luni, decembrie 27, 2010

Portretul legionarului la tinereţe

Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat recent postul public de televiziune pentru că, în emisiunea “Profesioniştii”, jurnalistul Ion Cristoiu a vorbit pozitiv despre Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mişcării Legionare. În accepţiunea cenzorilor CNA, realizatoarea Eugenia Vodă n-ar fi asigurat “pluralitatea ideilor şi a punctelor de vedere, fiind încălcate principiile echilibrului şi imparţialităţii informaţiilor”. Inutil de precizat, sancţiunea CNA a venit după ce mai multe personalităţi şi reprezentanţi ai comunităţii evreieşti au protestat, solicitînd postului public să se delimiteze în mod ferm de afirmaţiile făcute în emisiunea amintită şi să sancţioneze pe cei care sînt răspunzători. Situaţia s-a inflamat şi mai mult în ultimele zile, cînd zece intelectuali români de marcă au semnat o scrisoare deschisă în favoarea Eugeniei Vodă, acuzînd CNA-ul de „dublă măsură” în judecăţi – veştejind din faşă orice apreciere pozitivă la adresa legionarismului dar tolerînd nostalgia după trecutul comunist, manifestă „pe sticlă” mai ales cu prilejul morţii poetului Adrian Păunescu.

Avem aici mai multe chestiuni, fiecare meritînd o analiză aprofundată. Întîi, este vorba despre judecarea Mişcării Legionare. Doi – despre cum ar trebui să se facă această judecată la televiziune, într-un talk-show. Trei – despre cum reacţionează instituţiile statului român în faţa lobby-ului evreiesc. Şi patru – despre complicitarea mentală a românilor cu comunismul. În cele ce urmează, mă voi referi doar la primul punct. În definitiv, ce lucruri infamante a spus Ion Cristoiu despre Corneliu Zelea Codreanu? Că îl vede ca pe un personaj tragic, că a fost un om de bună credinţă, că n-a fost corupt, că nu s-a lăsat manipulat de Carol al doilea. Că a fost un fanatic al ideii de demnitate, că a fost un personaj romantic, mai ales la început… Or, lucrurile astea sînt bine cunoscute de toţi cei ce nu confundă istoria cu propaganda. Despre legionari se pot spune multe adevăruri, şi mai scandaloase pentru mentalitatea “corectitudinii politice” – că s-au născut dintr-un refuz al sistemului parlamentar al vremii, considerat de ei drept corupt şi ineficient. Că se împotriveau dictaturii regale a lui Carol al doilea, precum şi camarilei sale, formată, îndeosebi, din alogeni. Că n-aveau nimic în comun cu mitologia pagînă a naziştilor, fiind mai degrabă un soi de mistici ortodocşi. Că au fost un fel de ordin cavaleresc (depăşind, evident, ceea ce democraţia consideră a fi limitele normalităţii), atît prin organizare cît şi prin acţiune, ordin cavaleresc care a ridicat moartea la statutul de pildă (moartea lor sau a adversarilor lor!). Că formaseră echipe de muncă voluntară, colindînd sat după sat, sleind ici o fîntînă, ridicînd colo o troiţă sau un gard. Că atrăseseră de partea lor mulţi intelectuali naţionalişti de vază, ca şi studenţi. Că, după venirea la putere a comuniştilor, au rezistat cu arma în mînă, prin munţi. Toate acestea (şi multe altele) pot fi aflate din lucrări de referinţă ale istoricilor străini (precum „Legiunea Arhanghelului Mihail”, de Armin Heinen, ed. Humanitas, 2008, sau „Istoria Gărzii de Fier”, de Francesco Veiga, Humanitas, 1993), că ai noştri încă se apropie cu sfiiciune de subiect.

Sigur, există şi celălalt taler al balanţei. Legionarii au fost antisemiţi (vezi discursurile Căpitanului şi crimele etnice din timpul statului naţional legionar), au avut o ideologie confuză, anti-sistem, şi, mai grav decît toate, au folosit asasinatul ca mijloc de luptă politică. De ce? Ei spuneau că, astfel, răspund abuzurilor statului. Că statul fusese primul care pusese mîna pe pistol. Că însuşi Căpitanul fusese asasinat, la ordin regal, alături de Nicadori şi Decemviri, în mod odios, în pădurea Tîncăbeşti. Discutabil cine a pornit spirala violenţei. Cert e că, refuzînd jocul democratic (pe care, să fim drepţi, Carol al doilea îl adusese la stadiu de caricatură), legionarii au exacerbat climatul dur al epocii, intimidînd la rîndul lor, asasinînd. Şi au făcut-o metodic, asumîndu-şi acţiunea, cam ca „Brigăzile Roşii” din Italia anilor ’70 sau ca ETA, ca să dau cîteva exemple mai cunoscute tinerilor mei cititori. Sub gloanţele legionare au căzut oameni politici precum I.G. Duca sau Armand Călinescu, economişti precum Virgil Madgearu, istorici precum Nicolae Iorga şi gazetari precum Mihai Stelescu. Legitimă apărare? Mi se pare greu de acceptat – oricît te-ar fi înjurat Iorga prin ziare şi te-ar fi tîrît prin tribunale, pentru calomnie, nu se face să-i răspunzi cu lovituri de topor în cap! Cert este că, după aceste crime (sau folosindu-le ca pretext, depinde cum punem accentul...), statul a declanşat o represiune sîngeroasă la adresa „Gărzii de Fier”, care a dus la destrămarea Mişcării. Apoi, după instaurarea regimului bolşevic, legionarii (indiferent de gradul de vinovăţie) au fost închişi, torturaţi şi exterminaţi în puşcăriile comuniste, alături de elitele politice, intelectuale, religioase şi economice ale acestei ţări. Ca o ironie a sorţii, şefii Mişcării (precum Horia Sima) s-au salvat în exil, în timp ce studenţi din Frăţii, precum Ion Gavrilă Ogoranu, au luptat cu arma în mînă, pentru supravieţuire, prin munţi. Dar aşa este istoria cu cei mici, mereu ironică...

