miercuri, februarie 29, 2012

Ce-ţi trebuie ca să ajungi ministru


După investirea cabinetului Ungureanu, i-am spus unui prieten: Uită-te la noii miniștri! Sînt tineri, au educație bună, vorbesc limbi străine, vor face treabă ! Prietenul mi-a zîmbit amar: Și eu știu engleză și germană, am un master în filosofie, sînt conectat la viața ideilor! Cu toate astea, trăiesc din presă, alături de toți golanii. De ce n-am ajuns ministru? Pentru că ascensiunea socială nu e o chestie de competență, ci de apartenență la o castă.

Am stat și-am reflectat la amărăciunea tînărului meu prieten. Așa să fie? Lumea se împarte între cei puțini, deținătorii puterii, la care au ajuns prin rapt, prin forță, prin alegeri, prin naștere, și ceilalți, cei mulți, cei care se supun jocului ? Ideea nu e nouă – au spus-o grecii, observînd organizarea stupului de albine, în care masa lucrătoarelor n-are alt rol decît acela de a hrăni și a adăposti matca și suita ei de trîntori. A reformulat-o Machiavelli, înarmîndu-l pe Principe cu un manual de obținere și folosire a puterii. Au dezvoltat-o gînditorii politici ai modernității, de la Vilfredo Pareto la Gaetano Mosca, de la Max Weber la V.I. Lenin. Totuși, lumea s-a schimbat. Nu mai trăim în epoca cetăților-stat, nici în Italia condotierilor, nici în Anglia victoriană, nici în experimentul social comunist. E indiscutabil că, odată cu alinierea României la valorile democratice din Occidentul Europei, s-a produs o redistribuire a puterii în corpul social, concretizată prin diverse drepturi și libertăți ale omului. De asemenea, este limpede că s-a schimbat chiar natura legitimității conducătorilor politici – ei nu mai sînt lei, bazîndu-se pe dreptul forței, ci vulpi, seducători adunîndu-ne voturile. Jocul a devenit mai rafinat, mai subtil, mai pașnic. Cîteodată, în cel mai bun caz, este un joc de tipul cîștig-cîștig. Dar am fi naivi să credem că a devenit un joc corect, în care plecăm toți cu șanse egale și ne supunem acelorași reguli. O privire lucidă asupra fenomenului circulației elitelor politicene va fi suficientă ca să înțelegem. Aici, tînărul meu prieten are dreptate. Să-i ducem mai departe gîndul.

Pentru început, să restrîngem sfera cercetării, definindu-ne termenii. Numim eliteacele grupuri de oameni care s-au distins în activitatea lor profesională, obținînd rezultate deosebite, bucurîndu-se de recunoașterea breslei dar și a societății. Puterea lor vine din cunoaștere și pricepere – putem vorbi, așadar, de un instalator de elită, de un matematician de elită, de un pictor de elită. Performanța lor poate fi cuantificabilă în termenii economiei de piață (există cerere pentru ea, fiind recunoscută drept valoroasă) și, de asemenea, are o componentă etică (este bună, adevărată, frumoasă). Numim elită economico-financiarăpe marii deținători de capital, pe executivii din multinaționale, pe decidenții din bănci și organisme financiare. Puterea lor vine din proprietatea asupra mijloacelor de producție (ca să împrumutăm o expresie marxistă), din avere, din funcție, din expertiză. Performanța lor se judecă prin capacitatea de a face profit și nu are, neapărat, o componentă etică. Numim elită politicăacea clasă conducătoare, trans-partinică, aflată în posturi de decizie statală, pe care le ocupă prin mecanisme reglementate democratic – alegeri, numiri, desemnări. Puterea acestei clase politice se concretizează în dreptul de a legifera, de a aplica politici publice, de a decide alocarea resurselor statale, iar performanța ei se judecă în termeni precum transparența decizională, dezvoltare socială, bunăstare națională etc.

