Meridiane subiective - Barcelona lui Gaudi

                                                     

                                                   Sagrada Familia - un imens şantier

Oraş al mării, cosmopolit şi flamboaiant... Barcelona te întîmpină cu bulevardele ei largi, străjuite de arbori seculari. Toate drumurile duc spre mare, acolo unde, în portul nou, poţi vedea vapoare de pasageri, mari cît nişte blocuri cu 12 etaje. Magazine şi restaurante moderne îşi aşteaptă prada. Din port, spre nord, porneşte „Rambla”, celebrul bulevard care taie în două Oraşul Vechi – pietonii merg pe centru iar maşinile se strecoară pe lateral. În est, împădurita colină Montjuic e un plămîn verde – aici s-au organizat, în 1992, Jocurile Olimpice, marcînd intrarea Barcelonei în secolul al XXI-lea. Spre nord, burghezia în ascensiune a construit, la începutul secolului al XX-lea, cartierul Eixample. Aici poţi întîlni o colecţie magnifică de clădiri Art Nouveau (sau Moderniste, cum le denumesc catalanii), risipite pe un sistem stradal perpendicular. Colţurile fiecărei insule urbane au fost tăiate pieziş, astfel încît să existe perspectivă către intersecţii. Şi tot aici se află ultima catedrală a Europei, creaţie a unui arhitect vizionar, Antoni Gaudi.

                                               Acoperişurile ondulate, marca lui Gaudi

La apogeul secolului al XIX-lea, tînărul Gaudi ridică în Barcelona cîteva clădiri emblematice. Revendicîndu-se din „Art Nouveau”, împumutînd elemente neo-gotice şi orientale, folosind tehnici şi materiale specifice artizanilor, arhitectul pune bazele unui stil nou, inconfundabil – „Modernista”. Forme fluide, linii curbe, culori vesele, o filosofie a integrării habitatului urban în natură. Succesul n-a venit uşor. Fiu al unor fierari din Baix Camp, provincia Tarragona, micul Antonio a avut o copilărie chinuită. A fost lovit, încă de la cinci ani, de o formă gravă de reumatism, ceea ce l-a ţinut la distanţă de ceilalţi copii. Vegetarian convins şi catolic fervent, obligat să facă lungi plimbări prin natură, pe spinarea unui măgăruş, a devenit de timpuriu un observator al naturii şi al formelor ei. „Geometriile copacilor mi-au inspirat hiperboloizii şi paraboloizii”, spunea Gaudi. Primele proiecte au fost felinarele  concepute pentru „Reial Plaça” din Barcelona, chioşcurile de ziare neterminate „Girossi” şi clădirea „Cooperativa Mataronense Obrera” („Cooperativa Muncitorilor din Mataró”). Apoi, cu prilejul Tîrgului Mondial din 1878, i-a cîştigat atenţia unui mare industriaş catalan, Eusebi Güell, care îi va deveni prieten şi finanţator pentru tot restul vieţii. Pentru el, Gaudi va proiecta pivniţele de vin Güell, pavilioanele Güell, Palatul Güell, Parcul Güell şi cripta bisericii Güell Colonia. Eusebi Güell, aristocrat şi francmason, îl va prezenta pe Gaudi şi altor clienţi. Astfel, arhitectul modifică peisajul barcelonez, operele sale precum „Casa Battlo” sau „Casa Mila” intrînd în patrimoniul UNESCO.

Primul contact cu arhitectura lui Gaudi îl şochează pe privitor. Nici o linie dreaptă, nici un unghi – totul curge, inclusiv lumina, alunecînd pe solzii faţadelor. „Casa Mila” sau „Cariera”, cum îi spun barcelonezii, pare o faleză găurită, „Casa Battlo” e un monstru acvatic, ridicîndu-se din adîncuri. În Parcul Güell, clădirile sînt de turtă dulce, printre care se odihnesc salamandre uriaşe şi dragoni. Pentru unii, impactul e prea mare – nume celebre, precum George Orwell, au refuzat să accepte originalitatea lui Gaudi. Apoi, mintea începe să înţeleagă, recunoscînd. Există frumuseţe aici, haosul e aparent.

                                                                Căsuţe de turtă dulce

Formele au crescut organic, curbele sînt spirale logaritmice. Peste tot poate fi intuit Şirul lui Fibonacci. Studiind creşterea populaţiilor de iepuri, celebrul matematician italian a descoperit o lege a creşterii naturale, descrisă de şirul următor: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13… , mai precis F(n) = F(n-1) + F(n-2), cu n> 3. Cu alte cuvinte, fiecare membru al şirului este o sumă dintre tatăl şi bunicul său! Şi, cel mai interesant, raportul dintre doi termeni ai şirului, de la al 14-lea termen în sus, este, inevitabil, 1,61803..., un număr iraţional, care i-a făcut pe pitagoreici să-şi smulgă părul din cap. Imposibil de cunoscut pînă la ultima zecimală (are o infinitate!), acest număr, denumit „Phi” sau „Numărul de Aur”, se regăseşte peste tot în natură, reglînd creşterea. Cochilia unui melc îl conţine (este raportul dintre înălţime şi lungime), valurile mării iau forma spiralei lui Fibonacci, seminţele florii soarelui se aşează după două spirale ale lui Fibonacci, la fel solzii de pe aripile fluturelui.

Gaudi ştia asta – ceramica sa nu e plasată întîmplător, nici pereţii nu sînt mai aplecaţi decît trebuie! Şi spunea: „A crea ceva constă a-ţi pune propria lege în acord cu Legea Creaţiei. Creaţia continuă şi Creatorul se serveşte de creaturile lui. Cei care studiază legile naturii, intenţionînd să le folosească în propria creaţie, colaborează cu Creatorul. Originalitate înseamnă întoarcerea la origini”.

                                        

                                          Salamandra veghează intrarea din Parcul Guell

În 1882, Antoni Gaudi începe marele său proiect – catedrala „Sagrada Familia”. Supranumită „Templu Expiatoriu”, adică sacrificial, „Sagrada Familia” este o bazilică uriaşă, ridicată integral din donaţii private. Treizeci de ani îi dedică arhitectul, pînă la moartea sa din 1926. Doarme şi locuieşte în catedrală, ca un pustnic. Desenează sute de schiţe uluitoare, experimentează rezistenţa structurilor cu machete, imaginează elemente organice, care se îmbină încet-încet. Rezultatul e unic – „Sagrada Familia” nu poate fi comparată cu nimic. Este o pădure împietrită, care-şi uneşte frunzele în bolţi organice. Turlele seamănă cu conurile pinului. În vîrf rîde floarea soarelui. Contraforţii sînt reduşi la minimum, eforturile fiind preluate de structuri minerale, ca nişte lăstari. Vitralii bogat colorate luminează blînd. Edificiul creşte şi după moartea creatorului – nici războiul civil, nici dictatura lui Franco nu l-au putut opri. Recent, papa Benedict al XVI-lea a sfinţit catedrala şi Vaticanul se gîndeşte să-l treacă pe Gaudi în rîndul sfinţilor. Şi n-ar fi nici o exagerare. Dincolo de anii de asceză, arhitectul a murit ca un martir - în urma unui accident rutier, într-un spital al săracilor. Opera sa rămîne, făcînd minuni în inimile celor care-i calcă pragul. Se estimează că „Sagrada Familia” va fi gata în 2026, la un secol de la moartea lui Gaudi.