Acum avem totul pus în balanţă. Pe un taler onoare, pe celălalt asasinat. Pe un taler patriotism, pe celălalt – antisemitism. Care trage mai greu? Vom judeca fiecare, conform valorilor în care ne-am format. Personal, înclin să apreciez pomul după roadele sale. Or, din punct de vedere al realizărilor politice, Mişcarea Legionară n-are cu ce se lăuda. Mă cutremură şi cultul morţii, uşurinţa cu care adepţii Căpitanului acceptau să se jertfească sau să curme viaţa adversarilor lor. În schimb, le recunosc determinarea, demnitatea, idealismul, anticomunismul. Şi pledez pentru amnistie. Cred că, acum, e momentul ca neamul românesc să accepte şi acest moment din istoria sa. Nu-i uşor de înghiţit dar trebuie. Numai aşa vom înţelege mai bine cine sîntem. Să ne despărţim de propaganda comunistă, care ni i-a înfăţişat pe legionari ca pe nişte diavoli, şi să nu acceptăm nici tezele „corectitudinii politice” imbecile, care, iată, sancţionează o realizatoare TV pentru că n-a păstrat „echilibrul” într-o discuţie! Democraţia n-are nevoie de cenzori. Dacă mă consider democrat şi cred în valorile toleranţei şi ale dialogului, nu mi-e frică să recunosc luminile şi umbrele unui subiect precum Mişcarea Legionară. Şi nici să trag nişte concluzii. Ceea ce am şi făcut în acest articol. Ceea ce încep să facă, cu mult mai mult impact, cineaşti (precum Constantin Popescu, regizorul excelentului film „Portretul luptătorului la tinereţe”) şi oameni de cultură tineri. Ceea ce fac şi editori precum Gabriel Liiceanu, recuperînd documente extraordinare, precum pierdutul roman al lui Dinu Pillat – „Aşteptînd ceasul de apoi”

P.S. Acest comentariu va apărea în nr. 3 al revistei argeşene "Opinii libere"

vineri, decembrie 24, 2010

Sofisticatul domn Eco

M-am apucat să citesc „Cimitirul din Praga”, cel mai nou roman al lui Umberto Eco, apărut în urmă cu o lună în Italia, o poveste halucinantă plasată în „La Belle Epoque”, împletind teme precum psihanaliza, francmasoneria şi politica. În plus, volumul este împodobit cu gravuri, precum ediţiile „Călătoriilor extraordinare” ale lui Verne apărute la Hetzel... Se vede că Eco, după „Misterioasa flacără a reginei Luana”, a prins gustul cărţii-artefact, care adună între coperte diferite feluri de hîrtie, text şi ilustraţii. Chestia e că, pe mine, post-textualismele astea încep să mă lase rece. Indiferent cît de iscusit ar fi croite, tot se văd cusăturile. Mai mult, mă enervează că autorul îmi face cu ochiul, complice – uite, aici m-am gîndit la Freud, dincolo parafrazez „Protocoalele înţelepţilor Sionului”, dincoace fac mişto de tratatele ocultiştilor! Poate c-am îmbătrînit, dar mintea mea tînjeşte acum după simplitate, după poveste, după sens. Să lăsăm experimentul tinerilor şi să ne întoarcem la formele clasice – parcă văd că, după o sută de pagini, o să arunc cît colo şi „Cimitirul...” ăsta... Unde eşti, copilărie, cu „Numele trandafirului” tău cu tot?

P.S. Crăciun fericit, prieteni!

joi, decembrie 23, 2010

Hora de la Aninoasa

Frumoasa mănăstire Aninoasa, ctitorită de boierul Tudoran Vlădescu, ascunde mici comori. Aici, un detaliu din fresca din pridvor, pictată de ucenici ai lui Pîrvu Mutu... O horă de secol XVIII!

marți, decembrie 21, 2010

Paşoptismul domnului Patapievici

Domnul Horia Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român, a declarat recent că se consideră un neo-paşoptist. Adică un patriot care priveşte către Occident, în căutarea unui model civilizaţional pe care să-l importe şi să-l impună acestei naţii, precum au făcut-o altădată Bălcescu şi fraţii săi. În cadrul acestui proiect, spunea domnul Patapievici, ICR joacă un rol important, oferind în schimb publicului vestic produse culturale româneşti, mobilizînd fonduri, energii şi sentimente, pentru o mai bună integrare europeană a ţării noastre. Iar sălile pline pe care le fac în Vest tinerii noştri cineaşti sînt dovada cea mai bună a patriotismului funcţionarilor Institutului... În faţa acestei argumentări, mai încape discuţie? Mai încape. Dar nu de pe poziţii partizane, cum fac inamicii politici ai domnului Patapievici. Mi se pare irelevant că directorul ICR a fost numit în funcţie de Traian Băsescu. În schimb, mă interesează filosofia pe care se bazează acţiunea domniei sale. Despre această filosofie, implicită sau explicită, va fi vorba în cele ce urmează.

Aşadar, un nou paşoptism... Din tot ce-a scris pînă acum, domnul Patapievici se defineşte ca adept al liberalismului economic, ba chiar al libertarianismului, ca om racordat la valorile dreptei – proprietate privată, stat minimal, piaţă liberă. Chiar şi pentru produsele culturale. OK! Respect această opţiune politică, o cred sinceră, mai ales că vine din partea unui intelectual care n-a făcut compromisuri cu dictatura lui Ceauşescu. Problema apare atunci cînd domnul Patapievici se compară cu paşoptiştii. Ideologic, oamenii aceia nu erau deloc de dreapta. În comparaţie cu reprezentanţii conservatorismului românesc, liberalii strînşi sub deviza „Dreptate şi Frăţie” erau nişte politicieni de stînga, „de roşu”, avînd strînse legături cu francmasoneria atee a Marelui Orient al Franţei. În acea epocă, dreapta voia să conserve marea proprietate agricolă şi modul de producţie care-o deservea, iar stînga servea interesele burgheze şi cele muncitoreşti. Chiar şi astăzi, în lumea anglo-saxonă, dreapta e conservatoare şi stînga e liberală... Dar înţeleg! Dl Patapievici se consideră un „om de dreapta” nu pentru că respectă tradiţiile româneşti, nu pentru că apără valorile familiei şi cele religioase ci pentru că vrea să se delimiteze de socialism şi de comunism, demonii stîngii. De altfel, majoritatea intelectualilor români se declară „de dreapta”, oripilaţi de regimurile sinistre care au trecut peste noi din ’47 încoace. E o confuzie teribilă, iar eticheta „dreapta românească” acoperă acum un spectru intelectual foarte divers, de la anarhişti la legionari şi mistici! În toată harababura, domnul Patapievici e undeva la stînga dreptei, un fel de chirurg, adept al intervenţiei raţiunii asupra ţesutului social. Pentru că, în definitiv, ce înseamnă adoptarea unui nou model civilizaţional decît o intervenţie chirurgicală pe corp social deschis? Paşoptiştii asta au făcut – cu bune şi rele. Au divizat marea proprietate agricolă, au creat instituţii statale, au secularizat spaţiul public, au construit o mitologie naţională şi o cultură pe care le-au propus Occidentului. Şi au numit operaţia „intrare în modernitate”.

