Războiul româno-român

# În ultimii 70 de ani, Europa n-a mai cunoscut lideri politici de anvergură. Pun asta pe seama lipsei războiului, o chestiune de viață și moarte pentru o națiune, un blestem pentru umanitate dar și o șansă de reizbucnire a energiilor vitale ale popoarelor, inclusiv prin ridicarea marilor conducători. Nu există perioadă mai tragică și mai eroică decît războiul. Restul e contabilitate. Pînă și după cel de-al doilea război mondial, oamenii de stat cu adevărat mari au avut războaiele lor – mă gîndesc la Margaret Thatcher și la generalul de Gaulle.

# Dacă războiul româno-român continuă ca pînă acum, dacă nu reușim să cădem de acord cu toții, indiferent de culoarea politică, asupra unor linii de viitor comune, dacă persistăm în individualism și tribalizare, atunci statul național va dispărea într-o generație. Primul pas va fi regionalizarea. Gîndită ca o modalitate de absorbție mai bună a fondurilor europene, ea va avea ca efect pervers dorința de rupere cu Bucureștiul, de gestionare a resurselor, de proprie politică bugetară. Următorul pas va fi ridicarea unor forțe politice noi, care vor reînvia mitologii regionale vechi, revendicîndu-se de la figuri istorice emblematice - Ștefan cel Mare, Avram Iancu sau Tudor Vladimirescu. Noile partide regionale vor insista pe desprinderea Nordului bogat de Sudul sărac, cam ca în Italia, sau vor cere recunoașterea autonomiilor etnice. În fine, un proiect de federalizare s-ar putea să desăvîrșească fărîmițarea. Sau nu. Indiferent cum, România nu va mai fi ce-a fost.

 # Cuvintele nu înseamnă nimic, spun unii. Trandafirul miroase la fel de frumos oricum i-ai spune. Oare? Pentru mine, trandafirul miroase cel mai frumos în limba română.

O istorie în oglindă

# Istoria recentă a Spaniei pare imaginea în oglindă a istoriei României, în care o dictatură de stînga este schimbată cu o dictatură de dreapta. Se știe că, sub Franco, ultimul conducător de inspirație fascistă din Europa, țara a fost privită cu neîncredere și a fost izolată de comunitatea internațională, ceea ce a avut grave consecințe în plan economic și social. Apoi, după 40 de ani de franchism, în 1976, apar primele partide de stînga legal constituite și au loc primele alegeri libere, cîștigate de o coaliție de centru-dreapta. Blocul socialist preia puterea cinci ani mai tîrziu. Viața democratică se consolidează și Spania e primită în NATO (în 1982) și UE (în 1986). Valuri de emigranți caută prosperitatea în afara granițelor. Viteza schimbărilor crește, investițiile străine sporesc ca volum, structura socială se schimbă, tinerele generații se emancipează, religia intră în declin, natalitatea scade dramatic, statalitatea monolitică se sparge într-o rețea federală. Din 2008, criza economică adăugă peisajului cristalele reci ale șomajului și recesiunii.

# Dacă ideologiile sînt depășite, atunci politicienii au nevoie de noi instrumente pentru înțelegerea și modificarea realității. Dacă ideologiile s-au bazat pe teorii economice și sociologice de secol XIX și XX, atunci noile instrumente trebuie să se inspire din matematică, fizică, teoria sistemelor și biologie. Dacă politicile publice au vizat drepturile cetățenești și interesele claselor sociale, atunci noile instrumente ale omului de stat vor viza piețele și umanitatea în general.

# Disputa dintre susținătorii și contestatarii exploatării resurselor naturale este una falsă. Pentru a susține gradul de complexitate a societății contemporane, sîntem obligați să pompăm energie și informație în sistem. Pare o cale fără întoarcere, din momentul în care omul a aprins primul foc și a folosit primele unelte. Istoria arată că nu există construcții sociale care au ales, printr-un act voluntar, să se simplifice . Totdeauna complexitatea a scăzut din cauza catastrofelor – secătuirea resurselor, modificări climatice, războaie, accidente. Dar supraviețuitorii au luat-o de la capăt, altundeva, altfel, urmînd logica vieții – adaptare, mutație, diversificare. Resursele vor fi mereu exploatate, mai prost sau mai bine, prin intermediul unor tehnologii mai simple sau mai sofisticate, de unii sau de alții. Important e ca bunăstarea generată de ele să se distribuie, larg, în întreaga societate.

Dulciurile lui Casanova

# În memoriile sale, Casanova compară gastronomia venețiană, atît de rafinată, cu greoaia bucătărie germanică. În timp ce prima se bazează pe fructe, legume, paste și vietăți ale mării, care-ți fac să cînte cerul gurii, cealaltă, fără inspirație, îți exasperează stomacul cu cărnurile ei fripte, mai ales mistreț, grele și puțin condimentate. Oftînd, vestitul libertin își aduce aminte și de dulciurile venețiene, atît de asemănătoare cu plăcerile carnale, de la înghețata de lămîie, proaspătă ca fiorii unei virgine, pînă la ciocolata amăruie ca orgasmul unei curtezane în retragere.

# În Evul Mediu, rabinii bătrîni obișnuiau să-și avertizeze ucenicii atrași de Cabală că au nevoie de îndrumare, povestindu-le pățania unui învățăcel, care se apucase cu de la sine putere să combine literele Torei, în căutarea adevărului ultim. Ei bine, la un moment dat, aventurierul a luat foc, la propriu! Dincolo de frumusețea parabolei, mă gîndesc la adevărul ei – cîți dintre noi nu ne-am prăjit creierul, luînd ad-litteram ceea ce scrie în cărțile sfinte, în manifeste politice, în declarații de principii corporatiste?