Mă învîrtesc în jurul „Sagradei Familia”, alături de alte mii de turişti. Se munceşte de zor, jumătate din faţade sînt acoperite cu plase de protecţie şi scări, macarale uriaşe domină perspectiva. Sînt atît de mulţi oameni aici, încît mi-e teamă de un atac de panică. Mă trag într-o parte şi studiez faţadele, amintindu-mi vorbele lui Gaudi: „Faţada Nativităţii exprimă inocenţa şi bucuria vieţii. Clopotniţele se termină cu atributele episcopale şi cu Gloria în excelsis Deo. Sînt dedicate apostolilor Barnaba, Simon, Iuda şi Matei. Portalurile sînt dedicate virtuţilor teologale. Caritatea în centru, la dreapta Credinţa, la stînga Speranţa. Faţada Patimilor aş vrea să înfricoşeze. Pentru asta, sînt gata să sacrific însăşi construcţia, să rup arcurile, să tai coloanele, pentru a face înţeleasă cruzimea sacrificiului. Faţada Patimilor am conceput-o în 1911, cînd eram grav bolnav, aproape mort. Convalescenţa a fost lungă – un călugăr îmi citea din Ioan al Crucii. Treptat, spiritul mi s-a întărit şi am pus pe hîrtie planul portalului. În contrast cu cel al Nativităţii, acesta e dur, gol, ca făcut din oase. Dacă aş fi început cu această faţadă, oamenii ar fi bătut în retragere”.

Elemente ezoterice? Destule! Pe Faţada Patimilor este celebrul Pătrat Magic, cu suma liniilor şi coloanelor egală cu 33, vîrsta lui Hristos. Şerpi şi salamandre se caţără pe pereţi, uşile masive, de bronz, te întreabă: „Ce e adevărul?”. Tot Gaudi spunea: “ Fiecare găseşte în Templu ceea ce caută. Ţăranii văd cocoşi şi găini, oamenii de ştiinţă - semne zodiacale, teologii – genealogia lui Isus. Explicaţia nu o înţeleg decît cei avizaţi şi nu trebuie să o vulgarizăm”. A fost Gaudi un iniţiat, frecventînd lucrările unor societăţi secrete? Nu putem răspunde cu certitudine. Dar nu încape îndoială că arhitectul a fost un creştin practicant, care a meditat asupra credinţei sale şi a armonizat credinţa cu fapta. A fost sărac şi a transformat sărăcia într-o virtute. “Sărăcia întăreşte eleganţa. Bogăţia este complicaţie. Sărăcia mijloacelor este providenţială. Ea îmi permite să mă ocup de fiecare aspect, fără a cădea în repetiţii industriale. Încetineala forţată permite o mai mare acurateţe. Clientul meu nu se grăbeşte!”.

                                                         Piaţa de fructe din Barcelona

S-a făcut după-amiază. Pe „Rambla”, forfota n-a scăzut nici un pic. Aceeaşi modă a „statuilor vivante”, care mi se pare odioasă, domneşte şi aici. Oameni bătrîni îşi plimbă cîinii. La terase, litrul de bere costă 15 euro. Turiştii se agită, fac poze, sprijină felinarele. Miroase a mare şi a putreziciune. În mijlocul vîrtejului, stau nemişcat şi privesc – locul meu nu este aici. Şi mi se face dor de dealurile Munteniei, de umbra umedă de-acasă, de mirosul de prune şi mere. Este prima dată cînd simt prea-plinul călătoriei şi nostalgia lui „acasă”. 

(Fragmente din volumul "Meridiane subiective", în curs de apariţie)

Fecioara Neagră de la Montserrat

                                                              

                                                            Madrid - Gara Atocha

Între Madrid şi Barcelona sînt vreo 700 de kilometri, pe care un tren de mare viteză, plecat din gara Atocha, îi parcurge în trei ore. Din păcate, autocarul face de patru ori mai mult! Dar există şi un avantaj – un popas scurt în Zaragoza, capitala provinciei Aragon. Îmi place foarte mult centrul istoric, reamenajat cu bani europeni, care pune în valoare clădirile vechi, oglindindu-le în luciu de apă! În catedrală, surpriză! Statuia Fecioarei, care, prin tradiţie, este îmbrăcată în diverse veşminte, poartă astăzi straie româneşti! Nu-mi vine să cred, dar apoi înţeleg: comunitatea românească din Zaragoza sărbătoreşte consacrarea unor copii – sînt mulţi greco-catolici veniţi la muncă în Spania. Mă emoţionează conturul patriei, brodat pe hăinuţele Maicii Domnului! Şi parcă îmi vine să-i dau dreptate unui personaj al lui Houellebecq, care zicea că Evul Mediu creştin a avut un singur Dumnezeu – Sfînta Fecioară! Cultul marial a fost şi a rămas foarte puternic, în Vest şi-n Est, de la constructorii catedralelor pînă la Papa Ioan Paul al II-lea, de la iconarii din Mărginimea Sibiului pînă la membrii „Rugului Aprins”. Cu toţii au venerat de fapt Înţelepciunea, Graţia, Frumuseţea, Blîndeţea, Maternitatea, atributele feminine dintotdeauna. Nu altfel au făcut strămoşii lor, adorîndu-le pe Ishtar, Isis, Afrodita, Venus.

                                                                 Mănăstirea Montserrat

Cu o Fecioară Neagră mă voi întîlni şi în inima Cataloniei, regiunea autonomă din jurul Barcelonei. Este un ţinut de graniţă, în care s-au amestecat populaţii de la est şi vest de Pirinei cu oameni ai mării. O zonă în care influenţa maură a fost slabă, în comparaţie cu cea franceză. Însăşi limba catalană, dezvoltată în secolul al IX-lea din latina vulgară, provine din dialectul occitan (Langue d’Oc). Pentru urechea mea, pare un amestec de spaniolă şi franceză, cu consoane şuierate, amintind de toate ereziile cathare. Oameni mîndri, catalanii şi-au exprimat întotdeauna identitatea, chiar trimiţînd la întemeietori legendari, precum cartaginezul Hamilcar Barca, tatăl lui Hannibal. Romani, vizigoţi şi mauri s-au perindat pe-aici, cucerind, construind, adăugînd strat pestre strat de istorie. În secolul al XIII-lea, Barcelona devine Regină a Mediteranei, dominînd comerţul naval pînă la Atena. Regii Spaniei o scutesc de taxe şi o consideră parteneră a Coroanei. Apoi, în secolul al XVII-lea,  Catalonia se revoltă, trecînd de partea regelui francez Ludovic al XIII-lea. Represaliile spaniole vor fi crunte. Abia în secolul al XIX-lea, Barcelona va reveni în avangarda progresului, prin industrializare şi negoţ. Dictatura lui Franco va căuta să-i ţină în frîu naţionalismul – autonomia politică îi va fi îngrădită, limba catalană va fi interzisă, ca şi dansurile populare! Se spune că, în acei ani, doar două locuri au păstrat vie identitatea catalană – stadionul „Camp Nou” şi Mănăstirea Montserrat. Acolo, oamenii puteau vorbi în limba lor. Pe „Camp Nou” n-o să ajung. În schimb, voi urca la Montserrat – mănăstirea se află la vreo 50 de kilometri nord de Barcelona, pe un munte de gresie, ca o Meteoră a Cataloniei.