Tocmai aici e miezul. Ca să putem analiza intenţiile domnului Patapievici, vrem să-i cunoaştem întreg programul neo-paşoptist. Ştim ce nu acceptă domnia sa – nu acceptă mitologia naţional-comunistă, bătăliile cinematografice ale lui Sergiu Nicolaescu, poeziile patriotarde ale lui Adrian Păunescu. Dar nu ştim ce promovează. Site-ul ICR nu ne ajută să înţelegem care sînt criteriile de valoare. Ce dăm noi „la schimb” occidentalilor care au generozitatea să ne civilizeze? A făcut scandal expoziţia de graffiti cu spînzuraţi erecţi, organizată de ICR New York, dar organizatorii au declarat că e vorba despre o proclamaţie a libertăţii de expresie. În plus, place publicului. Acum, fac furori filmele „noului val” minimalist, semnate de Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu. Unele dintre ele sînt remarcabile („4 luni, 3 săptămîni, 2 zile” sau „Moartea domnului Lăzărescu”), dar cele mai multe mi se par fie infantile („Amintiri din Epoca de Aur”), fie ridicole („Poliţist, adjectiv”), fie forţat-experimentale („Aurora”). Dar ICR consideră că „noul cinema” din România spune poveşti simple şi sincere, poveşti care nu mai au nimic de-a face cu “fardarea” prezentului sau a istoriei, ba chiar urmăresc o “eliberare de estetism, patetism, românism şi alte pretenţii”. Dovadă a valorii – premiile obţinute la festivalurile europene. Poate. Sau poate mergem pe un trend mizerabilist, agreat într-o lume consumeristă în criză, care-şi exhibă urîtul cu aceeaşi plăcere cu care se scarpină un bolnav de rîie...

Pînă una-alta, poate că este prea devreme ca să apreciem activitatea modelatoare a Institutului Cultural Român, condus de domnul Patapievici. Dar mai multă modestie nu-i strică, oricît de bine intenţionat ar fi. În definitiv, Bălcescu a devenit statuie abia după moarte...

P.S. Acest articol a fost publicat în nr. 2 al săptămînalului "Opinii libere", care apare la Piteşti sub directoratul prietenului Mihai Alexandrescu.

miercuri, decembrie 15, 2010

Haendel

Egocentric. Genial. Arghirofil. Gurmand. Spectaculos. Corpolent. Irascibil. Orientat. Rebel. Epatant. Adică Haendel, un pop-star al barocului. Cel care s-a duelat cu rivalii, şi-a ameninţat primadonele cu aruncarea pe fereastră, a cîştigat admiraţia principilor şi a stors publicului ultimul bănuţ. Crăciunul ăsta îl fac cu Haendel...

joi, decembrie 09, 2010

Tarotul Labirintului

Cum scriam ceva despre Tarot, am dat azi peste unul semnat de celebrul desenator spaniol Luis Royo. La prima vedere - e puternic. La a doua - are o încărcătură ezoterică mai slăbuţă decît, să zicem, Tarotul Rider Withe, amestecînd mitologii diverse (nordice şi orientale, mai ales) cu imagerie post-holocaust şi cu femei frumoase (specialitatea casei...). La treia - îmi place de mor...

Royo

Albumul

Împărăteasa

Magicianul

Matul

Spînzuratul

Roata norocului

Lumea

Steaua

Papesa

Carul

vineri, decembrie 03, 2010

Cioran - Ţuţea: 1 la 1


Aseară mă pregătisem pentru meciul Stelei cu Liverpool – bere, alune şi chipsuri! Numai că socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea de pe teren. Enervat de golul englezilor, am schimbat programul şi am nimerit peste o reluare a „Exerciţiilor de admiraţie” ale lui Liiceanu, pe TVR Cultural. He, he, he! Aici meci adevărat! Pe de-o parte Emil Cioran, exilat la Paris, înjurîndu-l pe Dumnezeu dintr-o mansardă. Cu părul zburlit şi cu un zîmbet timid în colţul gurii, omul mărturiseşte: “Toată viaţa mi-am dorit să fiu un parazit! Să nu muncesc, să n-am stăpîn, să mă bucur de libertatea absolută. La 40 de ani, încă mai mîncam la cantina studenţească de la Sorbona. Dar m-a chemat decanul, s-a uitat la mine de sus pînă jos şi mi-a spus, indignat, că există o limită de vîrstă pentru asta… Eu nu ştiam”. Pe de altă parte, Petre Ţuţea, filmat în garsoniera lui de lîngă Cişmigiu, întins pe pat, în pijama, cu un fes tras peste scăfîrlie. Mai are trei dinţi în gură şi zice: „În tratatul meu de antropologie, Cioran este scepticul de serviciu al unei lumi în declin. Este un blasfemiator, dar unul în amurg, aşa că-l înţeleg şi-l iubesc!”. Camera insistă îndelung ba pe silueta fragilă a filosofului de la Răşinari, într-un parpalac alb, prelingîndu-se pe lîngă ziduri, ba pe chipul extraordinar de mobil al confratelui de la Boteni, însufleţit de Spirit. Cîtă diferenţă faţă de televiziunea de astăzi, plină de forme siliconate şi de zîmbete de porţelan, dar goală de conţinut! Peste noapte, am visat un Cioran dintr-o lume paralelă – la fel de aerian, dar lucrînd în publicitate şi circulînd furios prin Paris într-un Smart!

P.S. Tipii ăştia or mai însemna ceva pentru tînăra generaţie?

joi, noiembrie 25, 2010

Cădere în barbarie sau Salt?

Minţile luminate, care privesc către viitor, nu încetează să ne avertizeze că e timpul să schimbăm paradigma de dezvoltare a umanităţii. Mai precis, că traiul de-acum, bazat pe energia dezvoltată din combustibilii fosili, se apropie de sfîrşit. Muncim fizic incomparabil mai puţin decît strămoşii noştri, pentru că am pus la lucru maşini alimentate cu lemn, cărbune şi petrol, încorporînd energie ieftină în toate produsele ce ne înconjoară. Pînă şi hrana o obţinem arînd cu tractorul, alungînd buruienile cu ierbicide şi pesticide, conservînd-o şi transportînd-o într-un chip de neimaginat în urmă cu o sută de ani! Dezvoltarea, binecuvîntare şi blestem, a prelungit viaţa omului dar a poluat mediul, a  uşurat munca dar a suprapopulat planeta, a născut noi soiuri de plante şi animale dar a modificat climatul. Să-i spunem CIVILIZAŢIE DE GRAD ZERO. Acest fel de viaţă nu mai poate continua la nesfîrşit. Nu din considerente etice, nici din cauza protestelor ecologiştilor ci, pur şi simplu, din calculul randamentului! În urmă cu o sută de ani, cu un baril de petrol, puteai extrage o sută de barili. Astăzi, zăcămintele uşor de exploatat au fost epuizate iar cele rămase îţi cer mult mai mult efort – cu un baril, extragi trei barili de petrol! În curînd, randamentul acestei activităţi va deveni subunitar! Şi atunci totul se va sfîrşi. E nevoie ca măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, să căutăm noi surse energetice, noi tehnologii de exploatare, stocare şi transport. Mie, cel puţin, mi-e limpede că nebunia transportului individual, de care se leagă întreaga industrie a automobilului, nu mai poate dura!