# Mă amuză teribil schița lui Caragiale, numită “Telegrame”. N-am găsit nicăieri un amestec atît de savuros între limbajul administrativ și cel de mahala, turnat în forma constrîngătoare a unui mijloc tehnic de comunicare. A rezultat o capodoperă de ilaritate. I-auzi, ia! “Onor prim ministru. București. Directoru Prefecturi locale Raul Grigorașcu insultat grav dumnezeu mami și palme cafine central. Amenințat moarte. Viața onorul nesigure. Rugăm anchetaț urgent faptu. Costăchel Gudurău, avocat, fost deputat... Onor prim ministru. București. Repet telegrama. Petiționat parchetului. Procoror lipsește oraș manastire maici chef. Tremur viața mea, nu mai putem merge cafine. Facem responsabil guvern... ”.

Ucenic, calfă, maestru

# Marile cărți de înțelepciune masonică împart, invariabil, viața omului în trei. Trei vîrste în care să urmezi o conduită aparte, trei perioade în care să joci roluri diferite. La început ești ucenic, deprinzi rosturile lumii și secretele unei meserii pe lîngă un maestru. Asta ține cam pînă la 25 de ani. Urmează asumarea răspunderilor și acceptarea lucrării ce ți-a fost sortită. Ca o calfă rătăcitoare, lucrezi de la un șantier la altul, modifici realitatea, îți întemeiezi o familie și pregătești răsadul uman al zilei de mîine. Apoi, pe la 50 de ani, cînd soarele vieții tale coboară spre asfințit, lași celor tineri efortul cotidian al construcției și te dedici trasării planurilor necesare noilor ucenici. Schema e simplă – învățare, lucrare, transmitere a învățăturii. Vedele, Coranul, Biblia au aceeași părere. Doar lumea noastră desacralizată smintește rolul vîrstelor, lipsindu-l pe copil de modele, amînînd fericirea maturului și ignorînd înțelepciunea vîrstnicului.

# Tot despre vîrste. Un mare duhovnic spunea că începem cu anii dăruiți, în care orice zi este un dar, continuăm cu anii miluiți, în care ne bucurăm de mila Domnului, și încheiem cu anii chinuiți, care să ne dezvețe de patima de a trăi.

# Îi privesc cu suspiciune pe cei care dau citate. Mi se par ca niște meseni care n-au putut mistui mîncarea prea grasă, dînd-o iute afară. Marcarea vorbelor altora are rost în lucrări științifice, unde etica intelectuală îți cere să arăți care a fost stadiul cercetării pînă la tine și ce-ai adus tu nou. Dar în domeniile soft, precum eseistica sau jurnalismul de opinie, citatele n-au ce căuta. Acolo se presupune că ai asimilat organic cultura și îi dai o formă personală, seducătoare, interesantă, fără proptelele altora. Cititorul, cu care împarți același background cultural, nu ți-e judecător ci complice.

# Un strop de fericire – să te plimbi printr-un oraș străin, la ceas de seară, după ce i-ai gustat vinul, mîncarea, femeile. Să te plimbi fără țintă și nimeni să nu te cunoască.

1001 de gînduri

# Pipele mele au personalități și nume. Cea franțuzească e grațioasă ca un gît de lebădă, vanitoasă și cere permanentă atenție. Cea daneză e rustică, masivă, de încredere, iubește activitățile în aer liber și vînătoarea. Cea germană are o vîrstă respectabilă pe care nu și-o arată deloc, nu-i plac tutunurile aromatice dar se simte bine la berărie. Cea turcească, mică, din spumă de mare, usucă mixtura și o arde, sec, în gloria lui Allah.

# Nu am încredere în sfinții care n-au păcătuit, atingîndu-și mîntuirea fie printr-o incapacitate fiziologică de a face rău, fie printr-o nemeritată grație divină. Ei mi se par la fel de suspecți ca și cîștigătorii la Loto, care-mi țin discursuri despre îmbogățire, fără să fi muncit o clipă în viața lor. În schimb, îi iubesc pe păcătoșii care se sfîșie în remușcare, chiar dacă n-au auzit niciodată fîlfîind o aripă de înger.

# Sînt un om de dreapta, sînt un om de stînga? Nici eu nu mai știu. Parcă aș zice invers decît Țuțea – cine n-a fost în tinerețe de dreapta, acela n-a avut minte, iar cine n-a ajuns la bătrînețe de stînga, acela n-are suflet.

# Secretul are o forță imensă. El acționează asupra psihicului nostru și ne schimbă pe nesimțite. Fie că e vorba despre păcate sau pulsiuni refulate, ca în psihanaliză, fie că avem de-a face cu o revelație sau, mai banal, cu accesul la anumite informații restricționate, simțim o dorință crîncenă de a ne spovedi. Ține, cred, de natura umană, atît de fragilă, care simte secretul ca pe o povară, iar mărturisirea e o formă de a împărți această povară cu alții. Dar un secret nu se lasă ușor mărturisit – altfel nici n-ar fi secret. Atunci se naște o tensiune care îi poate fărîma pe mulți. Instinctiv, ne ferim să ajungem la asta, astupîndu-ne urechile, refuzînd să ascultăm, să cercetăm, să ne cunoaștem. Totuși, există și oameni care au metabolizat secretul – l-au transmutat în suflet, printr-o alchimie subtilă. Inevitabil, ei ni se par schimbați și ne atrag irezistibil.

1001 de gînduri

 # Casanova, în viziunea lui Andrei Codrescu – bătrîn, exilat în castelul contelui Waldstein, din Boemia, povestindu-și viața și lumea unei slujnice istețe. Și cum este lumea? Ca o femeie, deghizată într-un războinic, purtînd un penis fals. Cu farmec și curaj putem să-i înlăturăm masca, pentru a-i scoate la iveală frumusețea și bunătatea, care-i sînt adevărata natură.