                                                                  Dansuri catalane

Este duminică şi drumul şerpuitor, care urcă la 750 de metri, e plin de autoturisme şi autocare. Se spune că, în zilele însorite, Montserrat este vizibil din orice punct al Cataloniei. Este posibil – sub razele nemiloase, gresia scînteiază. Eroziunea puternică a creat la tot pasul forme stranii – o stîncă poartă numele „Degetul lui Dumnezeu”. Vegetaţia se încăpăţînează să se caţere pe versanţi – arbuşti, caprifoi, saxifragă, iederă, din loc în loc cîte un chiparos. Prima menţiune istorică a mănăstirii datează din secolul al IX-lea dar pustnici s-au aşezat aici mult mai devreme, în cautarea locurilor de putere. Apoi, în Evul Mediu, abaţia a fost integrată marilor drumuri de pelerinaj ale Sf. Iacob de Compostella şi Sf. Ignaţiu de Loyola. Astăzi, comunitatea monastică de la Montserrat numără şaizeci de fraţi, care păstrează obiceiul „Liturghiei Orelor” – slujba se oficiază de şase ori pe zi. Ca orice abaţie benedictină, are o bibliotecă respectabilă, în jur de 50 de mii de volume de teologie, filosofie, istorie, dar şi un muzeu cu lucrări ale pictorilor catalani. Gîndul îmi fuge, inevitabil, la „Numele trandafirului”...

                                                                 Liturghie la Montserrat

În fine, am ajuns. Dacă n-aş şti unde sînt, m-aş crede într-un fel de staţiune montană, unde clădiri impunătoare se sprijină cu spatele de coastele abrupte. Turiştii şi pelerinii se plimbă pe o promenadă generoasă, în cautarea umbrei. Priveliştea spre vale este ameţitoare – un teleferic cu cabine galbene pare pierdut în sălbăticie. Drumul, mărginit de flori şi de fîntîni, mă duce spre Biserică, în care intri printr-un portic construit în secolul al XVIII-lea, pentru a adăposti pelerinii. Şi zău că e plin de pelerini! Catalani, desigur, dar şi alte neamuri – italieni, francezi, nemţi, cam jumătate. Cealaltă jumătate e formată, desigur, din asiatici! Mi-e greu să-i deosebesc (japonezii au trăsături mai alungite, mai fine decît sud-coreenii sau chinezii), şi mai greu mi-e să-mi închipui ce înţeleg ei din arta religioasă creştină! Îmi trag sufletul, apoi dau să intru. E greu! Biserica e plină-ochi, slujba se apropie de sfîrşit, corul de copii cîntă „Salve y Virolai”, imnul de slavă adus Mariei. Deasupra altarului, într-o firidă bogat împodobită, statuia Fecioarei Negre zîmbeşte enigmatic. Este aşezată pe tron şi îl are în poală pe Pruncul Isus, care binecuvîntează. Cu dreapta ţine un glob pămîntesc, stînga invită pelerinul să se apropie. Ajung la ea după ce urc cîteva zeci de trepte şi o emoţie puternică îmi aduce lacrimi în ochi – aceeaşi emoţie simţită la Chartres, în faţă la Notre Dame de Pilier. Legenda spune că, în secolul al IX-lea, Fecioara Neagră de la Montserrat a fost găsită de nişte păstori, atraşi de lumina divină ce se revărsa dintr-o grotă. Ştiinţa afirmă, după analize chimice, că statuia este romanică şi nu mai veche de secolul al XII-lea. Poporul nu se sinchiseşte prea mult de ştiinţă - a denumit-o „Moreneta”, adică „Bruneţica” şi o venerează. Aş zice că bine face!

Copiii cîntă în continuare „Virolai”: „Rosa d’abril, Morena de la serra, de Montserrat Estel, il lumineu la catalana terra, guieu-nos cap al cel”. Cam înţeleg ce vor să spună. Mă desprind din vraja blîndă şi părăsesc biserica. Afară, pe vastul platou, în cerc, oamenii dansează „Sardana” – bărbaţii poartă pantaloni strînşi pe picior, veste colorate şi nişte fesuri caraghioase, fetele au şaluri şi fuste largi. Apoi ritmurile se schimbă şi dansatorii se grupează în perechi. Sînt de toate vîrstele. Nimic forţat, nimic din obligaţie, doar bucuria de a-şi afirma modul specific de a fi. 

Lacrima Sfîntului Petru

Astăzi, vizită la Toledo, vechea capitală a Spaniei, oraşul tuturor neamurilor, credinţelor, ereziilor! Mă interesează centrul istoric, aşezat pe un deal pitoresc, deasupra rîului Tajo, aşa că o iau la picior pe străduţele înguste. Toledo are o istorie de două mii de ani. Titus Livius îl pomeneşte în scrierile sale. În secolul al VI-lea, vizigoţii îi ridică biserici şi îl transformă în capitală. Maurii îl cuceresc, îl fortifică, îi adaugă pieţe şi cartiere. Sub califatul de Cordoba, Toledo trăieşte o epocă de aur; învăţaţi din toată lumea vin să studieze ştiinţa pierdută a grecilor, în tălmăcire arabă. Creştinii revin în secolul al XI-lea, sub conducerea lui Alfonso al VI-lea, meşteşugurile înfloresc, apar primele săbii de Toledo. În secolul al XII-lea, Cartierul Evreiesc („Juderia”) numără 12 sinagogi. Cele trei mari religii ale Cărţii trăiesc în pace. Apoi, liniştea se sparge – începe purificarea etnică. Maurii sînt măcelăriţi, evreii sefarzi fug în nordul Africii, în Italia, în peninsula Balcanică, ca să ajungă mai tîrziu în Anglia, Olanda şi America. În fine, Filip al II-lea îi dă lovitura de graţie în 1561, mutînd capitala la Madrid. Începe astfel un lung declin, din care oraşul iese abia în 1986, odată cu declararea sa ca patrimoniu cultural universal, pe listele UNESCO.

E dimineaţă dar soarele îşi arată puterea. Pătrund „intra muros” pe Puerta de Bisagra, cu ale sale două turnuri bondoace, susţinînd vulturul bicefal imperial, semnul Sfîntului Imperiu Romano-German, semnul Habsburgilor. Străzile sînt pietruite, traficul se face cu dificultate dar nimeni nu se grăbeşte. La apariţia maşinilor, turiştii se lipesc de ziduri, se ascund prin intrînduri de uşi. Multe magazine de nimicuri, industria amintirilor lucrează de zor. Într-un astfel de loc, doi meşteri ciocănesc metalul, demonstrîndu-ne „pe viu” ce înseamnă o bijuterie damaschinată – o tehnică de încrustare cu fire de aur sau argint. Văd cîteva lame toledane, cu desene şerpuitoare, însă preţurile se scriu cu patru cifre! Astfel de cumpărături atrag îndeosebi pe ruşii îmbogăţiţi – vin cu taxiurile, însoţiţi de blonde plictisite, şi probează tăişurile, spintecînd aerul. Sper că nu sînt profesionişti, în căutare de unelte... Îi las să aleagă şi plec mai departe, către vechiul cartier evreiesc. 