Pînă aici, nimic nou. Dar hai să gîndim mai departe! Ce se poate întîmpla? Prezentul ne permite să dezvoltăm două scenarii. Primul (şi cel mai probabil, dacă e să ne bazăm pe natura umană şi pe experienţele istorice) s-ar putea numi RECĂDEREA ÎN BARBARIE. Ţările dezvoltate (şi companiile transnaţionale) vor continua să exploateze resursele planetare, egoist şi iraţional, lăsînd deoparte discursurile umanitare şi democratice. Se vor adînci prăpastiile dintre naţiuni, dintre săraci şi bogaţi, vor creşte resentimentele, ceea ce va favoriza ascensiunea liderilor de mînă forte - fie că vor veni la conducere prin vot democratic, fie că o vor face prin forţa armelor. Mai devreme sau mai tîrziu, forţei i se va răspunde cu forţă. Astfel, Cutia Pandorei va fi, din nou, deschisă - războaie, foamete, molime. Cum anumite state dispun de arsenale nucleare, pericolul unui război global e imens. Presupunînd totuşi că nu se va ajunge pînă acolo, faţa lumii tot va fi schimbată. Recăderea în barbarie va rezolva, îngrozitor, problema suprapopulării şi pe aceea a epuizării petrolului - sclavi se vor găsi destui, care să lucreze pentru minoritatea stăpînilor. Dar umanitatea va pierde cam tot ce-a cîştigat în ultimii 500 de ani.

Cel de-al doilea scenariu este SALTUL. Saltul de organizare, de creativitate, de generozitate. Saltul peste mentalităţi şi violenţă. Ieşirea dintr-o logică politică, economică şi tehnologică, înfăptuită treptat, sub presiunea mediului, prin încolţirea seminţelor Noului. Saltul de la CIVILIZAŢIA DE GRAD ZERO, fragilă şi ameninţată iar şi iar de barbarie, la o CIVILIZAŢIE DE GRAD UNU. Ca să nu ne limităm la metafore, să identificăm cîteva semne - de exemplu, trezirea unei conştiinţe globale, manifestată prin toleranţă faţă de celălalt, indiferent de rasă şi religie, prin grijă faţă de mediu, prin politicile de control demografic, prin acţiunea organismelor internaţionale, gen Crucea Roşie sau Naţiunile Unite. De asemenea, mediul economic privat a născut o nouă etică a muncii, peste care nu se poate trece cu vederea. Ca şi o nouă cale de acţiune, globalizarea, cu bune şi rele. Cu instrumente specifice - Internet, finanţe, transporturi globale. Cu efort de cercetare şi inovare tehnologică, fără precedent. Astfel, din aceste eforturi conjugate, omenirea s-ar putea regîndi. Începînd cu integrarea politicilor naţionale (ceea ce se şi face...), în cadrul unui Nou Guvern Mondial. Şocul epuizării combustibililor fosili ar putea fi suportat, schimbîndu-ne obişnuinţele. Lucrul în reţea, renunţarea la automobil în favoarea transportului în comun (cu o componentă urbană - gen metrou şi una extraurbană - gen maglev), transportul mărfurilor pe apă, locuinţe cu consum redus de energie, apoi noi oraşe ecologice, colonizarea oceanelor - sînt tot atîtea căi care ne stau în faţă. Desigur, va trebui să renunţăm la hiperconsum, la o întreagă filosofie a ciclurilor economice, poate şi la concepte astăzi de neatins - proprietatea privată, profitul, banii  (nu sînt adeptul utopiilor colectiviste, dar ce mai poţi face cu nişte hîrtii emise de o bancă naţională, care nu mai au acoperire în energie?). Poate vom fi siliţi să adoptăm o viaţă mai austeră, lipsită de industriile spectacolului, de multiplicarea halucinantă a informaţiei irelevante, poate vom călători fizic mai puţin, compensînd prin teleprezenţă. Poate vom accepta controlul naşterilor, moartea voluntară, poate viaţa noastră va fi altfel împărţită, poate ne vom spori performanţele funcţionale prin implanturi, poate vom face mai mult voluntariat, poate vom regăsi grija pentru cel de lîngă noi... Adaptîndu-ne mereu dar păstrînd nucleul Umanului (Binele, Adevărul şi Frumosul), putem folosi cu înţelepciune TOATE formele de energie pe care ni le pune la dispoziţie Mama noastră, Planeta Pămînt.

Cît să dureze asta? Ţinînd cont de creşterea exponenţială a cunoştiinţelor, dar şi de constrîngerile tehnologice şi de resurse, poate că CIVILIZAŢIA DE GRAD UNU se va configura în următorii o sută de ani. Totuşi, Pămîntul nu e inepuizabil. Ca să aibă viitor, Umanitatea va fi forţată să meargă înainte. Mai precis, în Sus. Să iasă din groapa de potenţial terestru, întreptîndu-se către Soare, o sursă de energie incomparabil mai importantă decît Pămîntul. Ca să roiască, precum altădată vechii greci, strănepoţii noştri vor trebui să înveţe arta călătoriei cosmice. Noi, cei de astrăzi, am plantat seminţele marii aventuri. E probabil că generaţia mea nu va mai vedea un om călcînd pe alt corp ceresc (pe Lună sau pe Marte), dar mă aştept ca fabrici robotizate să fie plasate pe orbita terestră, încă din timpul vieţii noastre, pentru asamblarea noilor maşini, menite să capteze energia Soarelui. Apoi, pasul acesta fiind făcut, alte fabrici robotizate vor merge spre Lună şi Marte, ca să creeze habitat şi să exploateze resurse. Călătorind în Sistemul Solar, înconjurînd Astrul cu o Sferă Dyson, umanitatea ar putea trece, într-o mie de ani, către o CIVILIZAŢIE DE GRADUL DOI. De aici, drumurile către Galaxie sînt deschise...

luni, noiembrie 22, 2010

Sub semnul lui Zalmoxis

Fiecare popor are un mit fondator, care să-l legitimeze şi să-i ofere identitate. Dar nu numai atît – mitul dă seamă şi de o anumită metodă de vieţuire, spune ceva şi despre nişte valori naţionale. Într-o lume globalizată, poporul fără mit este pierdut – va fi în bătaia tuturor vînturilor, ca o casă fără temelii, ridicată pe nisip. Vorbe goale? Nicidecum… Mitologia naţională românească datează din secolul al XIX-lea, fiind îndeosebi creaţia masonilor paşoptişti. Ei au ales figurile emblematice, tip Mihai Viteazu, ei au vorbit despre latinitatea noastră, ei au indicat Turcia drept duşman naţional şi Franţa – aliat natural. A fost o treabă făcută bine, pe care nici măcar ethosul comunist n-a putut s-o strice pe deplin.