După cum se observă, elitele profesionale sînt cel mai ușor de judecat în termeni etici. Acești oameni reprezintă sarea pămîntului, fie că desfășoară munci manuale sau intelectuale, creatori de bunuri și servicii, chit că valoarea acestor bunuri fluctuează, conform tendințelor pieței. Elitele economico-financiare par amorale, așa cum banul poate fi bun sau rău, depinde cum îl utilizezi. Astăzi, ca niciodată, ele încarnează pofta de mai mult, ceea ce te pune pe gînduri, într-o lume cu resurse finite. Prin acțiunea lor, care nu mai ține seama de granițe, culturi și interese naționale, am intrat într-o fază istorică fără precedent – un capitalism global, monopolist și virtual, la care părinții liberalismului clasic, aceia care jurau pe piața liberă și pe virtutea antreprenorului, nici nu s-ar fi gîndit. În fine, elitele politice se revendică de la valori morale (cinste, curaj, patriotism), se prezintă drept reprezentanți ai poporului și se legitimează prin voința acestuia de a le delega puterea. În fapt, ele construiesc legi și promovează politici publice în favoarea elitelor economico-financiare și a propriului interes. Fie că se definesc de dreapta sau de stînga, acțiunea lor diferă doar ca nuanță. În fond, nimeni nu pune la îndoială modelul economic actual, din care derivă și modelul social. Pentru a împiedica judecarea obiectivă a performanței lor, elitele conducătoare folosesc tehnici de propagandă și persuasiune, pe scară largă, prin intermediul mass media. De aici, creșterea stării de nemulțumire în rîndul celor mai mulți dintre cei conduși.

Acestea fiind zise, putem înțelege mai ușor de ce jocul democratic nu este și un joc etic. Pentru omul zilelor noastre, nu e ușor să ajungă în elita profesională – există restricții legate de prețul educației, care duc la o evidentă inegalitate a șanselor. Breslele au devenit mai închise ca niciodată și tind să se autoreproducă. Progresul tehnologic și logica profitului tind să scoată din joc, permanent, o cantitate de forță de muncă – de aceea nu poate fi eradicat șonajul. În fine, piața dominată de monopoluri nu mai permite activitățile de antreprenoriat, în măsura în care o făcea în urmă cu 50 de ani. Totuși, elitele profesionale se pot reproduce mai ușor decît cele economico-financiare. Aici, averea este principalul factor restrictiv. Nu e nevoie să argumentez mai mult – capitalul se concentrează în din ce în ce mai puține mîini. Elitele economico-financiare sînt noua aristocrație, care-și transmite pe linie sangvină banii, beneficiile și poziția conducătoare. La fel procedează și elitele politice, cu un factor de stress în plus – legitimarea prin vot. Și ipocrizia aferentă. Dar și asta se rezolvă, ținînd cont că nu trebuie să-i mai convingi pe toți – procentele electoratului activ sînt din ce în ce mai mici. De fapt, votul nu mai este universal decît pe hîrtie. În fapt, votează doar oamenii care au interese directe în competiția electorală. Partidele sînt niște familii mari, care-și educă, își selectează, își promovează copiii. Un independent, un orfan, așadar, n-are nici o șansă. Cum să ajungă ministru prietenul meu cel tînăr? #

joi, februarie 23, 2012

1001 de gînduri


 # Casanova, în viziunea lui Andrei Codrescu – bătrîn, exilat în castelul contelui Waldstein, din Boemia, povestindu-și viața și lumea unei slujnice istețe. Și cum este lumea? Ca o femeie, deghizată într-un războinic, purtînd un penis fals. Cu farmec și curaj putem să-i înlăturăm masca, pentru a-i scoate la iveală frumusețea și bunătatea, care-i sînt adevărata natură.

# Cei care se întreabă cum se implică Biserica în social pot să se lămurească ușor, la Moși. Atunci, vor vedea că și cel mai modest lăcaș de rugăciune este neîncăpător în fața celor veniți să dea de pomană. Mesele au fost umplute cu pîine, colaci, colivă. Nu lipsește vinul. Mii de pachete, mai bogate sau mai modeste, vor fi date celor ce le cer. Astfel, indiferent de corupția unor ierarhi, de ipocrizia unor credincioși” și de beteșugurile închipuite ale unor cerșetori, Biserica devine un imens mecanism de solidaritate și redistribuire a bunurilor. Cum se explică minunea? Prin puterea gîndului misterios că-i mulțumești pe cei morți, hrănindu-i pe cei vii.