Ca în Juderia din Cordoba, casele sînt înalte, cu ziduri groase, cu ferestre minuscule. Lipsesc însă florile. Observ micile bucăţele de ceramică, purtînd litere evreieşti. Melancolia lui Yod, He, Waw, He, Numele Domnului, acum de nepronunţat... De mult, casele acestea au primit alţi locatari. Vizitez Sinagoga de Santa Maria la Blanca, monument din secolul al XII-lea, restaurată recent – arcele mudejar sclipesc în lumina puţină. Cine să-şi mai aducă aminte de marele masacru al evreilor din 1391, desfăşurat aici, de sîngele de pe ziduri, de ţipete?

În fugă, trec şi pe la „Casa lui El Greco”, un muzeu organizat de Ministerul Culturii într-o clădire tipică perioadei. Născut în Creta, Domenikos Theotocopoulos, „Grecul”, a sosit la Toledo în 1577, pentru a picta altarul unei mănăstiri. Şi n-a mai plecat. Muzeul găzduieşte cîteva pînze remarcabile – o „Vedere din Toledo”, care transportă privitorul în timp, precum şi emoţionanta serie „Hristos şi Apostolii”! Eu ştiam că originalele se află în sacristia catedralei toledane... Oricum, lacrimile sfîntului Petru şi modul în care îşi frînge mîinile după lepădarea de Hristos nu lasă pe nimeni indiferent! Apoi mă pregătesc pentru întîlnirea cu Catedrala. Este uriaşă, într-un amestec de stiluri care mă năuceşte – la exterior, gotic pur iar la interior, baroc decorativ spaniol. În sacristie, atenţia îţi este captată de uriaşa „Dezgolire a lui Hristos”, capodopera lui El Greco, dar mie îmi place mai mult Sala Canonicilor, cu spectaculosul ei tavan mudejar. Altarul, cu scene din viaţa Mîntuitorului, pare o broderie de aur. Sublimul este atins de „Transparente”, o sculptură barocă în jasp, marmură şi bronz – luminaţi savant, îngeri muzicanţi par gata să înceapă concertul!

Rîndunelele zboară jos la Aranjuez

Cinci bătrîne spaniole stau la umbră şi vorbesc neîncetat. Vorbesc toate deodată şi par să se înţeleagă perfect. Pe masă au bere, ţigări, telefoane mobile. Din cînd în cînd, îmi mai aruncă o privire piezişă. Ce-o căuta străinul în cîrciuma din sat? Asta mă întreb şi eu – sînt în Aranjuez, o localitate aflată la vreo 40 de kilometri sud de Madrid. Mă odihnesc aici, după ce-am văzut palatul regal de vară şi celebrele grădini. Da, acelea care l-au inspirat pe Joaquin Rodrigo să compună „Concierto de Aranjuez”! Da, da, cu Paco de Lucia!!! Doamne, ce cititori melomani am! În fine. 

Se spune că palatul s-a dezvoltat în jurul unei vechi case de vînătoare, plasată strategic, lîngă un stăvilar natural, la confluenţa rîurilor Tag şi Jarama. Astăzi, apele sînt pline de raţe pe jumătate domesticite, aşteptînd obolul turiştilor, iar grădinile ascund fîntîni cu Sfincşi şi plante din Americi. Pietrişul fin scrîşneşte sub tălpi, rîndunelele zboară jos, arborii cu flori roşii parcă se înfioară, în aşteptarea secetei. Mi-e limpede că Aranjuez s-a vrut o replică a palatului de la Versailles. Clădirea datează din secolul al XVIII-lea – am pătruns în nenumărate camere, mai degrabă saloane baroce, răcoroase şi surprinzătoare. Aici, un fumoar în stil maur, dincoace, o încăpere de porţelan chinezesc. Sălile Regelui, Budoarul Reginei. Şi anticamerele, cu favoriţi, petiţionari, curteni. Aceeaşi logică a vieţii de Curte, o mecanică socio-astrală, în care Planetele orbitează în jurul Luminătorilor. Mă izbeşte şi aici, ca în alte palate, mărimea paturilor regale. Sau, mai degrabă, micimea.  Strămoşii erau cu zece-douăzeci de centimetri mai scunzi decît media de astăzi. Sub influenţa hranei îndestulătoare şi a exerciţiilor fizice, oamenii devin din ce în ce mai înalţi. 

E frumos la Aranjuez, o melancolie aristocratică mă învăluie şi aş mai zăbovi aici, cu privirea pierdută în verdele grădinilor. Dar trebuie să plec, pînă nu mă întreabă gaiţele astea bătrîne de unde sînt şi al cui, ca în bancul cu negrul din Congo, rătăcit în rata de Cluj. 

Un Kremlin catolic - El Escorial

El Escorial - Palatul de vară al Regilor Catolici

Sîntem în tren, cu destinaţia El Escorial! E linişte, răcoare, oameni puţini – din gara Atocha faci vreo 40 de minute pînă la această mănăstire-palat, reşedinţa regilor catolici. Calea ferată urcă printre dealuri şi livezi, în care zăreşti cîrduri de căprioare. Am ajuns la cota 1000, în munţii Abantos, din Sierra Guadarrama – localitatea e mică, frumos îngrijită şi plină de reşedinţe de lux, ascunse în spatele pinilor. De la gară, mai sînt vreo 15 minute de urcuş – aerul miroase a răşină. În fine, ajungem. El Escorial este un adevărat complex arhitectonic, cuprinzînd o biserică, o bibliotecă, numeroase săli împodobite cu obiecte de artă... De jur împrejur, grădini franţuzeşti. 

Filip al II-lea: Vreau simplitate în construcţie şi un aer sever

Palatul a fost ridicat în timpul lui Filip al II-lea (1556-1598), fiu al marelui Carol Quintul. Filip al II-lea a avut o domnie lungă, marcată de luptele cu francezii (pe care i-a învins în Picardia), de scandalul arestării propriului fiu, Don Carlos, precum şi de înfrîngerea Invincibilei Armada în faţa corsarilor englezi conduşi de Francis Drake. Arhitectul care a ridicat Escorialul i-a respectat dorinţa: “Vreau simplitate în construcţie şi un aer sever”. Ce-a ieşit? Un Kremlin spaniol din granit cenuşiu, închis pe toate părţile cu ziduri pînă la cer, păzit de patru turnuri de colţ, puţin ornamentate, cu biblioteci ridicate peste cripte. Rătăcesc zeci de minute prin subterane, prin relicvare – aici dorm somnul de veci sfinţi şi martiri, dar şi nenumăraţi membri ai familiilor regale. Într-o sală careia i-am pierdut numărul, descopăr ceva de neînchipuit. Închipuiţi-vă un imens tort de marmură albă, cu diametrul de şapte metri şi cu înălţimea de patru – este un mormînt comun al infanţilor, răpuşi de boli la vîrste fragede! Doar fantoma lui don Felipe mai lipsea, frîngîndu-şi mîinile... Sătul de cultul morţilor, găsesc Biblioteca Escorialului şi nu mai ies din ea! Numără cam 40 de mii de cărţi şi de manuscrise, închise în dulapuri înalte. Pe tavan sînt înfăţişate alegoric cele şapte arte liberale, părţi ale învăţămîntului medieval – Trivium (Gramatică, Retorică, Dialectică) şi Quadrivium (Aritmetică, Muzică, Geometrie, Astronomie). Globuri pămînteşti şi sfere armilare cît roata carului se odihnesc pe postamente de marmură. Ici-colo, manuscrise miniate sînt expuse ochiului curios, în frumoase legături de piele. Dar bag de seamă că majoritatea cărţilor seamănă între ele, arătîndu-şi doar marginile aurite ale paginilor, nu cotoarele! Să fie butaforie? Paznicii mă asigură că nu. Bănuiala rămîne...