# Cei care se întreabă cum se implică Biserica în social pot să se lămurească ușor, la Moși. Atunci, vor vedea că și cel mai modest lăcaș de rugăciune este neîncăpător în fața celor veniți să dea de pomană. Mesele au fost umplute cu pîine, colaci, colivă. Nu lipsește vinul. Mii de pachete, mai bogate sau mai modeste, vor fi date celor ce le cer. Astfel, indiferent de corupția unor ierarhi, de ipocrizia unor “credincioși” și de beteșugurile închipuite ale unor cerșetori, Biserica devine un imens mecanism de solidaritate și redistribuire a bunurilor. Cum se explică minunea? Prin puterea gîndului misterios că-i mulțumești pe cei morți, hrănindu-i pe cei vii.

# Edmound About, literat și jurnalist francez, membru al Academiei, scria pe la 1850 un eseu necruțător despre Grecia, în care demonstra că acest stat nu putea să-și încaseze impozitele, trăind mai mult pe datorie. Asta, pentru că oamenii de-acolo n-aveau nici un fel de încredere în administrație, pe care-o vedeau ca pe un stăpîn nemilos, și-și făceau un titlu de glorie din a nu plăti. Mentalitate de înțeles, după sutele de ani de stăpînire turcească. În plus, nota About, într-o țară mică, în care toți oamenii se numesc “frați”, nimeni nu voia să se pună rău cu ceilalți, inclusiv portăreii. Pentru că guvernele trec, dar comunitatea rămîne. Și te poate vizita, într-o noapte întunecoasă, cu o bîtă în mînă!

# Ca să limiteze pirateria, care lezează interesele marilor producători de muzică și film, tratatul ACTA instituie o supraveghere absurdă a internetului. Asta, în condițiile în care există o legislație destul de bine pusă la punct a drepturilor de autor. Se dovedește, în continuare, că drumul spre iadul virtual este pavat cu bune intenții.

# Pentru fanaticii ideologiei neoconservatoare – intrarea României în Uniunea Europeană NU înseamnă că ne-am dorit un stat minimal, din care să se fi extirpat serviciile sociale! Din contră. Românii s-au uitat cu jind la Bătrîna Europă, admirînd sistemul de asigurări sociale german, stabilitatea locurilor de muncă din Austria, serviciile culturale publice din Franța, nivelul înalt al învățămîntului public din țările nordice. Ah, o să spuneți că sîntem prea săraci pentru așa ceva? Păi atunci lăsați-ne să ne gestionăm singuri viața, scăzînd la minimum impozitele și taxele, cum a făcut doamna Thatcher, în Marea Britanie, și abia după aia mai vorbim... Dar așa? Și cu TVA de 24%, și cu salarii tăiate, și cu serviciile publice în moarte clinică?

1001 de gînduri

# Iată un cal, îngropat în zăpadă. Se opintește să tragă o căruță mult prea grea pentru picioarele-i firave. Vizitiul nemilos îl pleznește cu biciul peste ochi. Acei ochi care abia așteaptă să se închidă pentru totdeauna, în mormîntul alb. Cal și călăreț, taina sufletului nostru.

# Sînt ca un păianjen ce stă în centrul plasei sale de gînduri. Am țesut-o din mine însumi și aștept muștele realității, ca să o facă să vibreze. Din cînd în cînd, apare un cataclism care mi-o sfîșie – o ploaie de vară, un bondar, un vînticel. Atunci, o iau de la capăt, în speranța că voi obține un model mai bun, mai rezistent. Și, chiar dacă nu e așa, nu mă pot opri – ține de natura mea de păianjen. Intelectual.

# Poveștile pentru copii sînt cu pitici, poveștile pentru adulți sînt cu pitici în fundul gol. Mai ales dac-au fost și premieri. Regretabil.


# În cadrul speciei umane, diviziunea vînători-culegători n-a dispărut niciodată. Primii au născocit riturile de trecere, regalitatea și armele, ultimii au domesticit plantele, animalele și timpul. Nomazi, vînătorii au creat drumurile, capcanele, limbajul. Sedentari, culegătorii au construit orașul, religia, muzica. Au existat și mezalianțe – astfel, negustorii mi se par un fel de culegători nomazi iar bancherii, un fel de vînători sedentari. Astăzi, cînd jocul s-a extins la nivel planetar, vînătorii poartă numele de globaliști iar culegătorii sînt cunoscuți drept ecologiști.

# Problema lui Hamlet – cum să te comporți într-un mediu atent supravegheat de puterea ilegitimă– se rezolvă prin adoptarea unei nebunii provocatoare, a unei nebunii cu tîlc. Nebunie, ca să ascundă adevăratele intenții justițiare, provocatoare, pentru ca, totuși, ele să se împlinească. Și ce poate fi mai provocator decît arta ? Nu-i de mirare că toate regimurile totalitare au cenzurat și au controlat mediul artistic.

Epifanie

# Marți, 25 octombrie. Regele Mihai se adresează Parlamentului și țării. La 90 de ani, încă se poartă drept, ca un brad bătrîn și fragil, cel mai înalt din mijlocul pădurii. Nu are importanță ce spune – cu toate că mesajul său e de mare bun-simț - ci cum o face: demn, echilibrat, blînd. Adică regal. Deasupra patimilor de partid, cu mintea hrănită de trecut, cu ochii către viitor.  Din persoana sa curge o magie veche de cînd lumea, acea magie care-i făcea pe discipolii lui Iisus să îngenuncheze și pe supușii lui Ștefan cel Mare să-și scoată căciula din cap. Rege-Preot, Unsul lui Dumnezeu și Stăpîn Temporal, Mihai de România nu mai are origine, biografie, identitate. Este Epifanie, este revelația unei lumi nevăzute. Cuvinte mari? Poate. Dar mă întreb dacă nu cumva cei vechi aveau dreptate susținînd că legătura unui neam cu Dumnezeu este realizată tocmai de Rege. O legătură directă (fără a accepta neapărat că marile familii domnitoare ale Europei se trag din sîngele lui Iisus), certificată de practica sacrificiului regal. În timpuri grele, în timpuri de restriște, Regele (sau un Înlocuitor din vița sa) accepta să se sacrifice pentru neam și țară, iar jertfa lui punea din nou lucrurile în ordine. Poate că, de la Basarabi încoace, moldo-vlahii au supraviețuit ca neam datorită sîngelui regal care a curs neîncetat. Poate că declinul nostru a început cu alungarea Regelui Mihai și instaurarea Republicii sovietice România. Poate că rătăcim în deșert, de douăzeci de ani, ca evreii lui Moise, întrucît nu vrem să restabilim legătura cu Dumnezeu, prin revenirea la monarhie. Poate...  Sigur rămîne faptul Republica noastră a secretat mai mult tirani, obedienți și venali decît oameni de stat. Comparați ultimii 70 de ani cu perioada construcției României Regale și o să rămîneți pe gînduri. Ce-ar fi de făcut? Nici eu nu știu. Sper numai ca sacrificiul regal să funcționeze în continuare.

