Într-o lamaserie tibetană, călugării inventează un alfabet cu doar nouă litere, ale căror combinări formează miliardele de Nume Divine. Când vor fi rostite toate, lumea se va sfârși, spune o profeție. Numai că asta nu e posibil într-o viață de om, nici măcar în viața Omenirii. Dorind să grăbească procesul, călugării comandă un calculator electronic din Vest. Oamenii de știință îl livrează și îl montează, numai că nu cred în profeție. De aceea, cunoscând timpul de procesare a datelor, hotărăsc să o șteargă pe furiș, înainte ca variantele să fie epuizate și călugării să se înfurie că nu se întâmplă nimic. Când toate Numele Domnului sunt rostite, stelele se sting brusc.

Evoluția ghidată

Membru al consiliului Societății Interplanetare Britanice, popularizator al științei și cercetător al implicațiilor sociale ale zborului cosmic, Arthur C. Clarke a fost interesat și de explorarea subacvatică, descoperind, printre altele, ruinele templului scufundat Koneswaram, în Sri Lanka. Fostă colonie britanică, insula asiatică i-a fost casă, din 1956 și până la moarte. Biografii lui Clarke consideră că schimbarea de domiciliu se poate explica parțial prin pasiunea pentru scufundări dar și prin homosexualitatea sa (discretă dar recunoscută), scriitorul părăsind puritana Anglie pentru o țară mai îngăduitoare. Aici va concepe ciclurile sale romanești - “Odiseea Spațială” (patru volume, primul fiind ecranizat magnific de Stanley Kubrik), “Universul Rama” (alte patru volume - Premiul Hugo și Nebula pentru “Rendez-vous cu Rama” - 1972), precum și alte titluri (“Fântânile Paradisului” - Premiul Hugo 1980, Premiul Nebula 1979). Tema recurentă a acestor lucrări este “evoluția ghidată”. În lipsa unui plan al lui Dumnezeu, care să conducă omenirea către viitor, Clarke pune la lucru Extratereștrii. Astfel, în seria “Odiseei”, o civilizație extraterestră bătrână și înțeleaptă, așa-numiții Primi Născuți, susține viața și generează condiții de evoluție pentru specia umană, prin intermediul unor dispozitive tehnologice de neînțeles - Monoliții Negri. Dar nu numai pentru specia umană - unul dintre Monoliți, aflat în spațiu, transformă planeta Jupiter, un gigant gazos, într-un al doilea soare, necesar dezvoltării vieții inteligente de sub ghețurile satelitului Europa. În seria “Rama”, omenirea ia contact, într-un viitor apropiat, cu voiajori interstelari, nave gigantice, mesageri ai unei civilizații extrem de avansate, și nimic nu va mai fi ca înainte.

Cea mai frumoasă ilustrare a temei “evoluției ghidate” se găsește, însă, într-unul din romanele “de tinerețe” ale lui Clarke - “Sfârșitul copilăriei”, apărut în 1953. Acțiunea este plasată la sfârșitul secolului al XX-lea, atunci când Statele Unite și Uniunea Sovietică sunt într-o competiție acerbă, pentru a pune piciorul pe Lună (realitatea s-a dovedit mai grăbită!). Atunci, nave extraterestre gigantice apar de niciunde și se așează deasupra principalelor orașe umane, oprind cursa spațială și dezvoltarea tehnologică a Pământului, în schimbul instaurării păcii planetare și eradicării foametei. Overlorzii, cum sunt numiți de pământeni, nu-și arată niciodată chipul dar se țin de cuvânt și dejoacă, timp de un secol, orice tentativă de rebeliune. După trei generații, omenirea astfel pacificată poate primi adevăratul mesaj al extratereștrilor - suntem Copii ai Stelelor, care avem ca menire contopirea cu o entitate cosmică, o Minte Universală, iar asta nu se va face prin metode tehnologice, nici prin părăsirea Pământului. Overlorzii, specie incapabilă de transformare, au rolul de a ne veghea în această evoluție transcendentă. Cum se va produce contopirea cu Mintea Universală? Asta rămâne să afle cei care n-au citit până acum romanul. Cum arată Overlorzii? Nici asta nu mă lasă inima să divulg, v-aș strica surpriza. Să fie ateism în toate acestea? Sau, mai degrabă, o trecere de la banala aserțiune “nici un zeu în cosmos” la luciferica sintagmă “oameni ca zeii” ?