Sferă armilară, în marea bibliotecă de la Escorial

 Trec repede prin sălile care expun lucrări cu subiect religios, semnate de Tiţian, El Greco şi Velasquez, ca să văd biserica manăstirii. Este dedicată lui San Lorenzo şi are forma unei cruci latine. De la intrare, eşti captivat de altarul roşu din granit şi jasp, înalt de 30 de metri, în faţa căruia tronează un grup statuar din bronz. Este copleşitor. Acum înţeleg de ce Escorialul figurează pe lista monumentelor UNESCO, reprezentative pentru culturile lumii...

Monumentul funerar al infanţilor Spaniei, din catacombele Escorialului

 Afară, rezemat de zidul de piatră, mă bucur de privelişte. În curtea palatului, cît cinci terenuri de fotbal, lumea îşi plimbă cîinii, copiii se joacă, turiştii s-au tras la umbră şi fac poze. Aspra lume a puterii catolice se îmblînzeşte, se umanizează. Nici nu mai contează dacă Filip al II-lea a dorit să copieze Templul lui Solomon sau a cerut arhitecţilor să figureze, în planul mănăstirii, celebrul instrument de supliciu al Sfîntului Laurenţiu – grătarul. Lumina amiezii micşorează umbrele şi şterge detaliile. Aşa se întîmplă şi cu istoria – viitorul nu mai reţine din ziua de ieri decît formele mari, pe care le reinterpretează. În timpuri de pace, suferinţele timpurilor de război sînt uitate. Mă gîndesc că aşa s-a întîmplat şi cu un monument emblematic pentru epoca tiranică a lui Nicolae Ceauşescu – „Casa Poporului”. Pentru acest palat socialist, s-au mobilizat incredibil de multe resurse, a curs sînge, a fost ras un întreg cartier bucureştean. Apoi, în 25 de ani, lumea a uitat ideologia cumplită care i-a dat naştere şi l-a transformat în „Palat al Parlamentului”, turiştii îl vizitează, copiii se îmbulzesc pe holuri, la Zilele Uşilor Deschise. Cînd eram mai tînăr, credeam că asta demonstrează slaba memorie istorică a poporului român, pe care mă grăbeam s-o asimilez şi cu o formă de barbarie. Acum, mi-am dat seama că toţi oamenii au tendinţa să îmblînzească Răul, trecîndu-l sub tăcere, rebotezîndu-l, domesticindu-l, luîndu-l în rîs. Doar locurile cu adevărat monstruoase, precum lagărele de exterminare, nu se pot transforma în parcuri de distracţii. În rest... Dar şi peste lagăre poate creşte iarba. Şi istoria se repetă.

Prado şi Thyssen Bornemisza

Cerul Madridului, cristal luminos, în care au îngheţat fragmente de nori, se reflectă în marile ferestre de la Prado. Muzeul mi se pare clădit la scară umană – nu e labirint interminabil, ca Luvrul, nici palatul cu o mie de etaje, ca Pitti! Mă aşez la coadă, în spatele unor asiatici, preocupaţi să-şi noteze hieroglife în carneţele legate cu elastic. Ce Dumnezeu or tot scrie? Nu e prima dată cînd văd acest tip uman în acţiune – atent, cu ochii-n patru, copiind Occidentul, literă cu literă. E încă răcoare, un miros de lămîiţă vine dinspre Parque del Retiro şi mă simt bine, nici măcar detectoarele de metal (omniprezente în Spania după atentatul din 2004) nu mă mai enervează...

Muzeul Prado - Intrarea Velasquez

La parter, îl caut pe Hieronimus Bosch – mă fascinează flamandul acesta, născut în urmă cu o jumătate de mileniu la Aachen (sau Aix le Chapelle), în capitala lui Charlemagne. Indiscutabil pictor religios (formula tripticului nu lasă nici o urmă de îndoială asupra caracterului operei), lucrînd la comandă, Bosch a ilustrat teme morale, la cererea clientului. Dar a facut-o halucinant, atît de personal, încît, peste ani, pînă şi suprarealiştii au fost invidioşi! Iată „Grădina plăcerilor”! Un triptic, care arată, închis, cum a creat Dumnezeu lumea. Deschis, panoul din stînga înfăţişează Paradisul, cel central – lumea noastră, cel din dreapta – Infernul. Între Cer şi Străfunduri, sute de siluete micuţe fac ce nici cu gîndul nu gîndeşti! Parcă e o lume extraterestră, în care o omenire minusculă mănîncă fragi uriaşe, zboară pe spatele unor păsări blînde, călăreşte pisici. Parcă e „Sera” lui Brian Aldiss.

                                                             Grădina deliciilor pămînteşti

Evident, a curs multă cerneală despre Bosch alchimistul, cu fîntînile sale mineralo-organice (mie mi se pare că seamănă cu nişte crustacee), ca şi despre Bosch iniţiatul, anticlericalul etc. Extraordinara sa imaginaţie permite astfel de interpretări. E limpede că, doar în „Grădina deliciilor”, găseşti orice – de la scroafe cu văluri de călugăriţe pînă la instrumente de măsură şi partituri. Uite aici o formă care poate semănă ca un athanor (dar şi cu un cimpoi sau cu o băşică a udului!), uite dincoace un răţoi care citeşte o carte! Transmite Bosch un mesaj iniţiatic coerent? Mai degrabă aş zice că nu – transmite o stare onirică, pe care e păcat să o ratezi, făcînd hermeneutică în exces! Aşa că las şi eu interpretările de-o parte şi mă bucur de girafa albă din Paradis...

                                                                 În căutarea Girafei albe...

Tot la parter dau peste „Triumful Morţii”, lucrarea de mari dimensiuni a lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, despre care Eugen Barbu spunea că ar trebui să stea pe biroul oricărui om politic. Într-adevăr! E un avertisment fără perdea privind ororile războiului – corpuri măcelărite, sfîşiate de cîini, căruţe cu tigve, eşafoade şi ruine incendiate. Dar e puţin, e Evul Mediu! Noi, care am trecut prin secolul XX, am văzut şi camere de gazare, şi lagăre de muncă, şi bombe nucleare. Ca să uit, caut „Autoportretul” lui Durer – mi se pare extrem de frumos, cu buclele sale aurii, cazîndu-i pe umeri. La naiba! Ştiam că ungurii sînt mai bruneţi! Trag apoi cu ochiul la altă alegorie medievală („Cele trei vîrste” – Hans Baldung Grien) ca să-mi fac curaj pentru a urca la etaj, către colecţiile pictorilor spanioli (Velasquez, Goya etc), pe care (s-o spun?, să n-o spun?) nu îi agreez deloc.

                                                                Durer - Autoportret

În fine. După două ore, încercarea s-a terminat. Nu mi-am schimbat prea mult părerea. Velasquez, pictor de curte, a realizat mari lucrări, mai degrabă de propagandă, chit că lucra cu materialul (deformat) al clientului, privind sfîrşitul dinastiei habsburgice, ruinată de bolile consangvinităţii. Fălci ascuţite, aruncate înainte, picioare strîmbe, pitici. În „Las Meninas”, doar Tyrion Lannister mai lipseşte! Îmi place mai mult un portret al lui Esop, înfăţişat ca un ziarist dezabuzat şi cinic, spre vîrsta a doua, care le-a văzut pe toate! Goya mă lasă rece, la fel şi Maja sa, îmbrăcată sau nu – o scundacă, cu chip de mahalagioaică (cică ar fi fost Ducesa de Alba!). Doar „Sabatul” vrăjitoarelor mai e cumva, cu diavolul său cornut, stînd în cur ca un episcop, prezidînd.

