miercuri, august 09, 2017

Cîntecul de lebădă al lui Socrate (II)


Dialoguri cu Platon – Fedon

Folosind teoria anamnezei, care constată că omul recunoaște Formele Pure, chiar dacă nu le-a văzut niciodată, Socrate demonstrează că sufletul, responsabil de gîndire, are ceva în comun cu aceste Forme – există dinainte de nașterea noastră. De asemenea, prin detașarea de iluziile trupului, sufletul se purifică, atingînd cunoașterea absolută după moarte. Astfel, iubitorul de înțelepciune privește moartea cu seninătate. În acest punct, filosoful lui Platon se întîlnește cu brahmanul din doctrinele hinduse – un om al cărui suflet năzuiește spre cunoaștere intelectuală, contemplație desprinsă de iluziile trupului. Ieșit din lume, filosoful este totuși în centrul ei, susținînd ordinea temporală prin autoritate spirituală. Despre relația înțeleptului cu Cetatea, Platon va vorbi mai mult în Republica, iar ecourile gîndirii tradiționale se vor auzi și mai tare. Dar să ne întoarcem la Fedon, unde tinerii prieteni ai lui Socrate nu se lasă așa ușor convinși.

Și dacă sufletul e o armonie?

Mișcarea 4.  Simmias, care frecventase anumite cercuri pitagoreice, expune ipoteza sufletului-armonie, care se naște din alăturarea bine proporționată a elementelor corporale, așa cum sunetul rezultă dintr-o liră bine acordată. Dacă e așa, sufletul nu e nemuritor – cînd piere lira, piere și cîntecul ei! Iar Cebes, cu toate că acceptă teoria anamnezei, se întreabă dacă nu cumva, în lungu-i șir de renașteri, sufletul s-ar putea toci, ar putea obosi, s-ar uza și ar pieri! Atunci, teama de moarte nu poate fi alungată.

Socrate meditează, privindu-i pe discipoli, care iar nu mai știu ce să creadă. Și reia lupta, răbdător. Să nu devenim misologi, adică urîtori de raționamente, doar pentru că au apărut îndoieli, așa cum unii sînt misogini, îndoindu-se de femeile lor. Să nu confundăm retorica adevărului, logică și demonstrativă, cu retorica sofiștilor, persuasiune psihologică. Conform ipotezei lui Simmias, sufletul-armonie este o realitate compusă, care nu poate exista înaintea părților. Ce este sunetul lirei, fără lemnul instrumentului? Deci ipoteza sufletului-armonie exclude teoria anamnezei și infirmă preexistența sufletului. Dar să admitem că e cum spune Simmias – sufletul se naște ca o armonie a părților trupului. Atunci cum se explică sufletul rău? E o dizarmonie? Nu cumva ne contrazicem? Însă argumentul hotărîtor împotriva ipotezei este altul – dacă sufletul ar fi o armonie a elementelor corporale, s-ar putea el împotrivi dorințelor trupului? Ar putea un cîntec să comande lira, modificînd-o, transformînd-o? Or, sufletul așa face cu trupul, de multe ori. În aceste condiții, comparația cu o armonie nu se susține. Simmias renunță la ipoteză.

Fundamentele metafizice ale științelor naturii

Mișcarea 5.  Acum, Socrate se pregătește pentru cea mai grea parte – raționamentul care să demonstreze că sufletul este indestructibil și nemuritor. Și o face cu seninătate, ca lebăda cîntînd, înainte de moarte. Lebăda, spune filosoful, este pasărea lui Apollon și are darul prevestirii. De aceea, în ziua morții, ea cîntă de bucurie, știind fericirile din lumea lui Hades. Îndoiala lui Cebes nu poate fi spulberată fără să elucidăm problema cauzei nașterii și a pieirii. Asta nu se realizează prin observație empirică, metoda științelor naturii, reducînd totul la cauze materiale. Deoarece sistemul nervos este cel care ne dă senzațiile și simțurile, din care apoi ar proveni memoria, opinia și știința, rezultă că temeiul cunoașterii ar fi creierul. Este egal cu a spune că, acum, Socrate stă pe pat și discută despre suflet, așteptîndu-și moartea, din cauză că are creier, mușchi și oase. Evident, toate acestea sînt mici cauze indispensabile dar nu trebuie confundate cu Marea Cauză. De fapt, filosoful a ajuns aici de la o convingere. Convingerea lui Socrate, care îi determină comportamentul (implicit acceptarea morții), este existența unei Lumi a Ideilor – a unui Frumos în sine, a unui Mare în sine, a unui Bine în sine. Ideile sînt esențe - necompuse, neschimbătoare, eterne. Lucrurile există printr-o relație cu aceste Idei – „frumoase sînt cele frumoase prin Frumos”. Cine l-a dus pe filosof la această convingere? Sufletul. Sufletul, esență a Vieții. Viața și moartea se exclud. Rezultă că sufletul este și el nemuritor.

Dacă moartea ar însemna despărțirea de tot și de toate, ce noroc ar fi pentru cei răi ca, odată morți și despărțiți de trup, să se despartă, cu relele lor cu tot, și de suflet– raționează Socrate, căutînd o întemeiere metafizică pentru morală. Dar sufletul nu poate să moară. De aceea, după moarte, dacă e încărcat de patimile trupului, trebuie să se purifice. Acum, spre finalul dialogului (și al vieții), filosoful revine la informațiile tradiționale, descriindu-le prietenilor călătoria sufletului pe Tărîmul de dincolo. Drumul presupune o deplasare, despre care nu putem spune dacă e spațială sau psihologică, întîlnirea cu  anumite entități (demoni, zei) care îl evaluează, recompense și pedepse. Ca în Textele Piramidelor. Ca în Bardo Thodol. Ca în misterele de la Eleusis. Firește, nici un om cu bun-simț nu poate susține că lucrurile stau întocmai așa. Dar, dacă acceptăm că sufletul e nemuritor, cam asta îi va fi soarta și așa - sălașurile lui, încheie Socrate.

Numai dacă izbutiți să mă prindeți!

Final. Criton îl întreabă cum ar vrea să fie înmormîntat. Întocmai cum doriți, numai dacă izbutiți să mă prindeți, dacă nu vă scap, rîde bătrînul. Își face ultima baie, își îmbărbătează familia și trimite femeile acasă. Slujitorul care îi aduce cupa e podidit de lacrimi. Socrate îi mulțumește și, fără șovăială, fără stîngăcie, fără tulburare, o golește. Prietenii izbucnesc în plîns. Filosoful, plimbîndu-se prin celulă, ca otrava să circule repede, le cere să se stăpînească. Apoi se întinde pe spate, observînd cum trupul îi înțepenește. Își acoperă fața. Cînd răceala îi ajunge la mijloc, rostește ultimele cuvinte: “Criton, îi sînt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați”. Privirea îi devine fixă și sufletul se desprinde de corp.

luni, august 07, 2017

Cîntecul de lebădă al lui Socrate (I)

Dialoguri cu Platon - Fedon


Premisă: În ultimele ore de viață, așteptîndu-și cupa cu zeamă de cucută, Socrate își îmbărbătează prietenii, vorbindu-le despre moarte, această călătorie misterioasă a sufletului.