Totuşi, după un secol şi jumătate, parcă a venit momentul să ne întrebăm dacă mitologia paşoptistă mai răspunde provocărilor contemporaneităţii. Şi, dacă suntem cinstiţi pînă la capăt, răspunsul e unul singur – nu! De ce? Să o luăm pe rînd. Latinitatea (sau apartenenţa la familia limbilor care se trag din latină) nu mai înseamnă mare lucru, într-o lume dominată de engleză. Ce mari valori mai împărţim cu „surorile noastre de ginte latină” – Franţa, Italia, Spania? Poate faptul că ne adaptăm mai uşor acolo, cînd plecăm la cules de căpşuni, că despre un ethos comun nici nu mai poate fi vorba! Oricum, italienii şi francezii ne identifică mereu cu ţiganii! Latinitatea nu ne salvează nici în competiţia economică. Dacă ungurii trăiesc mai bine decît noi, ne mai încălzeşte cu ceva faptul că ne tragem din Traian? Cînd infrastructura României e învechită, gîndul la termele romane şi la Via Appia nu poate decît să mă revolte! Să privim un pic şi la eroii noştri – în context european, n-au însemnat mare lucru. Mereu depăşiţi de forţe externe, au trebuit să facă diplomaţie, să plătească bir şi, in extremis, să pună mîna pe arme. Mereu ameninţaţi de interese interne, au stat puţin pe tron, n-au avut cînd să clădească. Figurile luminoase – Basarab, Mircea, Ştefan, Mihai, Brâncoveanu, Carol I, Ferdinand – se numără pe degete. În rest, mulţi mediocri, mulţi fanarioţi şi un mare scelerat. Să mizăm în continuare pe cartea conducătorului providenţial mi se pare în zadar. Mai departe, să vorbim şi despre inamici şi prieteni. Să mai fie Franţa aliatul nostru tradiţional, cînd biata ţară şi-a pierdut atît influenţa politică europeană cît şi cea ideologică, într-o lume americană şi, iată, din ce în ce mai mult chineză? Să ne mai temem de Turcia, în contextul transformării ei dintr-un imperiu agresiv într-un stat laic, mînă de lucru ieftină a marilor puteri? Evident, nici un politician cu capul pe umeri nu ar mai trebui să ia de bune miturile naţionale…

Poate că se impune o întoarcere la alt mit, poate că e nevoie de alte minţi luminoase pentru a configura o paradigmă potrivită românilor, în noile condiţii. Să nu uităm că alte ţări europene, ieşite din comunism, au reuşit să se dezvolte bazîndu-se tocmai pe un ethos mitologic şi istoric naţional - priviţi Polonia! Cum am putea să definim mai bine această ţară? Credinţă, mîndrie, jertfă? Toate sînt valori cavalereşti, fac parte din acea "furor sarmaticum" - mitologia călăreţului cinstit - pe care lojile masonice poloneze nu au încetat să o promoveze de la reaprinderea Luminilor! Noi, românii, nu am avut cavaleri - dar am avut martiri şi, mai ales, l-am avut pe Zalmoxis, regele-mag, taumaturgul get, despre care Socrate spunea că vindecă întîi sufletul şi apoi corpul omului! Atunci, să ne luăm partea care ni se cuvine - un mod de viaţă înţelept, legat mai mult de natură, atent la suflet şi la trup, blînd, cordial... După acest model, poate că ne trebuie lideri care să împace întîi de toate poporul român cu el însuşi, să judece corect diversitatea şi valoarea diferitelor soluţii pe care le-am adoptat de-a lungul timpului, să aleagă grîul de neghină. Sub semnul lui Zalmoxis, multe se pot face – de la regîndirea agriculturii româneşti pe calea biologicului pînă la dezvoltarea medicinei alternative, de la turismul ecumenic şi cultural pînă la domolirea lăcomiei capitaliste, prin acţiuni de voluntariat şi îngrijire a celui de lîngă tine. Sub semnul lui Zalmoxis s-ar putea organiza altfel învăţămîntul - prin revenire la relaţia maestru-discipol, economia - printr-o etică religioasă a muncii, văzută ca o cale de apropiere de Cel de Sus (ca măiestria vie a japonezilor sau ca acel capital de fapte bune al protestanţilor), viaţa de zi cu zi - prin ieşirea din Cursa Şobolanului, ciclul creşterii pe datorie, care te sleieşte financiar. Sub semnul lui Zalmoxis am putea să refuzăm politicos ceea ce nu ne serveşte, indiferent de unde vine, şi să ne vedem de propriile interese. Tot aşa, ne-am putea uita mai atent în jur, ca să înţelegem cu cine putem fi prieteni - fie că vorbeşte ungureşte sau chinezeşte... Sub semnul lui Zalmoxis, biserica ortodoxă s-ar putea lepăda de clericii nesătui şi flecari, angajîndu-se într-un efort concret de întrajutorare socială, morală şi spirituală. În fine, sub semnul lui Zalmoxis, poate ne-am regăsi, ca popor, legătura cu Dumnezeu, adică Regalitatea. Sigur, e doar o idee, însă pare a cuprinde un mare potenţial. Şi nu uitaţi - mitul nu ne scoate din contemporaneitate ci ne dă o metodă s-o îmblînzim...

miercuri, noiembrie 17, 2010

Pe-aici au fost jidovi


Iată nişte ziduri vechi de două milenii! Stau pe ceea ce, odinioară, era Poarta Decumana (cardo - direcţia NS, decumanus - direcţia EV) a Castrului Jidava, de lîngă Cîmpulung Muscel. Ridicată în timpul împăraților Commodus și Septimius Severus, fortăreaţa controla drumul spre Pasul Bran, fiind singura construcţie din piatră de pe Limesul Transalutan. Dar misterul cel mare e la denumire. Ce înseamnă "Jidava"? Avem mai multe etimologii, la alegere:
1. "Jidava", mai precis "Jidova", e numele unei aşezări locuite de ... jidovi, evrei. C-or fi fost din Legiunea a XIII-a Gemina, aia recrutată din Palestina şi cartiruită în Oltenia (de unde s-ar trage şi emblema Banilor, Leul... ştiut fiind că tribul lui Iuda avea ca simbol Leul ), fie c-or fi fost neşte khazari rătăciţi pîn zonă...
2. "Ji-dava", spun traciştii, ar fi un nume mult mai vechi, însemnînd "Oraşul Oamenilor Apelor"...
3. În popor, "jidovi" sau "novaci" ar fi o seminţie de ... uriaşi, constructori ai altarelor ciclopice din Carpaţi, cu mii de ani mai bătrîni decît romanii. Am găsit o Poartă a Jidovilor la Novaci, pe Cheile Olteţului. Văzînd ruinele romane, ţăranii au numit locul "Jidava"...
Da, mie îmi place mult varianta trei!

duminică, noiembrie 14, 2010

Duminică lirică

TINEREŢEA MEA - Radu Gyr

Ca să cânt tămâioşii tăi ani,
tinereţea mea, tinereţe,
mi-ar trebui fluvii semeţe
şi munţi şi vulcani,
Şi grindini prin crengi pădureţe,
Şi râpe zvâcnind bolovani,
Şi praştii mi-ar trebui şi sâneţe,
Şi herghelii de cârlani –


ca să te cânt, tinereţe,
ca să-ţi cânt tămâioşii tăi ani.
Ca să te cânt, tinereţe firbinte
cu roşii, sălbatici-ţi cerbi,
mi-ar trebui vântul fierbinte
prin marile stepelor ierbi
Şi tunetul fără cuvinte
cu care ştiuseşi să fierbi
smulgând tot ce-ţi sta înainte,
tinereţe fierbinte,
tinereţe cu cerbi.