                                                             Velasquez - Las Meninas

Din fericire, găsesc şi o expoziţie temporară – zece lucrări ale lui Picasso, din perioada roz pînă în cea deconstructivistă. Mă uită Dumnezeu privindu-i un „Autoportret” în haine de arlechin. Un arlechin militar. Teribil. Alături, copii de generală sînt aduşi cu clasa şi învăţaţi de mici să respire mireasma genialităţii.

                                                               Picasso - Autoportret

La cîţiva paşi de Prado, există un alt pol al frumosului – Muzeul „Thyssen Bornemisza”, o colecţie privată cu adevărat aristocratică, aparţinînd baronesei Carmen Cervera. Fiică a unui inginer catalan, avînd o educaţie aleasă, tînăra a fost aleasă Miss Spania şi i-a cunoscut pe Johnny Hallyday, Frank Sinatra şi Dean Martin. S-a căsătorit cu baronul de origine germană Hans Heinrich vonThyssen-Bornemisza, care a introdus-o în lumea colecţionarilor de artă. Din 2002, Carmen devine cea mai bogată văduvă din Europa şi pune la dispoziţia publicului peste o mie de tablouri, îndeosebi de secol XIX. E tot ce-i trebuie călătorului obosit de clasicismul de la Prado.

                                                         Muzeul Thyssen Bornemisza

Pentru mine, colecţia „Carmen Thyssen Bornemisza” a fost ca o şampanie frapată, sorbită pe nerăsuflate, după ce-ai rătăcit printr-un deşert. N-are sens să intru în amănunte. Totul e făcut să încînte. De la cîteva lucrări ale lui Caravaggio (minunat amănunţite) pînă la celebrul portret al lui Henry al VIII-lea semnat de Hans Holbein cel Tînăr, de la Marc Chagall la Paul Gauguin (cu un peisaj exotic), de la cîmpurile galbene de lîngă Auvers, văzute de ochiul sticlos al lui Van Gogh pînă la dansatoarea în verde, iubită de Degas... O notă specială pentru graficianul german Max Beckmann, care e prezent la „Thyssen” cu un impresionant portret al soţiei sale, Mathilda („Quappi in a Pink Jumper”).

                                                                    Degas - Dansatoare

Fragmente din volumul "Meridiane Subiective", în pregătire...

Oraş, metropolă, megalopolis

Sîntem în primăvara lui 2015. Cu chiu cu vai, Spania iese din criză, marcînd cîteva puncte de creştere a PIB-ului. Victorie pentru contabili, nu pentru contribuabilul spaniol, confruntat cu un şomaj nimicitor! Premierul conservator Mariano Rajoy, care şi-a păstrat cumva scaunul, are toate motivele să se îngrijoreze – zilele trecute, la alegerile parţiale din Andaluzia, socialiştii au ieşit pe locul întîi. Urmează alegeri în Catalunya, acolo unde nou-înfiinţatul „Podemos” a ajuns la 25% din preferinţele electoratului. „Podemos”, partid de criză, diabolizat de media mainstream drept „radical de stînga”, refuză modelul economic neo-liberal, vorbind despre „echitate socială” şi „datorii externe injuste”, ceea ce a alarmat finanţa internaţională. După o perioadă de austeritate crîncenă, e normal ca Pendulul Istoriei să o ia în cealaltă parte – dar spaniolii n-ar trebui să-şi facă prea mari iluzii. Cîtă vreme ţările şi-au cedat multe atribute ale suveranităţii pentru a face parte din UE, nu prea mai e loc de întors – vezi cum, pe zi ce trece, grecilor din guvernul Syriza li se tocesc dinţii. Pînă una, alta, e primăvară, un anotimp cînd totul pare mai suportabil, pînă şi poliţistul care te pîndeşte are un zîmbet plăcut.

Dar să lăsăm politica deoparte. Mi-am planificat o călătorie „combinată” la Madrid şi Barcelona, în încercarea de a înţelege „inima” Spaniei. Voi compara orgoliosul Madrid, tînăra capitală, oraşul Habsburgilor şi al Burbonilor, cu rebela Barcelonă, citadelă milenară a comerţului şi a toleranţei. Agenţia de turism mă asigură că hotelurile unde voi sta sînt chiar în oraş. Ca de obicei, are dreptate. Depinde însă ce înţelegi prin „oraş”. Dacă te gîndeşti la centrul istoric, n-ai nimerit-o. Dacă te gîndeşti la aglomerarea urbană a Madridului, întinsă pe zeci de kilometri pătraţi, cu peste şapte milioane de locuitori (sau la Barcelona ca lăbărţare costieră, transformîndu-se într-o salbă de staţiuni la Costa Brava), atunci da, stau în oraş! Avionul mă lasă pe „Barajas”, la cîţiva kilometri de Madrid. Aeroportul este uriaş şi mi se pare pustiu – terminalul T4 este deservit de un metrou automat, care ne poartă minute în şir prin subteran, către staţia de recuperare a bagajelor. Între timp, impresia de pustiu dispare – pe „Barajas” decolează şi aterizează 120 de avioane pe oră! Fluxul de călători este preluat de reţeaua de transport subteran şi e dirijat direct către centrul Madridului, gara Atocha. Eu voi călători însă „la suprafaţă” – hotelul este la 25 de kilometri, într-o zonă traversată de Autostrada Nordului.

În anii de criză, spaniolii ajunseseră să ocolească autostrăzile, mari lucrări de infrastructură, pentru că trebuiau să plătească taxă. Comportament economic raţional, care arunca însă în faliment companiile ce le exploatau. În plus, statul însuşi era dator vîndut către bănci. Existase o „bulă speculativă” a infrastructurii, care se spărsese – mii de kilometri de autostradă se dovedeau inutili. Acum, traficul pare că şi-a mai revenit. Totuşi, ca să dăm un singur exemplu, pentru autostrada Madrid-Toledo, e de trei ori mai mic decît cel prevăzut iniţial! Ca un bolnav care se recuperează după un accident vascular cerebral, mişcîndu-şi cu precauţie degetele paralizate...  Ici-colo, au dispărut şi anunţurile „De închiriat” – hotelurile, pensiunile, micile restaurante trag aer în piept şi se pregătesc de muncă...