“Fedon” este una dintre marile cărți ale umanității, care transmite învățături despre viața trăită bine și despre sensul morții. Alternînd raționamentul dialectic cu expunerea credințelor orfice și pitagoreice, Platon analizează natura sufletului, relația sa cu trupul și drumul pe care îl urmează după moarte. Socrate, personajul principal al dialogului, respinge opiniile și argumentele tovarășilor săi, indicîndu-le cum să trăiască pentru a nu se teme de moarte. În Fedon”, dincolo de speculația filosofică, se regăsesc ecouri ale învățăturilor tradiționale, semn că Platon a avut parte de o inițiere regulară. În cele ce urmează, vom încerca să punem în evidență cîteva din aceste idei, lăsînd cititorului avizat posibilitatea de a descoperi și altele. În definitiv, “Fedon” este un text subtil, o încercare pentru traducător (în cazul acesta Petru Creția, care semnează textul din ediția Platon, Opere, vol. IV, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983) și cititor deopotrivă. Dar nu ne facem iluzii. Omului zilelor noastre, dialogul acesta nu-i mai spune nimic – modernitatea nu recunoaște existența sufletului sau o asimilează, în cel mai bun caz, cu un epifenomen al viului. Dar asta nu ne miră – în Kali Yuga, grosierul ia locul subtilului.

Lumea ca închisoare pentru suflet

Mișcarea 1. Discuția e deschisă de Cebes, care întreabă de ce e interzisă sinuciderea. Socrate răspunde, așezînd deja discuția în sfera învățăturii tradiționale. Doctrinele secrete, spune el, arată că lumea este o închisoare, din care omul n-are voie să evadeze. Sîntem creați de zei, sîntem cumva proprietatea lor, or nimeni nu ar accepta ca să i se distrugă proprietatea. Răspunsul, vag, îi nemulțumește pe tineri, dar Socrate va clarifica ceva mai tîrziu termenii. Atunci, tu, Socrate, de ce nu te superi că vei fi executat? Cum poate filosoful să nu se supere, cînd e obligat de oameni să moară? continuă Cebes cu obiecțiile. Socrate exprimă speranța populară a revederii, pe Celălalt Tărîm, a oamenilor dragi și a apropierii de zei. Apoi începe prima analiză dialectică a fenomenului numit moarte.

Filosofia este pregătirea pentru moarte

Mișcarea 2. Cei prezenți conced că moartea este despărțirea sufletului de trup. Detașînd gîndirea de iluziile simțurilor și de plăcerile trupului, filosoful se preocupă de cele ale sufletului. Cunoașterea este purificare, în ultimă instanță, spune Socrate, cu trimitere la orfism. Care e metoda filosofului? Concentrarea sufletului, răspîndit în trup, în sine însuși, pentru a raționa. Sufletul, principiu vital, este înzestrat cu puterea de a gîndi. În cunoașterea purificată de sîcîielile trupului, fie că sînt dureri sau plăceri, filosoful găsește bucurie. Dar cunoașterea deplină va fi numai după separarea sufletului de trup, adică după moarte. S-ar putea spune că filosofia e chiar pregătirea pentru moarte. De aceea, filosoful, spre deosebire de omul obișnuit, nu se teme și nu e supărat cînd trebuie să moară. El speră să obțină, dincolo, plăcerea supremă – gîndirea supremă. El s-a purificat ca să fie una cu Zeul.

Anamneza, dovada preexistenței sufletului

Mișcarea 3. Cebes exprimă ideea că sufletul, despărțit de trup, dispare. În clipa cînd iese din trup și se desface de el, se risipește ca o adiere, ca un fum, se pierde, destrămîndu-se în zbor și încetează să mai ființeze undeva”. Metafora sufletului-adiere, a suflului care însuflețește, încă e apropiată de doctrina tradițională, dar a pierdut ceva din vedere - și anume că sufletul nu e numai principiu vital ci și gîndire. Cum? Să ne reamintim ce este cunoașterea, zîmbește Socrate. Noțiunile abstracte ale gîndirii, precum raportul de egalitate, nu se obțin prin simțuri, din observația lucrurilor, atît de diverse, ci lucrurile ni le reamintesc. Cunoașterea este anamneză, reamintire. Nimeni n-a văzut cu ochii Egalitatea, așa cum nimeni n-a văzut un triunghi sau o sferă. Totuși, recunoaștem Formele, pornind de la lucruri, care le imită imperfect, așa cum recunoaștem Adevărul, dacă sîntem întrebați cu iscusință. Cînd am învățat asta? Evident, parcă o știm dintotdeauna. Din acest deja vu, din această recunoaștere, Socrate deduce că sufletul, esență gînditoare, există înainte de trup, așa cum Lumea Formelor există dinainte de lumea oamenilor. Sufletul participă la Lumea Formelor, avînd ceva din ele, și anume gîndirea. Gîndirea este experiența sufletului de a rămîne neschimbat și identic cu sine, în Lumea Formelor-Esențe. De aici rezultă că sufletul este indisolubil. Trăim într-o lume închisă, în care viața trece în moarte și moartea în viață, prin procese circulare de coagulare și disoluție, sugerează Platon, recuperînd ecourile doctrinelor tradiționale. Același lucru susțineau și Vedele, textele sacre hinduse, cu 2000 de ani înaintea lui Platon. Același model îl vor redescoperi fizicienii de astăzi, cînd devine tot mai clar că există ceva care închide cercul, împiedicînd moartea termică a universului.

Un moment de tăcere...

În acest moment al dialogului, discipolii tac, încercînd să cîntărească argumentele lui Socrate. Noi, cei de azi, știm că tăcerea nu va ține mult. Vor apărea în dialog alte obiecții. Iar după moartea lui Socrate, Aristotel se va împotrivi teoriei anamnezei, considerînd palingeneza, renașterea sufletului, o vorbă goală. Pentru el și pentru empiriștii care i-au urmat, abstracțiunile se formează prin inducție, iar categoriile gîndirii n-au existență proprie. Materialiștii vor merge și mai departe. Dar să nu anticipăm. Socrate va răspunde obiecțiilor în continuare.


-         Va urma

duminică, iulie 30, 2017

Povestea unei condamnări la moarte


Dialoguri cu Platon - Apărarea lui Socrate

În 399 î.Hr., la cîțiva ani după o revoluție care înlăturase regimul oligarhic din Atena, Socrate este adus în fața tribunalului. Un politician (Anytos), un orator (Lycon) și un poet (Meletos) îl acuză de ateism, de introducerea unor zei noi și de coruperea tineretului, cerînd pedeapsa cu moartea. Bătrînul filosof trebuie să vorbească în fața juraților (502 persoane). Aceasta este premisa dialogului Apărarea lui Socrate”.