 “Hai la Focul lui Sumedru!”

 # Miercuri, 26 octombrie. Aseară, în tot Muscelul au ars Focurile lui Sumedru, amintire a vremurilor păgîne în care păstorii marcau intrarea turmelor în iarnă. Împreună cu Sîngeorzul, Sumedru împarte anul în două anotimpuri simetrice –vara, între 23 aprilie și 26 octombrie, și iarna, din 27 octombrie pînă pe 22 aprilie. Vara pastorală are ca “miez al timpului” sărbătoarea lui Sîntilie (20 iunie), iernii îi marchează mijlocul Sîmpetrul (16 ianuarie). Toate astea îmi amintesc de porțile solstițiale ale vechilor greci, puse sub semnul lui Ianus Bifrons, acele “porți ale zeilor și ale oamenilor” prin care sufletele intrau sau ieșeau din materie. Se vede treaba că simbolismul se moștenește din vremuri neolitice, adaptat diverselor culture și religii. Sumedru, Sîngeorz, Sîntilie – creștinismul a suprapus zilele sfinților peste calendarul vechi, dar oare cum s-or fi chemat sărbătorile astea la origine? Interesantă e și povestea apocrifă a lui Sumedru, pe care păstorii argeșeni îl văd ca pe un fecior care noaptea se preschimba în porc mistreț, un Avatar al lui Vishnu, după interpretarea guenoniană a lui Vasile Lovinescu. Așadar, un Făt Frumos, un zeu leneș, ascuns, care se cere sacrificat sub forma bradului din mijlocul focului ritual. Să mai notez și credința populară că Sumedru și Sîngeorz au făcut un legămînt strașnic, sub pedeapsa tăierii capului – primul trebuie să desfrunzească pădurea pînă pe 26 octombrie, în timp ce al doilea o înverzește pînă pe 23 aprilie. Cei doi țin anotimpurile (și clima) în ordine, o amintire îndepărtată a ieșirii zonei europene din ultima glaciațiune, poate… Dacă ne luăm după ea, putem spune cu certitudine că acțiunea umană încălzește clima.

 Și noi vrem vergi la fund!

 # Joi, 27 octombrie. După nopți de negocieri cu reprezentanții marilor bănci europene, liderii UE anunță că datoria Greciei va fi redusă la jumătate. De asemenea, Fondul European pentru Stabilitate Financiară va fi majorat la o mie de miliarde de euro (Doamne, ce cifre dincolo de orice închipuire!), cu sprijinul Chinei, astfel încît să se poată salva și alte economii cu probleme, îndeosebi dacă va fi vorba de intervenții în statele mari (Spania sau Italia). Astfel, a cîștigat punctual de vedere francez, pledînd pentru solidaritate, cu toate că Germania n-a renunțat la pretențiile specifice de cumpătare și corectitudine. Grecia răsuflă ușurată, dar populația rămîne în stare de revoltă. Un “vox populi” ne arată un palicar care spune: Ce mare lucru, frațicule, că ne iertară de dobînzi? Iar o doamnă bine declară: Ținînd cont că am dat Europei filosofia, arhitectura și artele, bașca democrația, nu am primit mare lucru... Din toată vînzoleala, rețin două lucruri – că Europa își apără proiectul de unificare, chiar sacrificînd ceva din lăcomia bancherilor săi, și că România e un fel de școlar oligofren care cere profesorului vergi la fund, alături de colegii neastîmpărați, chit că a stat cuminte în bancă. Păi cum să zic altceva, cînd datoria noastră externă este sub a Greciei, procentul acordat cheltuielilor sociale ne plasează în lumea a treia dar am tăiat salariile bugetarilor și mîncăm austeritate pe pîine?

 # Vineri, 28 octombrie. Vin de la medic unde mi se confirmă că ultimii 20 de ani mi s-au pus în fiere. La propriu. Mica pungă cu venin s-a pietrificat și trebuie dată afară. Dacă este adevărat ce spun ocultiștii, cum că acest organ strînge frustrarea și sarcasmul, știu deja cu numele căror personaje de tranziție o să botez bolovanii extrași.  Singura nelămurire e legată de numărul lor #

Mărunţele (III)

# Dacă firea unui om se arată la necaz, atunci dezastrele sînt revelatoare ale sufletului unui popor. Loviţi de cutremur şi tsunami, cu centralele atomice în flăcări, cu magazinele goale, cu transporturile paralizate şi curentul oprit, japonezii au inventat un nou salut – „Sus capul!”. Voluntari care şi-au pierdut familiile şi agoniseala de-o viaţă stau la coadă pentru a-şi oferi serviciile în zona afectată de radiaţii. Ei acceptă să fie loviţi de cancer sau leucemie pentru că vor să dea, prin sacrificiu, un sens morţii. O jumătate de milion de niponi nu mai au nimic – dorm prin săli de sport şi mănîncă ce apucă. Totuşi, nu s-au înregistrat cazuri de furturi sau vandalisme. Şi, în timp ce străinii fug îngroziţi din arhipelag, Împăratul Akihito a apărut în mass media, ca să se adreseze poporului, într-un gest care nu s-a mai făcut de la Hiroshima încoace. Respect, popor de samurai!