Din miezul numinos al Sacrului, Orientul a născut Oraşul. Occidentul l-a crescut, dîndu-i sens omenesc, legat de locuire, circulaţie şi funcţie economică. Astfel a apărut metropola, un spaţiu structurat ca o reţea, înglobînd şi lăsînd în urmă ierarhia piramidală a oraşului tradiţional. Madridul şi Barcelona sînt metropole – una sus, pe cel mai înalt podiş spaniol, la peste 700 de metri, vegheată de Sierra Guadarrama, alta jos, la Mare Nostrum, în valea rîului Llobregat. Ambele sînt funcţionale, asigurînd locuitorilor un anumit grad de satisfacţie a vieţii. Ambele respiră, atrăgînd fluxuri de oameni şi valori. Şi ambele cresc. Dacă e să găsim deosebiri, dincolo de contextul politic şi cel geografic, putem spune că Madridul este „continental” şi „regal”, sediul puterii centrale, cu ale sale Ministere şi Palate, cu parcurile imense mirosind a lămîiţă şi a mirt, pe cînd Barcelona este „maritimă” şi „tolerantă”, cu portul adăpostind marile vase de călători, cu colina înverzită Montjuic, cu ceramica sa multicoloră. Madridul este academic şi convenţional, cu sistemul său de pieţe şi străzi circulare, cu imobile Art Deco şi patru zgîrie-nori la Chamartin. Barcelona este colonială şi flamboyantă, cu turlele lui Gaudi şi cu „insule” imobiliare ca nişte patrulatere, cărora li s-au retezat colţurile, cu bulevarde largi, cu deschidere la mare. La Madrid, te plimbi pe „Paseo del Prado”, trăgînd în piept mirosurile Grădinii Botanice. La Barcelona, „Rambla” te învăluie cu lumina fructelor coapte.

Un studiu recent arată că Oraşul revine în Orient. Mai precis, în zonele cu cel mai rapid ritm de creştere a populaţiei, cu locuitori preponderent tineri şi acolo unde există loc de expansiune. Astfel, metropola se transformă în Megalopolis – aşezări continue, cu peste 10 milioane de locuitori. Cea mai mare rămîne zona Tokyo-Yokohama, ce găzduieşte 37 milioane de locuitori, urmată de Jakarta, capitala Indoneziei, Seul-Incheon, Delhi, Shanghai şi Manila.  Spre deosebire de metropolă, megalopolisul are o reputaţie proastă – de cele mai multe ori, necesităţile de bază (transport şi locuire) nu sînt satisfăcute civilizat. Dar necesitatea economică îi obligă pe oameni să rămînă acolo. În Delhi, din 24 de milioane de oameni, 80% sînt săraci. La fel în Ciudad de Mexico sau Karachi, Pakistan. Nu mi-aş dori niciodată ajung în astfel de locuri. Recunosc, sînt un turist convenţional...

Dar Bucureştiul? Evident, oraşul creşte către nord, dar e departe de stadiul metropolei! Noi n-am învăţat nici măcar să separăm fluxurile de circulaţie, prin pasaje subterane sau pasarele. Despre centuri care să permită accesul în cartiere nici nu merită să vorbim. Principala autostradă îşi descarcă traficul greu în periferia Militariului. Cînd „merg la munte”, snobii fac trei ore din Drumul Taberei pînă la Predeal. Iar şoferii indisciplinaţi depăşesc coloanele pe linia de tramvai, aşteptîndu-se să-i „laşi” în intersecţie – din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai agresivi. Acesta este Bucureştiul. În rest, România nu cunoaşte complexitatea traficului metropolitan.

(fragmente din "Meridiane subiective")

Antoni Gaudi şi arhitectura organică

„Am fost întrebat de ce fac coloane înclinate. Am răspuns că din acelaşi motiv care-l face pe călător să se sprijine de un baston înclinat. Dacă ar fi fost vertical, nu s-ar putea odihni, sprijinindu-se în el” – Antoni Gaudi

Ce este arhitectura organică?

Privite din cer, oraşele moderne apar ca nişte pete pe faţa planetei. Geometrice, orgolioase, ele întrerup continuumul natural, modifică peisajul, schimbă clima, tulbură habitatul celorlalte vieţuitoare. Într-o măsură mai mare sau mai mică, aşa a fost mereu. Peste veacuri, ziguratul din Ur şi clădirea Chrysler din New York ilustrează aceeaşi filosofie a locuirii. Dar s-ar putea construi şi altfel? Probabil că da. Însă e nevoie de o schimbare de perspectivă. În secolul trecut, anumiţi arhitecţi, printre care Frank Lloyd Wright, Louis Sullivan sau Le Corbusier, s-au gîndit la asta şi au creat structuri integrate mediului. Conform lor, designul unei astfel de arhitecturi, numită organică, trebuie să se inspire din natură, să fie divers şi sănătos. Clădirea „creşte”, se desfăşoară, ca un organism, din interior spre exterior, „curge” şi se „adaptează” iar oraşul devine o colonie a acestor „fiinţe” vii. Unul din exemplele cele mai cunoscute ale acestei concepţii este „Casa Fallingwater” (fig. 1), ridicată de arhitectul american Frank Lloyd Wright direct deasupra unei cascade. Faţada, construită cu linii verticale, din materiale locale, se confundă cu panta abrupta a rîului. Mult mai cunoscută, Opera din Sidney (fig. 2), proiectată de arhitectul danez Jorn Utzon, pare o corabie cu pînzele umflate sau o cochilie de nautil gigantic, ridicîndu-se din apele portului austral. Şi, pentru că a venit vorba despre celebrul melc, să mai amintim proiectul „Nautilus”, aparţinînd arhitectului mexican Javier Senosiain, o casă cu interioare ovale şi scări în spirală, ca şi cînd ai trăi într-un melc (fig. 3).

Un atent observator al naturii

Totuşi, cel mai cunoscut adept al arhitecturii organice este un catalan – Antoni Gaudi (1852-1926). La apogeul secolului al XIX-lea, tînărul arhitect ridică în Barcelona cîteva clădiri emblematice. Revendicîndu-se din „Art Nouveau”, împumutînd elemente neo-gotice şi orientale, folosind tehnici şi materiale specifice artizanilor, Gaudi pune bazele unui stil nou, inconfundabil – „Modernista”. Forme fluide, linii curbe, culori vesele, o filosofie a integrării habitatului urban în natură. Succesul n-a venit uşor. Fiu al unor fierari din Baix Camp, provincia Tarragona, micul Antonio a avut o copilărie chinuită. A fost lovit, încă de la cinci ani, de o formă gravă de reumatism, ceea ce l-a ţinut la distanţă de ceilalţi copii. Vegetarian convins şi catolic fervent, obligat să facă lungi plimbări prin natură, pe spinarea unui măgăruş, a devenit de timpuriu un observator al naturii şi al formelor ei. „Geometriile copacilor mi-au inspirat hiperboloizii şi paraboloizii”, spunea Gaudi. Primele proiecte au fost felinarele  concepute pentru „Reial Plaça” din Barcelona, chioşcurile de ziare neterminate „Girossi” şi clădirea „Cooperativa Mataronense Obrera” („Cooperativa Muncitorilor din Mataró”). Apoi, cu prilejul Tîrgului Mondial din 1878, i-a cîştigat atenţia unui mare industriaş catalan, Eusebi Güell, care îi va deveni prieten şi finanţator pentru tot restul vieţii.

Fig. 1 - „Casa Fallingwater”

Pentru el, Gaudi va proiecta pivniţele de vin Güell, pavilioanele Güell, Palatul Güell, Parcul Güell şi cripta bisericii Güell Colonia. Eusebi Güell, aristocrat şi francmason, îl va prezenta pe Gaudi şi altor clienţi. Astfel, arhitectul modifică peisajul barcelonez, operele sale precum „Casa Battlo” sau „Casa Mila” intrînd în patrimoniul UNESCO.