Cum s-a ajuns la acest proces? Orice revoluție este prilejul plătirii unor polițe. În viață, Socrate deranjase multe persoane, politicieni aventurieri, retori limbuți, poeți îngîmfați. Duși în aporie, făcuți de rîs în confruntările verbale, aceștia se răzbunau, de obicei, vorbindu-l de rău, ironizîndu-l, prezentîndu-l ca pe un om cu capul în nori (Aristofan îl transformă în personaj ridicol de comedie). Acum, răzbunarea se mută în justiție.

De ce-i deranjase Socrate pe “intelectualii” atenieni? O spune chiar el, în fața juriului. Nu din răutate, nici pentru a cîștiga ceva personal. Așa înțelesese să-și trăiască viața, după ce Oracolul din Delfi îi spusese că nu există un om mai înțelept decît el. Cum e posibil așa ceva, cînd eu știu că nu știu? s-a întrebat filosoful. Și tot el și-a răspuns: poate că tipii ăștia, care se pretind cunoscători, nici măcar nu știu că nu știu! Ia să verific! Din testarea asta s-au născut celebrele dialoguri, în care „eliteleateniene ies prost. Dar și o enormă frustrare a autorității contestate, mai ales că Socrate începuse să aibă imitatori. Așa că de la frustrare la proces n-a mai fost decît un pas, făcut cînd climatul public s-a dovedit propice – după o răsturnare de regim.

Socrate e conștient că luptă cu opinia publică. O spune, arătînd mecanismele prin care cei interesați îi stricaseră imaginea. Știe că lupta e deja pierdută – reprezentările colective se schimbă în timp, or procesul nu-i lasă destul. Poate dacă am sta mai mult de vorbă... murmură bătrînul. Dar nici așa nu vrea să apeleze la sentimente, să implore iertare, să își aducă în public soția în lăcrimată și pruncul. Își rememorează pe scurt faptele cetățenești, sîngele vărsat în război, refuzul de a fi complice la nedreptăți. Își afirmă din nou crezul – este un fel de avertizor de impostură, necesar atenienilor. Se mulțumește să arate, în cîteva cuvinte, absurdul primelor două acuzații (cum poți să fii ateu și să introduci Zei noi?). Pentru cea de-a treia, privind coruperea tinerilor, le reamintește tuturor că nu e sofist, să aibă discipoli care plătesc. E prea puțin. Cu o majoritate de 60 de voturi, jurații îl găsesc vinovat.

În partea a doua a dialogului, conform procedurii juridice, părțile propun pedeapsa. Acuzatorii își păstrează cererea condamnării la moarte. Socrate, ironic, duce gîndul mai departe – dacă e după faptă și răsplată, ar trebui să fie pedepsit cu mese gratuite în pritaneu. Apoi, la solicitările disperate ale prietenilor, acceptă o amendă de 30 de mine. Tribunalul alege pedeapsa cu moartea. Pentru că Atena serbează amintirea isprăvii lui Tezeu, trimițînd o corabie la Delos, execuția se amînă pînă după întoarcerea delegației. Socrate va rămîne aproape o lună în închisoare.

În ultima parte a “Apărării”, Socrate se adresează celor care rămăseseră cu el după pronunțarea sentinței – prieteni și jurați, făcînd recapitularea discuției. Consideră că a fost învins dintr-o lipsă, dar nu de argumente, ci de cutezanță și de nerușinare. N-a spus tribunalului ceea ce și-ar fi dorit acesta să audă – o autocritică. Dar cum să își nege principiile ? Să pară un caraghios bătrîn, care își recunoaște neghiobia? Să-și scape viața cu prețul ticăloșiei? Dar ce viață ar mai fi fost aceea? Apoi, pentru că omul în pragul morții are dezlegare la profeție, Socrate prevede judecătorilor o pedeapsă mult mai grea – vor fi contestați de generațiile viitoare, cu cît mai tinere cu atît mai aspre. Iar satisfacția momentană de a scăpa de un oponent se va transforma veșnic în supărare.


Socrate


„Dar acum e timpul să plecăm: eu ca să mor, iar voi – ca să trăiți. Care dintre noi se îndreaptă către un bine mai mare nu știe nimeni altcineva decît Zeul”. Concluzia ar fi că, în tribunalul opiniei publice, de multe ori ești condamnat înainte de a fi judecat. Aviz celor care se hrănesc din faimă – politicieni, educatori, intelectuali!

joi, iulie 27, 2017

În Cetatea lui Socrate, toţi cetăţenii sînt „la putere”

Dialoguri cu Platon – „Criton



Premiză – În închisoare, aşteptîndu-şi execuţia după un proces în care fusese găsit vinovat de pervertirea tineretului, Socrate îl refuză pe prietenul său, Criton, care îi pregătise evadarea. De ce? Răspunsul ţine de concepţia filosofului despre Legi.

Argumentele lui Criton:
- Dacă n-o facem, cu toate că avem ocazia şi mijloacele, vom fi învinuiţi că ne-a fost frică.
- Dacă n-o faci, Socrate, vei fi învinuit că ţi-ai lăsat singuri copiii.

Interesant că argumentul cel mai puternic, pentru noi, acela că sentinţa e nedreaptă, nu e folosit de Criton.

Contraargumentele lui Socrate:
- Învinuirile de care vorbeşti sînt nişte opinii, păreri. Dar de unele păreri trebuie să ţinem cont, de altele nu. Ţinem cont de părerile cunoscătorilor, cei care ştiu ce sînt Binele, Adevărul şi Frumosul. Să judecăm aşadar fapta noastră după aceste criterii.
- De-a lungul vieţii mele, am afirmat mereu că nu trebuie să faci niciodată o nedreptate, nici să răspunzi cu rău celui ce-ţi face rău. O viaţă bine trăită înseamnă să faci totdeauna ceea ce este drept, bine, frumos.
- Dacă voi evada, voi nesocoti Legile Cetăţii, le voi omorî. Este drept? Legile sînt cele care formează Cetatea. Cetatea modelează cetăţeanul. Aşa cum cetăţeanul îşi respectă părinţii, ar fi absurd să nu-şi respecte Cetatea şi Legile ei, care i-au modelat moşii şi strămoşii. Părinţii nu pot fi răi cu copiii lor, nici Cetatea cu cetăţenii săi. Dacă nu-ţi plac Legile, eşti liber să pleci din Cetate. Dar eu, care de 70 de ani n-am părăsit Atena, cum pot să nu-i respect Legile? (De remarcat – în Cetatea lui Socrate, toţi cetăţenii sînt “la putere”).
- În plus, dacă aş evada, aş ajunge în alte Cetăţi. Acolo, aş fi privit cu suspiciune ca stricător de ordine. Este drama exilatului dintotdeauna.
- Mai mult, există o continuitate a legilor de aici şi a Legilor de Dincolo, din viaţa de apoi. Încălcînd legile de aici, vei fi pedepsit Dincolo, pentru că legile umane sînt o reflectare a Legilor Universale. (Socrate atinge aici un punct de vedere tradiţional, păstrat şi transmis pînă astăzi de societăţile iniţiatice).
- De aceea, nu voi evada. Nedreptatea care mi s-a făcut la proces vine de la oameni, nu de la Legi, şi va fi recunoscută mai devreme sau mai tîrziu. De aceea, nu ne interesează opiniile celor care ne pot acuza de frică. În ce-i priveşte pe copii, ei vor fi îngrijiţi de prieteni, după execuţia mea.