# Dacii, misterioşii daci. Muzeele Romei sînt pline de statui neştiute de daci. Învinşii au figuri de învingători şi decorează cele mai importante monumente romane. Admiraţi de zeci de mii de vizitatori, dar uitati total de urmaşii lor din Carpaţi, dacii din Vatican şi de pe Arcul lui Constantin îi lasă repetenţi pe istorici. Între două statui de matroane romane, Rutilia, fiica lui Lucius, şi Rutilia, fiica lui Publius, se află un bust colosal, săpat în marmură frigiană: cel mai mare bust din întreaga galerie Chiaramonti a Vaticanului, care numară peste 800 de sculpturi greco-romane, reprezintă un dac. Cu palma dreaptă aşezată peste încheietura mîinii stîngi, cu mantia despicată la coate, fruntea uşor încruntată şi gura întredeschisă, priveşte înainte, drept şi liniştit: după aproape două mii de ani, el încă priveşte spre Dacia. Ai zice că este un ţăran din Vîlcea, invitat să i se facă o fotografie. A cerut un pic de timp, şi-a netezit veşmintele şi acum priveşte spre obiectiv.

# Au apărut notele informative ale Securităţii, rezultate în urma supravegherii electronice a filosofului Constantin Noica! Casa lui Aurel Cioran, din Răşinari, fusese împînzită cu microfoane, astfel încît scribii poliţiei politice putuseră să-l audă pe Noica zicînd: „O să fie un nou 1907. O să vadă Ceauşescu ăsta. Nu l-au trîntit muncitorii, îl trîntesc ţăranii. De toate îşi poate permite un guvern. Să vii cu impozit pe bogătaş, bun! Dar să vii cu impozit pe ţăran, pe cel mai umil cetăţean al ţării, e forma supremă de asuprire”. Sau: „Formalismul face ca socialismul să pustiască oamenii. Socialismul a fost un dezastru, pentru că a interzis orice formă de exces. Tot ce s-a creat în lume s-a creat cu exces. Excesul de putere a dat piramidele, excesul de voinţă regală a dat castelele, excesul de credinţă a dat catedralele, excesul negustorilor din Olanda a făcut posibilă pictura olandeză”. Pentru cititorul de azi, asta nu mai înseamnă aproape nimic. Pentru cititorul de atunci, erau idei care te aruncau direct în puşcărie. Asta dovedeşte, totuşi, cît de mult s-a schimbat România din 1982 pînă astăzi.

# Citesc întotdeauna comentariile jurnaliştilor din presa locală şi, de cele mai multe ori, găsesc în subtext o prejudecată – eu, ziaristul cutare, sînt mai deştept decît tine, politicianul cutăriţă! Chestia asta se manifestă îndeosebi cînd jurnalistul e tînăr şi citit iar politicianul – dimpotrivă. Atunci să te ţii! Sub peniţa ironică sau duşmănoasă, respectivul va fi străpuns pe toate părţile, va fi cufundat în cerneală şi apoi va fi tăvălit în foi de ziar. Ţintuit la stîlpul infamiei, omul fie va da în dambla, urînd întreaga breaslă a condeierilor, fie va prefera să tacă şi să rabde, în speranţa că tirajul publicaţiei e mic şi lumea nu bagă de seamă. De fapt, ambele atitudini sînt greşite. Mai corect ar fi să discute cu jurnalistul, aplicat, pe idei, şi să-i arate că are domenii de competenţă, că ştie management, că l-a citit pe Platon, că e pasionat de istorie. Sau, dacă n-are background cultural, măcar îi poate gîdila vanitatea ipochimenului cu condei, chemîndu-l la o cafea şi ascultîndu-i ideile. Astfel s-ar unge osia roţii lumii, cea care mereu se învîrte, schimbătoare...

#  În sfîrşit, găsesc cartea lui Hermann Rauschning, partenerul de masă al lui Hitler, pe care o căutasem în zadar atunci cînd îmi scriam disertaţia despre filmul de propagandă în timpul celui de-al Treilea Reich. Rauschning, junker şi proprietar de pămînt în Danzing, a consemnat în acest volum stranile şi înspăimîntătoarele disertaţii ale Fuhrerului, ţinute în cercul intimilor săi. Din aceste documente, redate cu fidelitate, reiese cît de diabolic gîndea Hitler, cum combina tehnicile de propagandă cu ritualurile oculte, ce viitor de iad rezervase umanităţii, considerată slabă şi decăzută. „Oamenii ăştia nici nu vor să mai audă de război şi de măreţie. Eu însă vreau războiul şi toate mijloacele vor fi bune pentru mine. Evitaţi mai ales să-l provocaţi pe inamic – nu asta-i deviza mea. Ce vreau eu e să-l nimicesc prin orice mijloace. Războiul va fi aşa cum vreau eu să fie. Războiul sînt eu!”, spunea Hitler în 1932.