Ca să te cânt, tinereţe de-agată
cu creştetu-n fiece stea,
s-ar cuveni lumea toată
de sângele nopţilor grea,
de mustul amiezilor beată,
cu nemărginirile-n ea.

Dar mai ales s-ar cădea,
ah! tinereţe-nsetată
ca să te cânt, s-ar cădea
inima mea de-altădată,
inima mea, inima mea.

joi, noiembrie 11, 2010

O adunare de „cioclovine”

Tînărul literat Radu Cernătescu a scos pe piaţă o extrem de interesantă istorie ocultă a literaturii române, evidenţiind ceea ce puţini cititori ştiu – marii noştri scriitori, de la Dimitrie Cantemir la George Călinescu, au avut legături strînse cu societăţi secrete, iar filosofia ezoterică le-a marcat opera. Dincolo de analiza de text, făcută din perspectivă iniţiatică, autorul adună informaţii istorice rare, stabilind conexiuni neaşteptate între activitatea rozicruciană sau masonică a unor scriitori şi sensul ascuns al operelor. Aflu, astfel, la ce se referă celebrul pasaj din „Craii de Curtea Veche”, în care naratorul îl întîlneşte pe Gore Pirgu, în compania unor dame din înalta societate, îmbrăcate în strai popular, chit că nu rupeau o boabă de româneşte, conduse de teosoafa Papura Jilavă! E vorba despre o adunare a unei loji para-masonice feminine, sub paravanul unei asociaţii de promovare a folclorului naţional, numită Societatea Caritabilă "Chindia". Patronată de scriitoarea Bucura Dumbravă, Societatea Teosofică Română aduna "cele mai mîndre matroane şi frumoase fiice ale României", începînd cu Regina Carman Sylva, doamnele Palladi, Carniol, Nety Silberstein, Roza Herdan etc.Cu dispreţul iniţiatului regular, Mateiu Caragiale le numeşte „cioclovine”, cioclii feminini, adică, ştiind că, după muzică şi dans, urma o şedinţă de spiritism! "Minimalizată de unii, combătută de alţii, ramura androgină a Masoneriei regulare reunea pe la 1912 peste 12.000 de surori din întreaga lume ... lucrînd în ritul de adopţiune, rit condus din India, de la Adyar, de V.Ills.Ssr. Annie Besant, gr. 12, Maestră Suverană, autoarea Creştinismului Esoteric, cu care Bucura Dumbravă, gr.9, Divă a Crucii cu Trandafiri, a corespondat intens", scrie Radu Cernătescu. Am adăugat şi eu o ilustraţie de epocă, în care Regina Carman Sylva poartă costumul popular. Nici nu te-ai gîndi la ce urmează, he, he, he...

luni, noiembrie 01, 2010

Polemici prieteneşti - Să-l judecăm pe Păunescu!

În urmă cu puţine zile, prietenul Mişu a scris pe blogul său un text despre destinul tragic al poetului Adrian Păunescu, ajuns pe un pat de spital. Destin tragic, pentru că talentul acestui creator este practic dezintegrat de "caracterul hîd " al omului Păunescu.

"Citesc ştiri despre Adrian Păunescu, foarte bolnav, internat, cu pronostic incert. În toate ştirile, poetul este dublat de lingăul lui Ceauşescu. Caracterul stă ca o umbră hâdă în spinarea sensibilităţii poetice. Este un complex existenţial care nu poate fi extras din tragic. Răul din societate a existat şi pentru că au existat oameni – unii chiar sensibili şi talentaţi – care au pus umărul la proliferarea lui. Hitler n-ar fi fost posibil fără Goering şi Goebbels, iar Ceauşescu fără păuneşti de tot soiul şi de toată mâna. Cea mai tristă scuză – şi cea mai tragică – este aceea că a lăudat ca să poată scrie. Ca şi cum scrisul n-ar fi fost, altfel, posibil. Sunt mulţi astfel de foşti care se scuză în acelaşi mod. În fapt, găsesc scuze, explicaţii, pentru a fi fost cândva nişte jigodii " - zice Mişu.

În faţa unei astfel de judecăţi brutale, comentariile nu s-au lăsat mult aşteptate. Cei mai mulţi cititori au deplîns lipsa caracterului omului de litere (concretizată într-un compromis cu Tiranul), care pătează şi opera. S-au invocat alte cazuri de trădare în Republica Literelor - Arghezi, Sadoveanu, Kundera, Paler. Procurorii şi-au făcut bine datoria, acuzînd legitimarea pe care Creatorul o dă, direct sau indirect, regimului dictatorial. Atunci, în liniştea Tribunalului, m-am ridicat şi eu în picioare şi am rostit următoarele:

Prieteni, ar fi bine să renunţăm la a pune etichete – Paler, secretînd ură, Păunescu, lingăul lui Ceauşescu, Celine şi Pound – admiratori ai nazismului, Kundera – colaborator. O judecată dreaptă se face după fapte, după consecinţele faptelor, după circumstanţele în care s-a făptuit, după intenţiile făptuitorului. Ceea ce nu-i reuşea totdeauna nici măcar lui Solomon. Noi, ceilalţi, mai bine ne-am conduce după principiul – Să arunce primul piatra cel care n-are nici un păcat! În ce mă priveşte, pe măsură ce îmbătrînesc, sînt tot mai puţin tentat de judecăţile morale. Probabil că mi-am luat şi eu partea de ticăloşie, probabil că observ cît de mică e diferenţa între bine şi rău…


Atît mi-a trebuit! cu o privire încruntată, Mişu a scris: "Cristinele, nu relativiza lucrurile! Hai să vedem fapte şi situaţii, dacă vrei… Paleologu poate fi iertat că a turnat sub tortură. Când îţi bagă acul sub unghie, milimetru cu milimetru şi când îţi zdrobeşte încheieturile, nu mai eşti un om integru. Asta este o circumstanţă, aşa cum spui. Dar când nu te obligă nimeni – dar nimeni! – să fii poet de curte şi totuşi o faci (fiind tezist, legitimând prin poezie un sistem criminal şi un dictator) singura problemă rămâne mizeria caracterului – pe care n-ai cum s-o ascunzi semenilor tăi prin disimulări şi fraze!  Consecinţele, în cazul de faţă sunt uşor de văzut. Mediul poetic, climatul cultural, au devenit bune conductoare de slogane politice – “Trăiască Ceauşescu, Trăiască România!” – iar manipularea s-a făcut la nivel de… stadion. (Nici prea mare, nici prea mică manipularea asta – cu aplauze sacadate, cu slogane repetate ritualic, tot tacâmul…) Dictaturile găsesc un reazem puternic în astfel de gesturi şi dacă astfel de gesturi n-ar exista (comise de fel de fel de oportunişti), dictaturile n-ar exista – ţi-a spus-o Hannah Arendt, în “Originile totalitarismului”… Să arunce primul piatra cel fără de păcat????… Păi, una e să fi achitat întreţinerea cu două zile mai târziu şi alta e să fi unul dintre stâlpii de susţinere a propagandei comuniste. Una e să tragi o palmă cuiva, alta e să siluieşti un popor. Sunt păcate şi păcate, despre ce vorbim aici? Nu ştiu cât de ticălos ai fost tu, când spui că “ţi-ai luat partea de ticăloşie”. Ai fost atât cât ai decis – în mod conştient – să fii. Fiindcă toţi alegem, asta e problema. Iar alegerile ne urmăresc toată viaţa. Dacă le dăm naibii de judecăţi morale, înseamnă că totul e permis, or, hai să fim serioşi, nu-ţi trebuie doctorat în ştiinţe morale ca să pricepi că n-a fost bun comunismul. Iar intenţiile făptuitorului… Păi nu dai altora în cap în ideea că le vrei binele. S-a zis “ca să iasă omletă, trebuie sparte ouă.” Numai că toţi am văzut ouăle sparte, omleta nu!  În cazul unui lingău de curte, intenţiile sunt clare. Să-mi fie mie bine, restul I don’t giver a shit… Ca să nu mai amintesc aici incidentul cu accidentul de maşină etc."