# Edmound About, literat și jurnalist francez, membru al Academiei, scria pe la 1850 un eseu necruțător despre Grecia, în care demonstra că acest stat nu putea să-și încaseze impozitele, trăind mai mult pe datorie. Asta, pentru că oamenii de-acolo n-aveau nici un fel de încredere în administrație, pe care-o vedeau ca pe un stăpîn nemilos, și-și făceau un titlu de glorie din a nu plăti. Mentalitate de înțeles, după sutele de ani de stăpînire turcească. În plus, nota About, într-o țară mică, în care toți oamenii se numesc frați, nimeni nu voia să se pună rău cu ceilalți, inclusiv portăreii. Pentru că guvernele trec, dar comunitatea rămîne. Și te poate vizita, într-o noapte întunecoasă, cu o bîtă în mînă!

# Ca să limiteze pirateria, care lezează interesele marilor producători de muzică și film, tratatul ACTA instituie o supraveghere absurdă a internetului. Asta, în condițiile în care există o legislație destul de bine pusă la punct a drepturilor de autor. Se dovedește, în continuare, că drumul spre iadul virtual este pavat cu bune intenții.

# Pentru fanaticii ideologiei neoconservatoare – intrarea României în Uniunea Europeană NU înseamnă că ne-am dorit un stat minimal, din care să se fi extirpat serviciile sociale! Din contră. Românii s-au uitat cu jind la Bătrîna Europă, admirînd sistemul de asigurări sociale german, stabilitatea locurilor de muncă din Austria, serviciile culturale publice din Franța, nivelul înalt al învățămîntului public din țările nordice. Ah, o să spuneți că sîntem prea săraci pentru așa ceva? Păi atunci lăsați-ne să ne gestionăm singuri viața, scăzînd la minimum impozitele și taxele, cum a făcut doamna Thatcher, în Marea Britanie, și abia după aia mai vorbim... Dar așa? Și cu TVA de 24%, și cu salarii tăiate, și cu serviciile publice în moarte clinică?

duminică, februarie 19, 2012

1001 de gînduri



# Iată un cal, îngropat în zăpadă. Se opintește să tragă o căruță mult prea grea pentru picioarele-i firave. Vizitiul nemilos îl pleznește cu biciul peste ochi. Acei ochi care abia așteaptă să se închidă pentru totdeauna, în mormîntul alb. Cal și călăreț, taina sufletului nostru.

# Sînt ca un păianjen ce stă în centrul plasei sale de gînduri. Am țesut-o din mine însumi și aștept muștele realității, ca să o facă să vibreze. Din cînd în cînd, apare un cataclism care mi-o sfîșie – o ploaie de vară, un bondar, un vînticel. Atunci, o iau de la capăt, în speranța că voi obține un model mai bun, mai rezistent. Și, chiar dacă nu e așa, nu mă pot opri – ține de natura mea de păianjen. Intelectual.

# Poveștile pentru copii sînt cu pitici, poveștile pentru adulți sînt cu pitici în fundul gol. Mai ales dac-au fost și premieri. Regretabil.


# În cadrul speciei umane, diviziunea vînători-culegători n-a dispărut niciodată. Primii au născocit riturile de trecere, regalitatea și armele, ultimii au domesticit plantele, animalele și timpul. Nomazi, vînătorii au creat drumurile, capcanele, limbajul. Sedentari, culegătorii au construit orașul, religia, muzica. Au existat și mezalianțe – astfel, negustorii mi se par un fel de culegători nomazi iar bancherii, un fel de vînători sedentari. Astăzi, cînd jocul s-a extins la nivel planetar, vînătorii poartă numele de globaliști iar culegătorii sînt cunoscuți drept ecologiști.