În faţa acestei demonstraţii, Criton renunţă la punctul său de vedere.

Observaţii moderne.

- Socrate consideră că Legile şi Cetatea care se naşte din aplicarea lor sînt superioare interesului individual. Statul modern nu mai e o Cetate antică.

- Statul modern nu-şi mai poate mulţumi toţi cetăţenii. Şi nu vorbim despre tiranie, în care legile sînt impuse cu forţa de cel puternic, în defavoarea celui slab. E vorba despre statul democratic modern, în care opoziţia politică este legitimă.

- În statul democratic modern, legile se respectă, însă nu mai au caracter absolut, ci au devenit simple convenţii, care pot fi schimbate de către cei aflaţi la putere. Mai mult, Statul poate fi confiscat de forţe politice sau de birocraţii care îl folosesc abuziv, sub pretextul  “interesului de stat”. Astfel, cetăţeanul intră într-o relaţie de suspiciune cu Statul, dacă nu de antagonism. A devenit moral să te opui unui stat opresiv.

- A apărut o sferă privată, în care omul se poate forma şi trăi, în afară şi în opoziţie cu statul şi cu legile lui. Iar viaţa individului s-a transformat în valoare supremă. Pentru a o salva, orice e premis. Nu există un Dincolo, nici Legi Universale, cu reflectarea lor în lumea oamenilor. Legile umane sînt simple convenţii. În anumite circumstanţe, convenţiile pot fi rupte. Individul e singurul său judecător.

- Legile modernităţii tind să mulţumească opiniile majoritare din societate, nu Adevărul, Binele şi Frumosul. Influenţînd opinia publică prin mass media, cei interesaţi pot modifica legile, cu acceptul majorităţii. Dar majorităţile nu vor fi niciodată calificate.

Unde este mai bine de trăit? În Cetatea lui Socrate sau în statul modern?


joi, iulie 06, 2017

Crochiuri din Lumea Nouă (III)

Panorama Montrealului

16. QUEBEC. 24 iunie, ziua Sf. Ioan Botezătorul, este sărbătoarea naţională a provinciei Quebec. Primii colonişti francezi, veniţi în Canada, au marcat solstiţiul de vară încă din 1636, cu focuri şi salve de tun. Astăzi, lumea petrece în „Place-des-Arts” şi Podul „Jacques Cartier” este iluminat special. Formaţii şi soliști necunoscuţi mie interpretează o muzică armonioasă, amestec de şansonetă şi country. „În timp ce alţii îşi serbează Ziua Naţională cu defilări militare, noi cîntăm!”, se proclamă de pe scenă, în aplauzele şi chiotele mulţimii. Să se fi potolit tensiunile între francofoni şi anglofoni? Naţionalistul Partid al Quebecului e sub 20% în sondaje.

Catedrala Notre Dame

17. NOTRE DAME. Coborînd spre port, ajungi uşor în Oraşul Vechi. De aici pleacă bulevardul Saint Laurent, axa Nord-Sud a Montrealului, care împarte şi organizează – pînă şi numerele imobilelor sînt alocate funcţie de el. Şi tot aici găseşti Catedrala „Notre Dame”, o construcţie în stil gotic, ridicată în secolul al XIX-lea de arhitectul James O’Donnell. Exteriorul nu prea mă impresionează, însă interiorul depăşeşte orice imaginaţie – parcă am intrat într-un acvariu, scăldat în lumină albastră. Coloane de coral încadrează altarele împodobite cu aur şi nestemate, iar vitraliile multicolore îţi taie răsuflarea. Protestant prin naştere, irlandezul O’Donnell a fost atît de mişcat de realizarea sa încît s-a convertit la catolicism.

Domul geodezic

18. GEODA. Montrealul se mîndreşte cu o serie de primari care l-au modelat şi l-au pus pe harta lumii. Unul dintre aceştia s-a numit Jean Drapeau. Reales timp de 26 de ani, edilul a iniţiat cîteva proiecte grandioase, precum amenajarea „Place des Arts” şi construcţia metroului. Pămîntul excavat atunci a format o insulă artificială. Pe această insulă şi pe „sora” ei, „Sfînta Elena”, se întinde acum Parcul „Jean Drapeau”, o grădină foarte apreciată de localnici, care vin la picnic şi la aer curat. În parc a fost găzduită Expoziţia Universală din 1967. Pavilionul american, o sferă geodezică ridicată de celebrul Buckminster Fuller, găzduieşte în prezent un muzeu al ştiinţelor naturii. În faţa dantelăriei metalice, îmi amintesc cum ideile lui Fuller despre domurile geodezice au fost preluate de ideologii mişcării “Flower Power”, visînd comunităţi autonome, fără ierarhii şi norme burgheze. Aşa cum elementele structurale simple ale sferei se susţineau unele pe altele, tot aşa hippyoţii urmau să se sprijine şi să se completeze reciproc. Numai că teoria n-a funcţionat, caracterul uman fiind mai moale decît metalul.


Spre Mont Royal

19. LIBRĂRII. Montrealul vorbeşte franceză şi engleză deopotrivă, într-un amestec care îi îngrijorează pe purişti, „Gazeta de Montreal” întrebîndu-se dacă asta nu afectează spiritul de fineţe şi cultura lui Voltaire. Pînă la un răspuns definitiv, lumea nu se formalizează ci se adaptează. Pe-aici, toţi se înţeleg cumva. Sporovăiala franţuzească şi retorica anglo-saxonă sînt punctate de alte o mie de graiuri – chinezii, italienii şi arabii contribuind la suprema gălăgie. Montrealul citeşte în franceză şi engleză, cu lumea sa universitară cu tot. La „Mc Gill” (locul 18 în topul mondial) se studiază în limba perfidului Albion, la „Universite de Montreal”, franceza face legea. Marile edituri de la Paris, precum „Gallimard”, au reprezentanţe şi librării în oraş. Intru în una şi constat că autorii din Quebec sînt bine promovaţi. În rest, titluri care pot fi găsite şi la noi – sîntem racordaţi la piaţa mondială a cărţii, mai ales în domeniul culturii populare. Cu literatura de specialitate stăm mai prost. Observ încă o dată că occidentalii îşi editează clasicii în ediţii de lux, cu aparat critic, chiar dacă tirajele sînt mici, în timp ce noutăţile apar în formate populare. Noi facem invers!


La stadionul Olimpic

20. NADIA. Dacă vrei să te întîlneşti cu gloria sportului românesc, Stadionul Olimpic din Montreal îţi stă la dispoziţie. Aici Nadia a dat peste cap tabela, cu prima notă de zece, în fierbintea vară a lui ’76, intrînd definitiv în istoria gimnasticii. Canadienii n-au uitat-o, îi zăreşti încă de la intrare silueta firavă, arcuită ca un fir de iarbă, zugrăvită pe mari panouri. Iniţiativa organizării Jocurilor i-a aparţinut aceluiaşi legendar Jean Drapeau, care a cîştigat în detrimentul Moscovei şi Los Angelesului, cu un efort financiar imens – costurile construcţiei s-au achitat abia în 2006! Acum, sub cupola iniţial retractabilă (devenită fixă, după prima zăpadă montrealeză!), poţi să te bălăceşti într-o piscină olimpică sau să asişti la un concert rock. Calc pe gazonul artificial şi încerc să-mi imaginez ce-au trăit atunci sportivii noştri.