Fig. 2 – Opera din Sidney

Fig. 3 – Casa Nautilus

Misterul Şirului lui Fibonacci

Primul contact cu arhitectura lui Gaudi îl şochează pe privitor. Nici o linie dreaptă, nici un unghi – totul curge, inclusiv lumina, alunecînd pe solzii faţadelor. „Casa Mila” (fig. 4) , sau „Cariera”, cum îi spun barcelonezii, pare o faleză găurită, „Casa Battlo” (fig. 5) e un monstru acvatic, ridicîndu-se din adîncuri. În Parcul Güell, clădirile sînt de turtă dulce, printre care se odihnesc salamandre uriaşe şi dragoni. Pentru unii, impactul e prea mare – nume celebre, precum George Orwell, au refuzat să accepte originalitatea lui Gaudi. Apoi, mintea începe să înţeleagă, recunoscînd. Există frumuseţe aici, haosul e aparent.

    

Fig 4, 5 – Casa Milla şi Casa Batllo

Formele au crescut organic, curbele sînt spirale logaritmice. Peste tot poate fi intuit Şirul lui Fibonacci. Studiind creşterea populaţiilor de iepuri, celebrul matematician italian a descoperit o lege a creşterii naturale, descrisă de şirul următor: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13… , mai precis F(n) = F(n-1) + F(n-2), cu n> 3. Cu alte cuvinte, fiecare membru al şirului este o sumă dintre tatăl şi bunicul său! Şi, cel mai interesant, raportul dintre doi termeni ai şirului, de la al 14-lea termen în sus, este, inevitabil, 1,61803..., un număr iraţional, care i-a făcut pe pitagoreici să-şi smulgă părul din cap. Imposibil de cunoscut pînă la ultima zecimală (are o infinitate!), acest număr, denumit „Phi” sau „Numărul de Aur”, se regăseşte peste tot în natură, reglînd creşterea. Cochilia unui melc îl conţine (este raportul dintre înălţime şi lungime), valurile mării iau forma spiralei lui Fibonacci (fig. 6), seminţele florii soarelui se aşează după două spirale ale lui Fibonacci, la fel solzii de pe aripile fluturelui.

Fig. 6 – Spirala lui Fibonacci

Gaudi ştie asta – ceramica sa nu e plasată întîmplător, nici pereţii nu sînt mai aplecaţi decît trebuie! Şi spune: „A crea ceva constă a-ţi pune propria lege în acord cu Legea Creaţiei. Creaţia continuă şi Creatorul se serveşte de creaturile lui. Cei care studiază legile naturii, intenţionînd să le folosească în propria creaţie, colaborează cu Creatorul. Originalitate înseamnă întoarcerea la origini”.

Arhitectul lui Dumnezeu

În 1882, Antoni Gaudi începe marele său proiect – catedrala „Sagrada Familia”. Supranumită „Templu Expiatoriu”, adică sacrificial, „Sagrada Familia” este o bazilică uriaşă, ridicată integral din donaţii private (fig 7). Treizeci de ani îi dedică arhitectul, pînă la moartea sa din 1926. Doarme şi locuieşte în catedrală, ca un pustnic. Desenează sute de schiţe uluitoare, experimentează rezistenţa structurilor cu machete, imaginează elemente organice, care se îmbină încet-încet. Rezultatul e unic – „Sagrada Familia” nu poate fi comparată cu nimic. Este o pădure împietrită, care-şi uneşte frunzele în bolţi organice. Turlele seamănă cu conurile pinului. În vîrf rîde floarea soarelui. Contraforţii sînt reduşi la minimum, eforturile fiind preluate de structuri minerale, ca nişte lăstari. Vitralii bogat colorate luminează blînd. Edificiul creşte şi după moartea creatorului – nici războiul civil, nici dictatura lui Franco nu l-au putut opri. Recent, papa Benedict al XVI-lea a sfinţit catedrala şi Vaticanul se gîndeşte să-l treacă pe Gaudi în rîndul sfinţilor. Şi n-ar fi nici o exagerare. Dincolo de anii de asceză, arhitectul a murit ca un martir - în urma unui accident rutier, într-un spital al săracilor. Opera sa rămîne, făcînd minuni în inimile celor care-i calcă pragul. Se estimează că „Sagrada Familia” va fi gata în 2026, la un secol de la moartea lui Gaudi.

Fig. 7 – Sagrada Familia

Cuvintele lui Gaudi

În încheiere, să-i dăm cuvîntul marelui arhitect catalan, aşa cum le-au notat contemporanii:

# „Arhitectura este punerea în ordine a luminii”

# Clopotele sună mai bine cu cît sînt mai vechi. În amurg, vocea bronzului care moare se întîlneşte cu apropierea sfîrşitului zilei. Asta se cheamă melancolie!

# În natură, nu există coloană verticală – singurul lucru de studiat este gradul de înclinare pe care îl putem pretinde.

# Sagrada Familia este un templu expiator – se hrăneşte din sacrificii (donaţii şi bilete de intrare). Este o operă care stă în mîinile lui Dumnezeu şi în voinţa poporului. Clientul nu se grăbeşte. Providenţa, nu arhitectul, conduce lucrarea.

# Stejarii seculari cresc greu, un an friguros poate întrerupe creşterea. În schimb, trestiile cresc foarte repede, pînă cînd le doboară vîntul.

# Sărăcia întăreşte eleganţa. Bogăţia este complicaţie. Sărăcia mijloacelor este providenţială. Ea îmi permite să mă ocup de fiecare aspect, fără a cădea în repetiţii industriale. Încetineala forţată permite o mai mare acurateţe (perfecţiune).

# Templul este aşezat în Centru – în mijlocul oraşului, al cîmpiei catalane, la egală distanţă de munte şi de mare.

# Faţada Nativităţii – exprimă inocenţa şi bucuria vieţii. Clopotniţele se termină cu atributele episcopale şi cu „Gloria în excelsis Deo”. Sînt dedicate apostolilor Barnaba, Simon, Iuda şi Matei. Portalurile sînt dedicate virtuţilor teologale. Caritatea în centru, la dreapta Credinţa, la stînga Speranţa.

# Fiecare găseşte în Templu ceea ce caută. Ţăranii văd cocoşi şi găini, oamenii de ştiinţă - semne zodiacale, teologii – genealogia lui Isus. Explicaţia nu o înţeleg decît cei avizaţi şi nu trebuie să o vulgarizăm.

# Faţada Patimilor aş vrea să înfricoşeze. Pentru asta, sînt gata să sacrific însăşi construcţia, să rup arcurile, să tai coloanele, pentru a face înţeleasă cruzimea sacrificiului.

# Faţada Patimilor am conceput-o în 1911, cînd eram grav bolnav, aproape mort. Convalescenţa a fost lungă – un călugăr îmi citea din Ioan al Crucii. Treptat, spiritul mi s-a întărit şi am pus pe hîrtie planul portalului. În contrast cu cel al Nativităţii, acesta e dur, gol, ca făcut din oase. Dacă aş fi început cu această faţadă, oamenii ar fi bătut în retragere.

# Faţada Gloriei va rămîne pentru generaţiile următoare.

# Interiorul Sagradei Familia sugerează pădurea, o asemănare care s-a impus, fără să o fi căutat neapărat. Decoraţiunea bolţilor se va compune din frunze, printre care se vor zări păsările de pe pămîntul nostru. Pilonii naosului principal vor fi formaţi din palmieri, arbori ai sacrificiului şi ai gloriei.