# Problema lui Hamlet – cum să te comporți într-un mediu atent supravegheat de puterea ilegitimă– se rezolvă prin adoptarea unei nebunii provocatoare, a unei nebunii cu tîlc. Nebunie, ca să ascundă adevăratele intenții justițiare, provocatoare, pentru ca, totuși, ele să se împlinească. Și ce poate fi mai provocator decît arta ? Nu-i de mirare că toate regimurile totalitare au cenzurat și au controlat mediul artistic.

vineri, februarie 10, 2012

Iron Sky

Pentru toți fanii Red Alert. O să mă amuz copios! Ce n-aș da să fiu acu la Berlinală...

Lecţia poloneză

De ce nu e criză în Polonia, de ce partidul premierului liberal Donald Tusk a cîștigat din nou alegerile de anul trecut, o premieră în anii de după 1989? Răspunsul e complex, dar am putea învăța și noi ceva din el. În primul rînd, Polonia n-a pierdut timp cu reformarea economiei comuniste. Țara n-a avut un Nicolae Văcăroiu, care să frîneze privatizarea. Dimpotrivă.  În anii ‘’90, Leszek Balcerowicz a fost campionul terapiei de șoc, sub forma unui pachet de 11 legi care reglementau cam totul, de la sistemul bancar pînă la facilitățile acordate liberei inițiative. Astfel, s-au cîștigat vreo zece ani de dezvoltare. În al doilea rînd, Polonia, țară de 38 de milioane de locuitori, a înțeles că o țară mare este și o piață mare, și a favorizat consumul intern. Acum, economia ei se sprijină atît pe companii mari, multinaționale, cît și pe firme mici și mijlocii, cu capital polonez, pe care a avut grijă să nu le sufoce cu taxe și impozite ridicate. În fine, Polonia a știut să fructifice aderarea la spațiul comunitar, atît negociindu-și bine zonele de interes, îndeosebi cotele de producție agricolă, cît și absorbind fonduri europene într-un ritm alert – în primii patru ani de după aderare, rata de absorbție era de 25% (comparativ cu 4%, contraperformanța României). Banii au fost folosiți în special pentru dezvoltarea infrastructurii, în jurul unor obiective concrete. De exemplu, numai în acest exercițiu bugetar, au fost atrase circa 40 de miliarde de euro pentru construcția de autostrăzi, șosele și stadioane, Polonia găzduind în 2012, împreună cu Ucraina, Campionatul European de Fotbal. E drept, deficitul bugetar al țării a fost de 6%, iar premierul Tusk a anunțat mai nou măsuri de austeritate, pentru a se ajunge la circa 3%. În aceste condiții, concluziile se trag de la sine. România trebuie să facă un efort de a ajunge la banii comunitari iar pentru asta ministerul condus de domnul Orban pare a nu fi de ajuns. Guvernul ar trebui să demareze imediat un program de formare a mii de funcționari publici, specializați în absorbția fondurilor europene, pe care să-i răspîndească în teritoriu. Apoi, mi se pare indispensabil un efort concertat de încurajare a mediului de afaceri, prin scăderea fiscalității, chiar dacă ratăm ținta de deficit de 1%, convenită cu FMI, țintă și așa prea ambițioasă. De asemenea, statul român ar trebui să-și dimensioneze eficient regiile și companiile naționale, renunțînd la influența politică asupra managerilor acestora. Chestia cu managementul privat rămîne praf în ochi, pînă cînd partidele nu vor accepta că de acolo nu se mai pot drena bani în interesul propriu. În fine, mă întreb dacă nu s-ar putea capitaliza și niște bănci românești, pentru a relansa creditul, în condițiile în care banii din băncile străine se fac tot mai scumpi.