Musee des Beaux Arts

21. REVOLUŢIE. Artă în Lumea Nouă? De ce nu? Merg să văd Musee des Beaux-Arts, aflat la cîteva străzi de hotel. De fapt, găsesc patru clădiri, care de care mai interesantă, legate prin pasaje subterane. În jur, instalaţii şi opere de artă stradală – un totem gigantic, un arbore din sticlă colorată, un grup statuar cu doi iepuri călărind un ponei, un înger fără faţă. Chestii naive, după standardele Lumii Vechi, dar care transmit un acut sentiment de bine. În interior, în colecţiile permanente, descopăr cîteva capodopere semnate Matisse, Picasso, Dix, dar şi un excelent „Octombrie”, portret semnat de James Tissot, un impresionist francez îndrăgostit de femeile la modă. În altă zonă, o expoziţie temporară îmi merge la suflet – se cheamă „Revolution” şi e dedicată culturii pop a anilor ’60. Mă uită Dumnezeu prin sălile cu afişele lui Milton Glaser, cu coperţile de albume Pink Floyd, cu proiecţii de la Woodstock, cu postere la filmele lui Antonioni, cu cărţile lui McLuhan. Şi mă simt ca acasă. Lumea Nouă? Lumea Veche? Nu mai contează. Aici e un loc bun, în care mi-ar plăcea să trăiesc.

miercuri, iulie 05, 2017

Crochiuri din Lumea Nouă (II)


Bulevardul Sherbrooke

9. VREMEA. Dimineaţă cu ploaie. Deschid televizorul şi caut un program meteo. Unul? Sînt nenumărate – aici vremea e foarte importantă, mai ales că se schimbă din oră în oră. De la Montreal pînă la Pol se întinde o vastă cîmpie, nici un munte nu opreşte curenţii reci. Populaţia Canadei stă pe paralela 45, dar chiar şi-aşa iarna e cumplită, apar vîrtejuri cu temperaturi de -35 de grade. Nici vara nu prea poţi să-ţi tragi sufletul – căldură umedă şi transpiraţie cît cuprinde. Abia sfîrşitul lui septembrie, „vara indiană”,  are gustul sucului de arţar.

10. MAŞINI. Strada, mai instructivă decît o enciclopedie. Strada pietonilor, cu domni îmbrăcaţi în costum, grăbindu-se la slujbă, ţinînd ditamai paharul cu cafea, cu turişti în bermude şi adidaşi, cu studenţi pe role. Strada bicicliştilor, cu piste separate, cu sclipiri de spiţe şi căşti. Strada şoferilor, cu politeţe şi fără claxoane. Maşinile au număr de înmatriculare numai în spate, cele mai multe sînt japoneze (Toyota şi Honda), urmează europenele (Mercedes, BMW, ici-colo cîte un Fiat 500, nici un Renault) şi americanele. Astea sar cel mai repede în ochi, cu talia lor supradimensionată, cu capacităţile cilindrice obscene. Peste graniţă, benzina e ieftină, că de-aia poartă America războaie, dar aici par cam însetate! Cei mai mulţi trecători sînt amabili, zîmbesc cablaţi, angrenaţi în conversaţii cu parteneri invizibili.  Ici-colo, tineri fac jogging, urcînd străzile în pantă către Mont Royal. Mi se pare că demonul nebuniei, atît de evident prin oraşele noastre, a fost alungat de îngerul normalităţii.

Universitatea Mc Gill - Facultatea de Arte

11. MC GILL. Mă plimb prin campusul Universităţii McGill, una dintre cele mai vechi din Lumea Nouă. A fost înfiinţată în 1821 de un negustor filantrop, James McGill, care a constatat că nu prea sînt medici în oraş. De-atunci şi pînă astăzi, au mai apărut 1o facultăţi, de ştiinţe, arte, drept, muzică şi teologie. „McGill” a dat 12 laureaţi ai Premiului Nobel, 140 de bursieri Rhodes şi trei prim-miniştri.  Cîţiva dintre ei zîmbesc din postere puse pe ziduri. În campus e linişte, nimic nu anunţă că aici învaţă 40 de mii de studenţi. Cîteva veveriţe se îndoapă cu seminţe, apoi se ascund prin iarbă. Clădirea Facultăţii de Arte seamănă cu un conac colonial. De fapt, Universitatea deţine unul dintre cele mai valoroase patrimonii imobiliare din Montreal – case vechi, în stil englezesc, reşedinţe ale profesorilor şi cămine studenţeşti.

12. MONT ROYAL. Să nu te pună naiba să-i spui colină! Mont Royal are cam 230 de metri înălţime şi e plămînul verde al oraşului, păstrînd 470 de acri de pădure. Pînă la parcul din vîrf sînt amenajate scări de lemn, numai bune pentru un jogging matinal. Eu urc mai încet dar urc, mulţumind Providenţei pentru apartamentul meu piteştean de la etajul patru. Sus se deschide o vedere grandioasă asupra Montrealului. Plan apropiat cu zgîrie-norii strălucitori, fundal înceţoşat de aburii portului. Pe terasa Belvedere, o pianină albă aşteaptă să fie încercată. Intru în “Castel”, de fapt o sală frumoasă, cu grinzi de lemn – ici-colo, fresce ilustrînd primele contacte ale exploratorilor cu indienii, reprezentanţii Primelor Naţiuni, cum li se spune. Parcul Mont Royal are 190 de hectare. Arhitectul american Frederick Law Olmsted, care l-a proiectat pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, şi-a făcut treaba exemplar. E o plăcere să te plimbi în jurul Lacului Castorilor. Din cînd în cînd, două poliţiste călare trec alene pe pajiştile verzi, spre deliciul privitorilor.

Vedere de pe Mont Royal

Castelul

Lacul Castorilor


13. SUBTERAN. La Montreal nu vezi nici o gură de metrou. Staţiile sînt adăpostite în pîntecele marilor clădiri, pentru a fi protejate de frig şi zăpadă. Metroul face parte dintr-un adevărat oraş subteran, pe mai multe niveluri, cuprinzînd galerii, malluri, cafenele şi restaurante, pieţe şi utilităţi publice. Intri pe-o uşă obişnuită şi te trezeşti, ca Alice în Ţara Minunilor, căzînd într-un spaţiu uriaş. Scări rulante, lumini, vegetaţie, animaţie. E raiul cumpărăturilor şi al socializării. Totuşi, să nu te aştepţi ca totul să fie deschis non-stop, ca pe la noi – cele mai multe magazine au program 10-18, pe care îl respectă cu stricteţe. De ce? Pentru că şi vînzătorii sînt oameni.

