Lacrima Sfîntului Petru

Astăzi, vizită la Toledo, vechea capitală a Spaniei, oraşul tuturor neamurilor, credinţelor, ereziilor! Mă interesează centrul istoric, aşezat pe un deal pitoresc, deasupra rîului Tajo, aşa că o iau la picior pe străduţele înguste. Toledo are o istorie de două mii de ani. Titus Livius îl pomeneşte în scrierile sale. În secolul al VI-lea, vizigoţii îi ridică biserici şi îl transformă în capitală. Maurii îl cuceresc, îl fortifică, îi adaugă pieţe şi cartiere. Sub califatul de Cordoba, Toledo trăieşte o epocă de aur; învăţaţi din toată lumea vin să studieze ştiinţa pierdută a grecilor, în tălmăcire arabă. Creştinii revin în secolul al XI-lea, sub conducerea lui Alfonso al VI-lea, meşteşugurile înfloresc, apar primele săbii de Toledo. În secolul al XII-lea, Cartierul Evreiesc („Juderia”) numără 12 sinagogi. Cele trei mari religii ale Cărţii trăiesc în pace. Apoi, liniştea se sparge – începe purificarea etnică. Maurii sînt măcelăriţi, evreii sefarzi fug în nordul Africii, în Italia, în peninsula Balcanică, ca să ajungă mai tîrziu în Anglia, Olanda şi America. În fine, Filip al II-lea îi dă lovitura de graţie în 1561, mutînd capitala la Madrid. Începe astfel un lung declin, din care oraşul iese abia în 1986, odată cu declararea sa ca patrimoniu cultural universal, pe listele UNESCO.

E dimineaţă dar soarele îşi arată puterea. Pătrund „intra muros” pe Puerta de Bisagra, cu ale sale două turnuri bondoace, susţinînd vulturul bicefal imperial, semnul Sfîntului Imperiu Romano-German, semnul Habsburgilor. Străzile sînt pietruite, traficul se face cu dificultate dar nimeni nu se grăbeşte. La apariţia maşinilor, turiştii se lipesc de ziduri, se ascund prin intrînduri de uşi. Multe magazine de nimicuri, industria amintirilor lucrează de zor. Într-un astfel de loc, doi meşteri ciocănesc metalul, demonstrîndu-ne „pe viu” ce înseamnă o bijuterie damaschinată – o tehnică de încrustare cu fire de aur sau argint. Văd cîteva lame toledane, cu desene şerpuitoare, însă preţurile se scriu cu patru cifre! Astfel de cumpărături atrag îndeosebi pe ruşii îmbogăţiţi – vin cu taxiurile, însoţiţi de blonde plictisite, şi probează tăişurile, spintecînd aerul. Sper că nu sînt profesionişti, în căutare de unelte... Îi las să aleagă şi plec mai departe, către vechiul cartier evreiesc. 

Ca în Juderia din Cordoba, casele sînt înalte, cu ziduri groase, cu ferestre minuscule. Lipsesc însă florile. Observ micile bucăţele de ceramică, purtînd litere evreieşti. Melancolia lui Yod, He, Waw, He, Numele Domnului, acum de nepronunţat... De mult, casele acestea au primit alţi locatari. Vizitez Sinagoga de Santa Maria la Blanca, monument din secolul al XII-lea, restaurată recent – arcele mudejar sclipesc în lumina puţină. Cine să-şi mai aducă aminte de marele masacru al evreilor din 1391, desfăşurat aici, de sîngele de pe ziduri, de ţipete?

În fugă, trec şi pe la „Casa lui El Greco”, un muzeu organizat de Ministerul Culturii într-o clădire tipică perioadei. Născut în Creta, Domenikos Theotocopoulos, „Grecul”, a sosit la Toledo în 1577, pentru a picta altarul unei mănăstiri. Şi n-a mai plecat. Muzeul găzduieşte cîteva pînze remarcabile – o „Vedere din Toledo”, care transportă privitorul în timp, precum şi emoţionanta serie „Hristos şi Apostolii”! Eu ştiam că originalele se află în sacristia catedralei toledane... Oricum, lacrimile sfîntului Petru şi modul în care îşi frînge mîinile după lepădarea de Hristos nu lasă pe nimeni indiferent! Apoi mă pregătesc pentru întîlnirea cu Catedrala. Este uriaşă, într-un amestec de stiluri care mă năuceşte – la exterior, gotic pur iar la interior, baroc decorativ spaniol. În sacristie, atenţia îţi este captată de uriaşa „Dezgolire a lui Hristos”, capodopera lui El Greco, dar mie îmi place mai mult Sala Canonicilor, cu spectaculosul ei tavan mudejar. Altarul, cu scene din viaţa Mîntuitorului, pare o broderie de aur. Sublimul este atins de „Transparente”, o sculptură barocă în jasp, marmură şi bronz – luminaţi savant, îngeri muzicanţi par gata să înceapă concertul!