1001 de gînduri

# Cînd te întorci acasă, după ani de pribegie, toate ţi se par mai mici decît le-ai lăsat. Încăperile în care te jucai de-a v-aţi ascunselea s-au strîmtat, coclaurii pe care-i băteai o zi întreagă pot fi străbătuţi într-o oră. Pînă şi oamenii par mai scunzi, mai împuţinaţi. Apoi te gîndeşti că locul tău nu mai este aici. Asta se numeşte nostalgie.
# La începutul secolului trecut, în „Psihologia poporului român”, Mihai Drăghicescu observa că, în ciuda aparenţelor, sîntem un neam care nu pune preţ pe cele sfinte. Că e aşa o dovedea mulţimea sudalmelor noastre referitoare la morţi, sărbători, obiecte şi practici liturgice, dar şi faptul că nu botezasem (ca alţii) nici un oraş după un sfînt. După o sută de ani, lucrurile merg spre bine – înjurăm mai la obiect, referindu-ne la diverse părţi anatomice, după gust. În schimb, oraşul Sf. Gheorghe a rămas tot în ungurime...
# Mi-e din ce în ce mai greu să ghicesc vîrsta exactă a persoanelor între 14 şi 30 de ani – semnele adolescenţei dispar rapid, iar tinereţea se prelungeşte neaşteptat. Noile generaţii par a se dezvolta mult mai rapid decît părinţii lor, graţie hranei mai bune, mişcării în aer liber, atmosferei impregnate de sexualitate din mass media. Hedonism.
# Teoria superiorităţii raselor pure a ajuns de tot rîsul. Pe vremuri, se spunea că cele mai frumoase femei din România, blonde şi cu ochi albaştri, trăiesc în Mărginimea Sibiului, acolo unde s-a păstrat gena dacilor liberi. Astăzi, e suficient să mergeţi prin mahalalele marilor oraşe şi veţi întîlni o specie încîntătoare de femei cu pieliţă brună şi ochi negri, specie care ne-a făcut celebri în Europa.
# Fără comentarii – în 2009, 46 % dintre români n-au citit nici o carte. În 2010, 53% dintre români n-au citit nici o carte.
# Alexandr Dughin, un geopolitician rus, a lansat mama teoriei conspiraţiei. După el, întreaga istorie a umanităţii se poate explica pornind de la existenţa a două Ordine secrete – cel al Apei şi cel al Pămîntului. Simplificînd la maxim, primul urmăreşte dominarea lumii prin căile maritime, comerţ şi liberă iniţiativă, celălalt – prin căile uscatului, statalitate şi ierarhie. Ordinul Apei s-a născut în porturi şi insule - Cartagina, Atena, Veneţia,Ţările Nordului, Marea Britanie şi America (marea insulă-continent). Ordinul Pămîntului înseamnă Babilonul, Sparta, Roma, Bizanţul, Rusia (a treia Romă). Cum între ele nu va exista niciodată pace, Dughin recomandă lui Putin o apropiere de Germania, pentru contracararea influenţei atlantice în Europa. Aşa zicea şi Haushofer, figura centrală a geopoliticii naziste...
# Sub înaltul patronaj al ministrului Turismului şi Dezvoltării Regionale, Elena Udrea, a fost lansat la Shanghai noul brand de ţară. Redefinită drept „Grădină a Carpaţilor”, România se doreşte acum o destinaţie specială pentru turiştii instruiţi, dornici de experienţe culturale. Pe bloguri, cîrcotaşii propun un brand mai potrivit - „Nutziland”.
# În Germania, cărţile sînt scumpe, de aceea lumea preferă să citească ultimele noutăţi ale literaturii de consum de la bibliotecă. În schimb, oamenii cu bani investesc în cărţi rare, ediţii princeps, în deosebi clasici, care îşi păstrează valoarea în timp. La noi, e pe dos – clasicii sînt tipăriţi în ediţii ieftine, de care sînt pline bibliotecile, iar oamenii cu bani cumpără romanele lui Dan Brown, cartonate şi cu ilustraţii.
# Un sondaj recent arată că foarte mulţi români l-ar vota preşedinte pe Ceauşescu, în detrimentul politicienilor de azi. De fapt, ar vota să mai fie tineri şi în putere.
# În „Caietele Princepelui”, scriitorul Eugen Barbu mărturisea că a strîns o bibliotecă imensă, circa zece mii de volume, vînînd rarităţi bibliofile pe la anticarii vremii, care le primeau de la aristocraţii ruinaţi de comunism. Acum, că Barbu nu mai trăieşte, unde o fi ajuns această uluitoare comoară?

Frînturele...

# MAI EGOIŞTI, MAI INSENSIBILI. Fastuoasă înmormîntarea lui Nicolae Dobrin... Stadionul plin de coroane, VIP-uri în pelerinaj, mesaje de la preşedinţie, doliu judeţean. Din nou, ne onorăm valorile doar cînd le loveşte moartea şi nu ne mai stau în cale! Oare cîţi dintre politicienii prezenţi i-au deschis uşa lui Dobrin, în ultimul an de viaţă, cîţi s-au interesat cum o mai duce, dacă are ce-i trebuie? De fapt, nu-i vorba numai de politicieni – cu toţii am devenit mai egoişti, mai insensibili, trecem pe la rude din an în Paşte, despre prieteni - ce să mai vorbim... Iar anii se adună în urma noastră şi ne întunecăm...

# MODIFICĂRI SCANDALOASE. Modificările Codului Penal, făcute de parlamentarii din Comisia juridică, sînt de-a dreptul scandaloase – prin formulări ambigue, se poate înţelege că ziariştii care difuzează înregistrări gen Remeş-Mureşan sînt buni de puşcărie iar procurorii trebuie să le spună mafioţilor că li se ascultă telefoanele! La început, mi-a venit să cred că parlamentarii sînt proşti... Apoi, consultînd lista publicată pe site-ul PIN, care îi priveşte pe deputaţii şi senatorii cu probleme, mi-a trecut – sînt de-a dreptul penali! Avem o clasă politică neînchipuit de putredă, pe care nici măcar votul uninominal n-o va reforma în totalitate... Rămîne de văzut dacă plenul va adopta noul cod penal şi dacă va fi promulgat de preşedinte...

# PREŞEDINŢII CJ, ALEŞI UNINOMINAL. Din cele peste o sută de amendamente aduse de PSD proiectului votului uninominal, pe care Guvernul şi-a asumat răspunderea, au fost păstrate cîteva. Cel mai interesant mi se pare acela privind alegerea preşedintelui consiliului judeţean – în viziunea PSD, acest demnitar trebuie ales prin vot uninominal şi nu de consilieri, ca pînă acum. Astfel, într-o ţară în care puterile se suprapun, preşedintele consiliului judeţean va cîştiga notorietate şi respect, în detrimentul prefectului. Liberalii au acceptat, cu toate că sînt mai slabi în teritoriu, dar preţul pare mic faţă de susţinerea acordată de social-democraţi în parlament.