14. MESE. Spune-mi cum mănînci ca să-ţi spun cine eşti. În apropierea portului, mîncăm la un restaurant arăbesc. Locul e modest dar curat şi peştele proaspăt. Îţi poţi alege tot ce doreşti. Scoicile au un sos special, creveţii sosesc pe pat de verdeţuri. Doradă, lup de mare, somon. Mi-aş da un an din viaţă pentru o baterie de vin alb dar aici totul e servit cu apă de la gheaţă, alcoolul e prohibit. În cîrciumă se aud, discret, lamentaţiile muezinului şi suspinele noastre. În cartierul grecesc, la taverna Marven’s, lumea stă la coadă ca să apuce o masă. Trei rase (caucazieni, afro-americani şi asiatici) aşteaptă cele mai bune cotlete de miel din Montreal, cu mentă şi ardei muraţi. Salate uriaşe sînt asortate cu tzatzichi – iaurtul e gros ca-n Munţii Pindului. Localul e ţinut de a treia generaţie imigranţi. La Piaţa Fu Thai (nesfîrşit prilej de glume pentru români), localul chinezesc pare o cantină insalubră. Mesele sînt acoperite de folii de plastic de unică folosinţă. Din bucătărie răzbesc aburi, zgomot de tingiri şi blesteme. Pe cît de agitaţi sînt bucătarii, pe atît de calmi sînt chelnerii. Aglomeraţie de furnicar. Lumea înfulecă mormane de orez cu şofran şi fructe de mare, soarbe o supă limpede cu tăiţei umpluţi şi carne de porc, sosul de fasole neagră se scurge pe bărbii, e spălat cu bere Tsingtao Mi se face rău numai privind, însă ceaiul servit „la liber” îşi face imediat efectul – mănînc şi eu broccoli chinezesc, tras la tigaie cu creveţi, şi pacheţele de primăvară, tăvălite printr-un muştar mai rău ca ăla de Dijon. Mănînc şi plîng, mănînc...



La Marven's


15. ORATORIUL. Pocăiţii îi urcă în genunchi cele trei sute de scări. Oratoriul St. Joseph e un templu neo-clasic, ridicat la început de secol XX prin efortul extraordinar al unui călugăr făcător de minuni, Fratele Andre’. În vitrine luminate, zeci de cîrje lepădate de suferinzi stau mărturie miraculoaselor vindecări. Clădirea, plasată pe stînca lui Mont Royal, are un frumos fronton corintic şi o cupolă care, se spune, e a doua ca mărime, în creştinătate, după cea de la Basilica romană a Sfîntului Petru. Şi cînd te gîndeşti că totul a fost făcut din donaţii, prin zelul ordinelor călugărilor misionari! Interiorul sobru, puţin decorat, lasă impresia forţei austere. În 2010, Fratele Andre’ a fost trecut în rîndul sfinţilor de Papa Benedict al XVI-lea.

Oratoriul St. Joseph

va urma

luni, iulie 03, 2017

Crochiuri din Lumea Nouă (I)


1. O călătorie în Canada începe cu pregătirea bagajului birocratic – vei completa două formulare pentru acordarea vizei, vei strînge adeverinţe de salarizare, extrase de cont, certificate de proprietate. Te vor întreba dacă faci parte din organizaţii paramilitare, dacă ai fost condamnat pentru profanarea simbolurilor religioase şi dacă ai avut boli infecţioase. Se vor interesa de locurile de muncă din ultimii zece ani, de fostele neveste. Vei plăti anticipat procesarea informaţiilor (externalizată către o terţă parte) şi tot nu vei fi sigur că te primesc. Pentru că accesul în Canada e un privilegiu, nu un drept, aşa cum vei citi, de la început, pe site-ul ambasadei. Noroc că se desfiinţează vizele de la 1 decembrie 2017!

2. Dacă ai zburat în Europa, nu înseamnă că eşti pregătit pentru o călătorie trans-atlantică. Indiferent cu ce companie aeriană călătoreşti, tot te vei întîlni cu o namilă de avion, gata să te poarte peste ocean. „Air France”, firma pe care o prefer (pentru că serveşte şampanie la 10 mii de metri altitudine), foloseşte Boeing-uri 777, care pot căra cinci sute de pasageri. De la Paris la Montreal sînt 5500 km şi şapte fusuri orare. Drumul durează tot cam şapte ore. Dacă poţi să dormi, învelit cu o păturiţă, eşti fericit. Dacă nu, îţi rămîne să te zgîieşti la filme sau să asculţi muzică. Eu fac parte din a doua categorie – în plus, trebuie să mă ridic din scaun şi să mă plimb cam la fiecare două ore, altfel mă transform într-un sac cu oase dureroase. Călătoria către toaletă prezintă şi avantaje – vezi o lume pestriţă, adormită în cele mai curioase moduri. Unii se fac colac pe scaun, alţii atîrnă spre culoar, alţii dorm ca inginerii de la schimbul trei – cu capul pe măsuţă.


3. În avionul transatlantic e rece, după filosofia că mai bine îngheţăm decît ne fezandăm. În plus, dacă e frig nu-ţi mai e foame. Tot frigul amorţeşte copiii, care nu mai au energie să plîngă, oricît i-ar durea urechile de la variaţiile de presiune. La capăt de rînd, unde e spaţiu mai mare, o fetiţă şi-a întins păturica pe jos şi stă ca o yogină, cu picioarele încrucişate. Poartă voaluri galbene pe cap şi se uită la un program muzical. Mîinile i se unduiesc cu graţie, în ritmuri doar de ea auzite. Alături, dorm două negrese tinere. Au cele mai senzaţionale coafuri pe care le-am văzut vreodată – părul de abanos, cu firul gros, e împletit şi răsucit, prins în plase de mătase, ca viţa de groase, vorba poetului popular. Funde somptuoase de catifea purpurie se răsfaţă şi ele pe-acolo. Cum o fi să ai o panteră de-asta în casă?

4.  Din aer, Montrealul pare o lăbărţare de-o parte şi de alta a fluviului Sfîntului Laurenţiu. Inima sa e pe o insulă, în care un grup de colonişti, condus de Paul de Chomedey, a înfipt drapelul Franţei, pe la 1650. Oraş de negustori şi aventurieri, care s-a numit la început Ville-Marie, crescînd treptat la dimensiunile de astăzi. Trei milioane de locuitori, alte trei în aria metropolitană, nod de comunicaţii, port şi centru financiar bancar, înconjurat de suburbii industriale. Patru universităţi, muzee, teatre, parcuri şi grădini publice. Avionul se lasă pe-o aripă, gata de aterizare la Dorval. Soarele asfinţeşte, aruncînd sclipiri roşiatice pe ape.

5. Chiar dacă ai viză, ofiţerii de la Imigrări tot vor să afle mai mult. Stăm la verificări într-o sală plină de latino-americani. Din cînd în cînd, e strigat la ghişeu căte un Pablo sau cîte un Fernando. Mă uit în paşaport şi ce să vezi? Şi eu sînt Cristiano, un latino-est-european, aşa că mă aştept la acelaşi tratament. Totuşi, aflînd că am deja comandate şi bilete de întoarcere, poliţista de aeroport ridică iute bariera. Sînt în Canada şi abia acum simt năuceala schimbării fusului orar.