joi, februarie 09, 2012

Paranoia


Pe un ger de crapă pietrele, merg să văd cel mai nou film al lui Clint Eastwood - “J. Edgar”, o istorie romanțată a întemeietorului FBI, poliția federală americană. Și merită efortul – dincolo de jocul excelent al lui Leonardo di Caprio, drama te pune pe gînduri. Oare nu cumva paranoicii sînt cei mai buni creatori de instituții polițienești, prin tenacitatea lor, pasiunea pentru control și atenția la imagine? În cazul lui J. Edgar Hoover, răspunsul e pozitiv. Marcat de ura față de comunism, ambițios dincolo de limite, ascunzîndu-și cu grijă înclinația homosexuală, el a construit Biroul Federal mînat de o viziune suspicioasă asupra lumii și vieții. Un mare paranoic este cel care colecționează fapte și folosește oameni conform sistemului său de interpretare, cu o credință nestrămutată, capabilă să mute munții. Incapabil de simț critic, odată ce mintea i-a fost acaparată de fantasme, el schimbă realitatea, ca un spărgător de gheață ce-și taie drum prin banchiză. Iar instituția pe care o naște îi moștenește cumva ADN-ul. Creat după chipul și asemănarea lui J. Edgar, FBI-ul a acumulat o putere imensă, forțînd Legislativul să-i acorde puteri peste capul poliției locale, adunînd un corp de experți în cele mai felurite domenii, organizîndu-și propriile laboratoare, tabere de instrucție și clădiri administrative, și i-a supraviețuit creatorului său. Aș zice că și KGB-ul s-a născut din capul altui mare paranoic – Felix Edmundovici Dzerjinski. În schimb, CIA are origini militare, fiind fondată de un grup de ofițeri superiori care activaseră în OSS.

sâmbătă, februarie 04, 2012

Coșmar dulce cu multe muște

Intrăm în Anul Caragiale (160 de ani de la naștere și 100 de la moartea marelui dramaturg) și parcă văd cum vor începe să curgă prăfuitele simpozioane și indigestele discursuri asupra genialității poporului român care a dat un asemenea creator bla, bla, bla. Sper să fim ceva mai inteligenți de-atît, sper să-i reedităm opera, cu un aparat critic adecvat, sper ca tineri români să meargă la Berlin, la invitația Ministerului Culturii, ca să vadă unde și-a trăit Nenea Iancu ultimii ani (și să afle de ce-a plecat, scîrbit, din țărișoară), sper ca vreun om de afaceri cu gust să-i refacă berăria. Și, mai ales, sper să-l mai citim. Ca să descoperim minunății ca asta:

Cînd, obosit de citirea prozei mele, vrei, cu alt procedeu, mai expeditiv și mai puțin obositor, să evoci o viziune din patria română, să te-nvăț eu ce să faci. Iată. Fă foarte cald în odaie. Toarnă două-trei pahare de vodcă pe fața mesei. În căldură, o să se evaporeze alcoolul, umplînd odaia cu o emanațiune subtilă. Cheamă apoi pe lăutarul d-tale și pune-l să-ți cînte, de unul singur, în surdină, dar cu brio, ritmo, risolutto e ben marcato: Cine te-a făcut pe tine, Tudorițo lele... etc. Dumneata, lungit pe canapea, aruncă-ți ochii pe discursul vreunui tribun daco-roman... și... încet-încet, ai să simți o moleșeală delicioasă în tot trupul. Are să te apuce o moțăială irezistibilă și ai să moțăi, să tot moțăi, pînă cînd pleoapele o să ți se-nchidă frumos. Și atunci, de-a-năuntru, ai să vezi că te afli la Moși, în miezul verii, subt un umbrar, la o masă rustică, înconjurat de cea mai veselă lume din lume.

Ai să auzi cimpoaiele Vlăscenilor și trîmbițele și tobele panoramelor și țivloaiele și hîrîitorile copiilor și guițături de purcei. Ai să vezi baloane tricolore, unele captive, legănîndu-se la adierea vîntului, altele, scăpate din mîinile ageamiilor, ridicîndu-se libere spre înaltul văzduhului. Ai să simți mirosul de țuică risipită, de gogoși prăjite în ulei, de cîrnați și de fleici arse la grătar. Ai să simți gustul lipicios de turtă dulce... și ai să-ncepi a te apăra de muște... muște, multe muște, ce de muște! Ia încearcă, rogu-te, odată procedeul ce-ți recomand...