# BĂTĂLIA CONTINUĂ... Continuă bătălia pe viaţă şi pe moarte pentru adoptarea unui tip de vot uninominal sau altul... Al lui Băsescu va favoriza partidele mari şi va elimina PNL şi PRM din parlament, al lui Tăriceanu e mai soft, partidele mici bucurîndu-se de redistribuirea voturilor, ca pînă acum. Ieri, Iliescu a îndemnat electoratul să nu participe la referendum (ceea ce va da, automat, apă la moară propunerii lui Tăriceanu), iar ministrul Chioariu a început să caute chichiţe, prin care să încurce şi mai tare cetăţeanul – de exemplu, a propus ca votul pentru referendum să se facă în alte locuri decît în secţiile de votare pentru referendum! Uluitor...

# SF-UL NU MOARE... Am trecut şi la ora de iarnă... Ziua moare mai devreme, la ora cinci este deja întuneric! În week-end, am stat în casă, ascultînd ploaia... Cu motanul Tomi pe genunchi (că motanul Jerry nu suferă să stea în braţe!), am terminat de citit antologia The Year’s Best Science Fiction a lui Gardner Dozois, de la Nemira – o dovadă că science fiction-ul nu se predă, dar se schimbă. După ce a renunţat la triumfalismul mecanicist din anii ’50 ai secolului trecut, după ce s-a adîncit în studiul reacţiilor umane în faţa stranietăţii Universului (atingînd dimensiuni cvasi-religioase...), după ce a explorat realitatea virtuală şi noile avataruri ale capitalismului global, science-fiction-ul contemporan mizează pe emoţie şi “sense of wonder”, plasîndu-şi acţiunea ba în Statele Unite Islamice, ba la marginea Galaxiei, ba în bucle temporale la fel de fragile ca viaţa noastră...

Elodiile şi Cioacele...

# CU TOATE ELODIILE ŞI CIOACELE... Posturile de televiziune generaliste pierd în draci audienţă! Faţă de anul trecut, PRO TV a scăzut cu 16% iar Acasă TV – cu 30 de procente! Situaţia e proastă şi la Antene, ceea ce i-a făcut pe teleaşti să reclame la CNA ... pe cei ce fac sondaje! În schimb, sociologii ridică din umeri – intrăm în normalitate! A trecut vremea televizorului, în care tot românul consuma programe pe gratis... Oamenii mai ies în oraş, călătoresc, petrec cu familia, tinerii merg la cluburi sau stau pe Internet... În plus, pentru cele două-trei ore cu rating, televiziunile generaliste se bat cu canalele specializate, de nişă! Ia să investească mogulii în programe de calitate, să vezi cum se întoarce lumea la micul ecran, nu să ne omoare cu filme în reluare şi umor tîmpit! Că e aşa o dovedeşte prima ediţie a mega-concursului “Dansez pentru tine” – i-a bătut pe toţi ca audienţă, inclusiv pe Dan Diaconescu Direct, cu toate Elodiile şi Cioacele lui!

# SINDROMUL TBC. Chestia e că a scăzut şi consumul ... de carte! Luna octombrie, îmi spunea un prieten anticar, altădată vîrf de vînzări, a ajuns un dezastru financiar. Nici măcar banii daţi de guvern dascălilor (suta aceea de euro) nu s-au dus pe cărţi, ci au acoperit alte datorii! Totuşi, lăsînd la o parte sărăcia de la noi, cred că întreaga lume a cuvîntului tipărit trece prin clipe grele. Elitele ce mai citesc cărţi, iar ele nu depăşesc 10%. Ceilalţi, inclusiv “tineretul studios”, sînt prea ocupaţi să cîştige bani, să-şi cumpere te miri ce, să se distreze. Sindromul TBC – tehnologie, bani, consum!

# SCRIITORII? MĂ FACI SĂ RÎD! Declinul consumului de carte merge mînă în mînă cu prăbuşirea prestigiului scriitorului român. Dacă, înainte de 1989, un roman al lui Preda sau o poezie a lui Sorescu făceau să troznească încheieturile piramidei Puterii iar publicul făcea coadă la cărţi ca la carne, acum prea puţini mai dau doi bani pe părerile unui romancier sau ale unui poet! Şi e firesc... Spaţiul opiniei publice a fost ocupat de jurnalişti, de politicieni, de lideri informali... La limită, orice om îşi poate posta gîndurile, în blogosferă! Monopolul interpretării s-a spart, comunicarea s-a democratizat. Iar mulţi dintre cei ce reprezentaseră conştiinţa acestui popor, în regimul comunist, au descoperit că nu mai au ce spune! Ce opere fundamentale au apărut în libertate? Degeaba plîng unii, cu lacrimi de crocodil, că scriitorii (şi mai ales scriitorii de provincie...) trăiesc la marginea societăţii, că nu sînt băgaţi în seamă de oamenii politici şi alte prostii! Trăiesc acolo unde le e locul, dacă nu cumva s-au învîrtit de vreo catedră universitară, de vreo altă sinecură... De fapt, cultura română post-belică este una minoră, provincială şi fără racord cu marile dezbateri de idei ale străinătăţii.

Expresii de ţinut minte...

Sindromul TBC la tineri - Tehnologie, Bani, Confort...
Stînga politică - Deghizarea invidiei în dispreţ...

Patru note

# PENDIUC APASĂ PE ACCELERAŢIE. Conştient că pierde procente serioase în rindul electoratului piteştean, obligat să circule zilnic printr-un mare şantier, Tudor Pendiuc a lansat ideea că Revelionul se va ţine în noua piaţă, din faţa Primăriei! Să îl audă Cel de Sus şi să dea minte proiectantului, să nu mai uite ceva la lucrare, că nu mai suportă bugetul! Sau suportă? Oricum, excelenta imagine a primarului începe să se cojească la colţuri – din ce în ce mai multe publicaţii îl acuză făţiş că gestionează prost finanţele municipiului şi că tolerează “mafia maxi-taxi”.