6. Străzile din Montreal – patru benzi pe-o parte, patru pe alta. Dar, peste tot, se fac lucrări şi traficul e oprit, restricţionat, deviat. Se înlocuiesc pasarelele şi podurile, cu metalul corodat de sarea pe care edilii o împrăştie din plin iarnă de iarnă. Coroziunea e o mare problemă – maşinile însele au tabla ruginită, unele au găuri să bagi pumnul, cu toate că sînt noi. Nici un producător auto nu dă garanţie la tablă mai mare de cinci ani. Se înlocuieşte şi calea ferată – o instalaţie specială, ghidată laser, întinde şinele şi plasează traversele. Şi eu care mă luasem după westernuri, cu tipii ăia care băteau crampoanele cu barosul, cu primarul care înfigea primul piron, de argint...

7. Hotelul e în Downtown, pe Rue Peel. Înainte se chema „Richelieu Tower”, astăzi face parte din lanţul Marriot. E o clădire înaltă de 24 de etaje, care pare mică, pe lîngă ceilalţi zgîrie-nori din zonă. Interesant că imobile vechi, cu trei-patru etaje şi ornamente, stau în armonie lîngă turnurile de sticlă, într-un amestec care, la prima vedere, mi se pare surprinzător dar, după un timp, se va dovedi pur şi simplu fermecător. Europa şi America se armonizează, se pun reciproc în valoare. Montrealul mi se descoperă ca un oraş rafinat, aerisit, prietenos. Aici nu poţi să te rătăceşti – străzile se întretaie în caroiaj perfect, coborînd de pe Mont Royal spre portul vechi. Cafenele, restaurante, librării, magazine de tot felul te cheamă înăuntru. În faţa buildingurilor, monumente de for public, ca să vorbesc ca la noi – statui, scuaruri, artă modernă, instalaţii. E zece seara dar străzile sînt pline de tineri – îşi plimbă veselia şi cafelele luate de la „Starbucks” pe Rue St. Catherine.



8. Spre cer, cupolele de cristal ale zgîrie-norilor împrăştie culori electrice – albastru de neon, verde, galben citron. Coloane ionice, suspendate la zeci de metri înălţime, susţin frontoane cu logo-uri şi mărci, semnele noilor zeiţe ale Globalizării. Bate un vînt răcoros, iar noaptea canadiană merge spre jumătate. Cu ochii plini de nisipul oboselii, merg şi eu să mă culc, năucindu-mi de tot organismul. În România, e dimineaţă deja. Noapte bună, Lume Nouă! Pe mîine!
                                                                                           (va urma)

sâmbătă, iunie 17, 2017

Poarta Magică din Împărăția Pisicilor

Parcul Borghese

Patrulă în parc

Templul Dianei

Vineri, 12 mai. Ca orice metropolă modernă, Roma este o lăbărțare urbană, cu suburbiile întinzîndu-se pe o suprafață imensă. La fel era și în era imperială, cînd Hadrian își petrecea timpul la vila sa din Tivoli, la vreo 35 de kilometri de oraș. Numai că împăratul nu mergea cu metroul. Față de el, locuitorii de azi ai Cetății Eterne au pierdut din stil dar au cîștigat în eficiență – rețeaua de transport subteran acoperă mare parte din suburbii. 


La nord și la sud de Roma

Ca să ajung la Vila Borghese, o galerie de artă aflată în nordul orașului, cobor din metrou la stația „Piazza di Spagna. De aici, printr-un tunel cu trotuare rulante, ajungi direct la intrarea unui parc imens, desenat de arhitecți, pe la 1605, pentru cardinalul Scipione Borghese, nepotul Papei Paul al V-lea. E umbră și răcoare, ici-colo cîte un tînăr face jogging, polițiști călare trec pe alei, umflîndu-și pieptul cînd observă că-i fotografiez, romani bătrîni își plimbă cîinii. În cîteva minute am ajuns la Vilă. Nu e încă ora 9.00 dar s-au format deja cozi. Aici nu merge să cumperi bilet – rezervările se fac pe internet. Așteptînd să intru, răsfoiesc cîteva ziare pe care le-am cumpărat la metrou. “La Repubblica” are 64 de pagini, format mare, și un supliment de week-end, full color, de 164 de pagini, Corriere della serra” e un pic mai voluminos. În fiecare, pe lîngă temele politice, economice și sociale ale zilei, găsesc numeroase pagini culturale și de idei. “Repubblica” are un reportaj de opt pagini intitulat Femeile din Teheran, care prezintă situația sexului frumos din republica ayatollahilor, Corrierededică spațiu larg tîrgului de carte de la Torino și noului film al lui Michael Hazanavicius (cîștigătorul Oscarului 2012, pentru Artistul”), despre Jean-Luc Godard. O comparație cu presa cotidiană de la noi mi se pare de prisos.


Mozaicuri antice

Caravaggio - Bacchus bolnav

Rafael - Doamna cu licornul

Cranach - Venus și Amor


În fine, Vila Borghese își deschide porțile. Mă plimb din salon în salon, cu încîntare. Am venit pentru sculpturile lui Bernini dar muzeul îmi depășește așteptările – de la mozaicurile antice cu gladiatori pînă la pinacotecă, spectacolul are clasă. Îmi place îndeosebi vinețiul “Bacchus bolnav, autoportretul scandalagiului Caravaggio. Ce figură a mai fost și tipul ăsta! Născut în 1571, în Lombardia, la granița mereu disputată dintre Ducatul Milanului și Republica Venețiană, Michelangelo din Caravaggio va picta ca un geniu și va trăi ca un tîlhar! Adolescent, studiază anatomia și tehnica perspectivei. La 21 de ani, vine la Roma – ziua lucrează, noaptea își vinde tablourile pe cîțiva bănuți, pe care îi cheltuie numaidecît pe băutură și femei. Pandolfo Pucci, juristul Curții romane, îl adună de pe drumuri și îi găsește comenzi. Ca răsplată, Caravaggio fuge în lume cu pupila lui Pucci, Alexandra! Cumințit, se întoarce în oraș, unde se îmbolnăvește de malarie - și își revine miraculos din comă, trezindu-se într-un azil, printre muribunzi, bolnavi de ciumă și nebuni (Bacchus bolnave taman din perioada aceasta). La 25 de ani cunoaște faima, tablourile sale se vînd din ce în ce mai bine, la 30 – e tîrît în diverse procese, la 35 îl omoară în duel pe un rival, el însuși fiind rănit foarte grav! Arestat, evadează din temnițele romane și fuge în mijlocul Mării Mediterane, la cavalerii Ordinului de Malta. În Malta, pictează portretul Marelui Maestru și depune jurămînt de castitate, sărăcie și ascultare dar schimbă pumni cu primul cavaler care-l enervează și ajunge din nou în temniță. Altă evadare, altă fugă, Sicilia, Palermo, Napoli, lovituri de sabie și trăsături de penel, într-un vîrtej amețitor. Moare la 39 de ani, lăsînd în urmă o reputație de aventurier și o serie de tablouri puternice, realiste, pline de tenebre, în care prostituate și tîlhari pozează drept sfinte și zei antici. Nu e de mirare că viața lui Caravaggio i-a inspirat pe atîția – la magazinul Vilei Borghese, găsesc pînă și albume cu benzi desenate de Milo Manara, Paleta și Spada”.