Simţind că îmi fuge pămîntul de sub picioare, am mai avut puterea să murmur: Mişule, în urmă cu vreo zece ani am făcut o emisiune TV cu Păunescu. El se aştepta la mai mare deferenţă, însă io l-am pocnit cu aceleaşi aprecieri pe care le faci tu, acu… La început, s-a enervat! M-a luat de sus, mi-a spus bancul cu iepuraşul care curăţă puşca şi spune prostii. Apoi a început să se apere, să spună că el a crezut în ideile de stînga, că Ceauşescu din anii 70 nu era tot ala din 89, că personal a promovat valorile româneşti, că la Cenaclu s-a cîntat “Trăiască Ceauşescu…” dar şi colinde, şi John Lennon. În faţa încrîncenării mele inchizitoriale, a renunţat, în sfîrşit, să argumenteze. Pe faţă i se citea o tristeţe uluitoare. Probabil că-şi spunea: uite ce s-a ales de viaţa mea, de vine orice puţoi de-ăsta şi mă judecă de parc-ar avea dreptul, de parcă ideile mele, poeziile mele, gazetăria mea n-ar mai însemna nimic în faţa păcatului că l-am omagiat pe Ceauşescu… În faţa acestei tristeţi, mie mi s-a făcut ruşine să mai judec. Ceea ce-ţi doresc şi ţie. Pentru că aici nu e vorba despre comunism ci despre un om. Cu lumini şi umbre. Repet – să ridice piatra cel care n-are nici un păcat!  P.S. Niciodată nu te decizi cît de ticălos vei fi. Pur şi simplu, se întîmplă.

Vorbele astea mi-au adus şi mie condamnarea. Mişu a dat verdictul: "Cristi, vezi tu cum “naturelul” oamenilor din România a fost alterat – şi se vede şi în ziua de azi? Tu nu erai un puţoi care judeca un zeu. Ci un om care stătea de vorbă cu un alt om. Aroganţa acestuia din urmă te-a făcut să te simţi puţoi. Tristeţea lui, într-o emisiune confortabilă de televiziune? Întreb încă o dată – tristeţea lui?  Pentru o secundă, hai să ne imaginăm “tristeţea” lui N. Steinhardt, a lui C. Noica, a lui M. Vulcănescu etc. când venea noaptea, la Gherla, iar caraliul venea să-i scoată la anchetă. Nu la o anchetă călduţă în faţa camerelor de luat vederi, ci la ancheta aia cu pumni în faţă, bocanci în stomac şi pleznituri cu vâna de bou. Hai să ne gândim la oameni ca Petre Ţuţea care şi-a sfidat anchetatorii. Ăştia îi spuneau: “Am auzit că ai vorbit împotriva regimului…” Iar el răspundea: “Împotriva voastră vorbeşte toată lumea, eu ce să mai adaug?” Şi îşi lua bocancul în gură… Iar, înaintea morţii, era în stare ca, pentru poporul român să strige “Excelsior!” Să ne amintim de Radu Gyr, care a făcut închisoare pentru o poezie! De Nichifor Crainic! Tristeţea lui Păunescu…. Ce mari manipulatori au fost oamenii ăştia, dragă prietene! Ţi s-a făcut ruşine să mai judeci????????????? De ce? De cine? Ce mari manipulatori au fost! Autorii pe care i-am numit nici măcar nu se studiază în şcoala românească. Asta e nedreptatea. Asta e ruşinea. Şi de aici ar trebui să vină tristeţea…  Despre ticăloşie să vorbim? Oamenii care au ales să crape în închisorile comuniste au ales că nu trebuie să fie DELOC ticăloşi. Veneau dintr-o epocă în care demnitatea nu era o vorbă goală… Tocmai ca noi să înţelegem ce înseamnă să crăpi demn şi să nu cădem în genunchi ca robii în faţa oricăriu serv al regimului. Mă uit cu durere că acest comunism a reuşit să le pulverizeze exemplul. Ne amintim tristeţile lui Păunescu şi-i uităm pe martiri. Adevăraţii martiri. Le ţinem cărţile în bibliotecă, îi citim, dar le uităm vieţile, exemplele lor".

Ce să mai zici cînd sînt chemaţi la bară Ţuţea, Radu Gyr şi Noica? Am căzut la loc pe scaun. Şi am căutat să-l urăsc şi eu pe Păunescu, măcar atît cît îl iubesc pe Noica. Dar n-am reuşit. Da, Păunescu are păcatele lui. Da, nu poate sta în faţa unor martiri morţi în închisori. Dar măcar o condamnare cu suspendare se poate? Pot salva de la ardere măcar poeziile lui de dragoste? Măcar jurnalismul excelent de la "Flacăra", unde Paler a publicat "Un muzeu în labirint" şi Nistorescu s-a consacrat cu reportaje? Pot să păstrez un pic din emoţia Cenaclului Flacăra? Vă rog frumos, măcar atît se poate?

Toamnă tîrzie la Corbeni

Duminică rece dar însorită, numai bună pentru călătorie, pe Argeş în sus. La Corbeni ne-am recules în bisericuţa Mareşalului Antonescu, apoi (mare bucurie !) prînzul în compania IPS Calinic, în palatul arhiepiscopal, poveşti şi pilde, o plimbare pe coclauri şi asfinţitul la Vidraru. Ultima zi de toamnă...





joi, octombrie 28, 2010

Invitaţie pe Valea Oltului

Mărturisesc aici şi acum - maestrul meu într-ale hoinăritului a fost G.M. Cantacuzino. Marele arhitect român, trăitor la început de veac douăzeci, a bătut ţara în lung şi-n lat, atent la frumuseţile naturale dar şi la cele ieşite din mîna omului. În spatele zidurilor, el a căutat meşterii care le-au ridicat, a făcut arheologie spirituală plecînd de la un ciob şi a strîns istoria între pagini de carte. Ca să vă convingeţi de arta sa, iată cîteva fragmente de călătorie pe Valea Oltului, care vă vor da, cu siguranţă, chef de plecare în week-end!
Vale Oltului