# ŢIGANII ŞI SCANDALUL ETNIC. Apar din ce în ce mai multe mesaje ameninţătoare la adresa ţiganilor români, aciuaţi prin străinătate. Statisticile europene privind infracţionalitatea sar în aer, iar autorii sînt români. În Italia, tineri din România îşi reglează conturile în stradă, cu pistolul. La toate astea, autorităţile din ţară ridică din umeri, aruncînd problema pe umerii administraţiei europene. Iar noi zîmbim pe sub mustaţă, mulţumiţi că delincvenţa s-a mutat spre Vest. Sau ne îngrijorăm, ipocriţi, de ... recrudescenţa rasismului! Dar problema este alta – niciodată statul român n-a pus piciorul în prag ca să ceară acestei minorităţi să-şi părăsească modul arhaic de trai, niciodată nu s-au desfăşurat programe speciale de integrare socială şi de educaţie! Să sperăm că oficialii Uniunii Europene vor fi mai înţelepţi decît noi, altfel chiar vom asista la violenţe etnice...

# O NOUĂ FILOSOFIE. Campania pentru fondurile private de pensii îi pune pe români faţă în faţă cu o nouă filozofie de viaţă – ai doar ceea ce îţi economiseşti singur. După decenii de paternalism, ideea că statul riscă să nu-ţi mai poată plăti pensia este atît de şocantă, încît unii o refuză din start. Totuşi, tinerele generaţii par mai deschise la minte şi acceptă cu entuziasm să îşi salveze 2% din venituri de la bugetul general...

# SUPERIORUL NU SE NAŞTE DIN INFERIOR. În “Criza lumii moderne”, gînditorul francez Rene Guenon trage preşul de sub picioare tuturor celor care mai cred că democraţia este forma perfectă de guvernare. Argumentul lui Guenon sună ca o sentinţă – superiorul nu se naşte din inferior. Adică este imposibil ca o mulţime de indivizi care nu se pricep la politică să genereze o clasă conducătoare competentă şi avizată! Ce ziceţi de asta? În imaginea de sus, Guenon la 25 de ani. Că doar n-aţi creyut că e Pendiuc...

Efemeri(n)de

Sfîrşit de săptămînă foarte agitat...

Vineri de dimineaţă, cu prietenul Mişu la operaţie. Într-adevăr, are apendicită, iar chirurgul militar a ţinut să-i precizeze, cu delicateţe: Te tai astăzi, că altfel se sparge şi curge căcat în burtă! La prînz, emisiune la Antena 1 cu penegiştii locali (care habar n-au de doctrine politice...), după amiază, Geoană la Universitatea Piteşti, fără aer la propriu şi figurat, încolţit de presă şi de intenţiile lui Băsescu de a face un guvern PNL-PD-PLD, în caz că trece moţiunea...

Sîmbătă, chestii domestice, efemeri(n)de, mici reparaţii prin casă (am rămas blocat de balcon, din pricina unei uşi încăpăţînate!), cumpărături, cîteva minute de lectură - recitesc notele de curs pentru studenţii mei de la Brâncoveanu. Este al doilea an al cursului de Propagande, şi vreau să schimb cîte ceva în structură... să pun mai mult accent pe studiul opiniei publice (a apărut o excelentă sinteză pe această temă, semnată de prof. Septimiu Chelcea).

Duminică, de dimineaţă - mă uit la televizor, la ceremonia de întronizare a noului Patriarh. Interesant mesajul PF Daniel, insistînd pe nevoia de transcendent a societăţii româneşti. "Fără asta, sîntem o lume a matematicii, a numerelor, a cantităţilor, o lume închisă...", a spus Prea Fericitul. În sfîrşit, un discurs cu miez de la capul BOR!

P.S. Staţi liniştiţi, operaţia lui Mişu a reuşit! Mi-a spus la telefon că se simte bine, doarme 60% din timp... Vreau să trec azi pe la el.

Înfiinţez Fundaţia Janta Îndoită, Piteşti!

Azi după-amiază, de la Gară şi pînă la IRE s-a făcut un sfert de oră, mergînd pe jos, şi o jumătate de ceas, cu maşina! Asta nu numai din cauza traficului greu – scăpaseră pe acolo nişte mastodonţi rutieri din Cehia, gata să calce pe oricine în pneuri – ci şi prin “bunăvoinţa” lucrătorilor de la drumuri. Ăştia au înălţat gurile de canal, au plantat capacele dar au lăsat, de jur-împrejur, gaură de-o palmă... Şi, ca să fie tacîmul complet, au mai trîntit şi nişte semne de avertizare, metalice, să-ţi îndoi tabla în ele! Şoferul iadului să fii şi tot nu scapi din capcane fără vreun far pleznit, fără vreo planetară ruptă ! În aceste condiţii, “modernizarea axei rutiere nord-sud” se dovedeşte cea mai proastă idee a primarului Pendiuc, de la sădirea lalelei de inox încoace. Dacă nu se face urgent ceva (de exemplu să se lucreze noaptea, din plin, nu ca pînă acum...), promit că voi înfiinţa fundaţia “Janta îndoită”, care va da primăria în judecată, cerînd maşini la schimb – sînt bune şi Loganurile alea albe, pe care le-aţi cumpărat din banul cetăţeanului, pentru Poliţia comunitară! Că tot nu le-am văzut în trafic, să dirijeze circulaţia...

Oare dervişii ...

...învîrtitori au fost porniţi de Degetul lui Dumnezeu, care îi şi sprijină, apăsîndu-i pe cap, să nu cadă?

Oare există un CNSAS ceresc, în care diavolul ne are la mînă, cu dosarul de reţea, în care ne-a notat păcatele?

Oare călugării au habar de manevra militară, atunci cînd rezistă ispitei în tranşeele chiliilor?

Oare extratereştrii, dacă există, au parte, şi ei, de un Mîntuitor?