Bernini - Răpirea Proserpinei

Bernini - Răpirea Proserpinei (detaliu)

Bernini - Adevărul gol-goluț

În pinacotecă, îmi mai atrag atenția o “Coborîre de pe Crucea lui Rafael, cu chipuri frumoase, chiar și în durere, „Amorul Sacru și Amorul Profan”, alegoria lui Tițian, rebus renascentist din seria care va culmina cu Păstorii din Arcadia, în care profanii își închipuie că descoperă cine știe ce mistere, și o „Venus” a lui Cranach, goală-goluță și filiformă, cu pălărie și colier, cam ca anorexicele dansatoare de cabaret de la Crazy Horse”.  În fine, cîteva vorbe despre operele lui Bernini – Răpirea Proserpinei”, “David”, “Apollo și Daphne”: marmura s-a transformat în carne, degetele se afundă în ea, marmura s-a transformat în pînză și flutură, bătută de un vînt care a împietrit, marmura s-a transformat în sînge și umflă venele eroilor pregătiți de atac. Sculpturile acestea trebuie văzute, nu se lasă povestite. La plecare, în parc, descopăr alte surprize – un templu neo-clasic închinat Dianei și recreerea shakespeareanului teatru Globe”, sub arborii mediteraneeni ai Cetății Eterne.


Coloseumul Pătrat

După o pauză de cafea, pe terasa Galeriei Naționale de Artă Modernă (GNAM), cu ochii către Accademia di Romania, mă pun din nou în mișcare. O scurtă plimbare către Piazza di Spagna”, cu popas la Trinita dei Monti, biserica regilor Franței, și coborîre pe Treptele Spaniole, pline de turiști, așa cum nu-mi place mie, ca să ajung din nou la metrou și să o pornesc de data asta către sud. Caut să văd o relicvă a epocii mussoliniene, așa-numitul Coloseum Pătrat”, o clădire făcînd parte dintr-un soi de „Oraș Olimpic”, proiectat pentru jocurile din 1942, care nu s-au mai ținut din cauza războiului. Merg prin subteran de mă plictisesc dar, pînă la urmă, tot ajung. Sînt în zona EUR (Esposizione Universale di Roma), dominată de clădiri impozante de birouri, în stil modernist. În mijlocul lor, pe o colină, Coloseumul Pătrat” se zărește de departe. 

Coloseumul Pătrat



Mă plimb îndelung în jurul său și mă încearcă sentimente amestecate. E un exemplu tipic de artă fascistă, cu statuile sale gigantice și bădărane, cu formele sale pure și crude. E monstruos și impresionant, deopotrivă. Pe frontispiciul său stă scris: “Un popolo di poeti, di artisti, di eroi, di santi, di pensatori, di scenziati, di navigatori, di transmigratori”. Nu mai e nevoie de traducere și sună bine, măgulitor, chiar dacă este emfatic. Astăzi, aici funcționează Palazzo della Civilta del Lavoro – dar n-am timp să vizitez expoziția, cu copiile după basoreliefurile Columnei lui Traian” cu tot. Nu voi uita niciodată Coloseumul Pătrat. Chiar dacă nu a trezit în mine teroarea solitudinii formelor pure, inumane, ca în tablourile lui de Chirico, îl consider superior artistic fascistei noastre “Case a Poporului”.

Pe urmele marchizului de Palombara

Sîmbătă, 13 mai. Călătoria mea la Roma se apropie de sfîrșit. După-amiază am avion de pe „Fiumicino” dar, pînă atunci, tot mai am timp să descopăr ceva. Știu că prin apropiere de hotel se află Porta Magica”, tot ce a mai rămas din vila marchizului Massimiliano Palombara (1614-1685), un prieten al astrologilor și alchimiștilor. Aici, confrații într-ale filosofiei hermetice se întîlneau și experimentau, într-un atelier din vilă. Se spune că, în urma unui experiment reușit, alchimiștii ar fi găsit formula transmutației, pe care au săpat-o în piatra unei porți. Altă variantă ar fi aceea că marchizul ar fi descoperit Piatra Filosofală în tratate vechi, dar că n-ar fi putut s-o înțeleagă și a lăsat-o viitorimii, ca pe o enigmă. Așa sau altminteri, cert e că această Poartă Magică, aparținînd grădinii secrete a lui Palombara, există și astăzi, purtînd inscripții în latină și simboluri alchimice. Vila a fost demolată, pentru a se construi Piața Vittorio Emanuele II, dar frontonul s-a conservat, cu Poartă cu tot, fiind azi de văzut într-un mic parc de lîngă gara Termini.


Poarta Magică


Poarta Magică - detalii


Acestea fiind zise, alchimistul din mine își cere drepturile – îmi iau aparatul de fotografiat și carnetul de notițe, mă orientez pe Google și iată-mă ajuns în cea mai rău-famată zonă a Romei. Aici sînt în mijlocul comunității chineze și pachistaneze, dar nu există un Chinatown, dimpotrivă... Apartamentele mizerabile au cîte opt, cîte zece chiriași, negoțul se face pe stradă, poliția evită să intre noaptea în cartier. Mă rog. Dimineața, locul e pașnic, dacă faci abstracție de homleșii dormind în parc, pe cartoane. Acum, locul vilei marchizului de Palombara e năpădit de buruieni, prin care mișună cele mai răpciugoase pisici. Parcă am ajuns în Împărăția Pisicilor, ca în romanele lui Murakami. Chestia e că un gard solid de metal mă oprește să ajung la Poartă, așa că o studiez de la distanță, prin obiectivul aparatului de fotografiat. Încadrată acum de două statui monstruoase ale zeului egiptean Bes, un pitic cu capul mare, găsite în timpul săpăturilor arheologice la Templul lui Isis, din Quirinale, Poarta Magică încă își mai provoacă vizitatorii, cu enigmele ei. O interpretare amănunțită a inscripțiilor a dat-o Elemire Zola, într-o carte din 1963, așa că nu voi insista prea mult asupra lor. Totuși, una îmi place în mod deosebit și o notez aici: „Qvanto in tva domo nigri corvi partvrient albas colvmbas tvnc vocaberis sapiens”. Atunci cînd, în Casa ta, Corbii cei Negri se vor transforma în Albi Porumbei, atunci te vei putea numi înțelept. Adică atunci cînd, prin alchimia psihologică, vei transforma adversitățile în avantaje, te vei putea numi înțelept. Ceea ce mi se pare valabil și pentru adversitățile întîlnite de călător în drumul său. Poarta Magică mi-a dat cea mai bună încheiere pentru acest reportaj.