Sunt unele privelişti care mi-au rămas în amintire ca o întruchipare a fericirii. Sunt unele regiuni care reţin călătorul cu modestia unei frumuseţi simple, compuse din movile cu râpe de lut, din stufoasa abundenţă a nucilor umbroşi şi din gospodăriile răzleţe, ale căror case albe se arată luminoase şi vesele ca un surâs.
Aşa mi se înfăţişa Valea Oltului prima dată, când, în drum spre Călimăneşti, mă trezii, după o noapte de drum, nu departe de Drăgăşani, în mijlocul viilor bogate şi de vestită pomenire. Pe un cer senin, în culmea unui deal, o bisericuţă rezuma cu silueta ei gingaşe caracterul peisagiului, cum un cartuş regal al scrisului ieroglific rezumă sinteza unei epoci istorice pe un hipogeu. Printr-o pădurice de tufani zării argintiul viu al apelor grăbite. Era Oltul, acel vechi tovarăş de luptă al românilor, acel simbol al istoriei noastre care caută să prindă în cursul lui cât mai multe regiuni ale ţărilor româneşti. După ce a scăpat de strâmtoarea stâncilor, Oltul, înainte de a se pierde în valurile Dunării, curge alene într-un şerpuit larg şi leneş, întâi prin movilele acoperite de podgorii şi pe urmă în nesfârșita orizontalitate a lanurilor de grâu şi a porumbişti-lor, strejuit de tufe albăstrii de salcâm şi de răchite.

                                                         Bolnița manastirii Cozia
Primul nostru popas va fi la Cozia. Aerul s-a subţiat. Ultimele păduri de frasin ne trimit miresmele cu vântul viu.  Cozia, această soră a Tismanei, domină Oltul cu spătoasa ei siluetă. Cetate străbună, adăpost al gândului domnesc şi una din primele afirmări ale râvnelor noastre, mănăstirea, fără monahi şi fără stareţ, dezafectată, stă pe malurile Oltului ca o lanternă stinsă. Aci s-au străduit primii meşteri să facă pe placul voievodului român o biserică cu chilii, paraclis şi casă domnească. Dar placul voievodului nu era o fantezie de estet, ci un program în care se îmbinau preocupările politice şi religioase cu cele mai subtile instincte ale frumuseţii. Brâncoveanu, tardivul Basarab, căruia îi era dat să încheie gloria Munteniei, a completat cu un înalt, elegant şi luminos pridvor biserica, sub bolta căreia doarme Mircea Voievod. Peste drum, răzleaţă, o biserică stă căţărată de poalele muntelui ca o capră sălbatică. Nu vom ceti vechile inscripţii slavone, nu vom măsura proporţiile cu ochiul precis al arhitectului, nu vom analiza ornamentele şi construcţia cu recea chibzuinţă a unui arheolog .
Ramnicu Valcea - Tribunalul

Oraşele sunt aşezate toate cam la o parte, parcă le-ar fi fost frică de viitoarea apelor. Bucolic şi paşnic, de la Slatina în jos, Oltul îşi duce undele turburi prin maluri joase din ce în ce mai depărtate, despicate ici colea prin efemere insule de nisip. Dar adevărata lui măreţie e în tovărăşia lui cu munţii. Odată scăpat din strâmtoarea stâncoasă, Oltul a uitat parcă de măreţia legendelor sale şi, dezbrăcat de haina istoriei şi de mirajele trecutului, el se pierde într-o surâzătoare impersonalitate. De la Râmnicul-Vâlcii în sus începe adevărata şi specifica lui frumuseţe. Valea se retrage şi cetatea naturală a munţilor Făgăraşului îşi desemnează deasupra pădurilor primele contraforturi.  Acest oraş, dealtfel, e ca o prevestire a frumuseţilor ce vor veni. încununat ca o domniţă de coroana albă compusă din biserica, chiliile şi casele episcopiei care se desemnează pe fundul verde al unei livezi, cu străzile sale umbrite şi vile precedate de grădini cu trandafiri, cu aşezămintele sale culturale bine clădite, cu atmosfera sa gospodărească de viaţă provincială de tenace hărnicie, Râmnicul-Vâlcii rezumă în câteva înfăţişări simple caracterul de românism integral care se începe acolo şi se termină în munţii Ciucului şi Harghitei. Precum uvertura unei opere anunţă principalele teme, care se vor desfăşura în actele viitoare, tot aşa şi acest frumos oraş, prin spirituala lui înfăţişare, pregăteşte şi exaltă sufletul călătorului dornic de a pătrunde în inima românismului celui mai curat.

                                                           Manastirea Turnu
Iar drumul va urma darnic în alte frumuseţi. Ca o sentinelă cu coif şi zale, ca un sutaş, străjer la hotarele ţării, cetate mânăstirească călare pe o movilă ca un călăreţ gata de atac, apare Cornetu. Pe când mai toate mânăstirile noastre ocolesc drumurile mari, se retrag mai totdeauna într-o vale lăturalnică sau în dosul unei făşii de păduri, mănăstirea Cornetu îşi trădează, chiar prin alegerea locului unde a fost zidită, intenţiile sale defensive şi militare.  Mica cetate va pieri repede din privirea noastră, căci drumul se furişează prin stânci şi munţi. Valea se îngustează mereu până la Câineni. Umbra munţilor ne va acoperi. Neliniştea marilor peisaje romantice ne stăpânește sufletul. Ecoul apelor, lovindu-se de pietre, ne aiureşte. Când, înspre Turnul-Roşu, valea se lărgeşte, când primele clopotniţe occidentale ale Transilvaniei îşi pun accentele în brumă deasupra acoperişurilor de ţiglă ale satelor grupate ca o turmă somnoroasă, ne simţim uşuraţi. Parcă am trecut printr-o încercare grea. Ieşim dintr-o altă lume stăpânită de forţe ameninţătoare.

Articol complet - aici

marți, octombrie 26, 2010

"Cel mai reacţionar scriitor român"

Cum era România la 1935? Ca şi astăzi - un amestec de otravă şi parfum, o ţară a contrastelor, locuită de nemernici şi poeţi. Poate cu ceva mai mult stil, în ambele direcţii. Constantă istorică - luarea lucrurilor "în uşor", ca la Porţile Răsăritului. Un tablou amănunţit al "situaţiunii" este de găsit în "Indexul fiinţelor, lucrurilor şi întîmplărilor" din jurul lui Mateiu Caragiale, excelenta carte a literatului Ion Iovan. Aflăm astfel că:

# Dramaturgul naţional al românilor, I.L. Caragiale, amploaiat la Regia Monopolurilor Statului, o seduce pe Maria Constantinescu, o umilă muncitoare într-o fabrică de ţigări, în urma acestei legături născîndu-se, la 1885, un băiat botezat Matei. Mama şi copilul vor fi părăsiţi imediat, întrucît tatăl urcă pe cai mari - directoratul Teatrului Naţional, apoi o căsătorie aducătoare de zestre cu Alexandrina Burelly.
# Bastardul va fi tolerat în casa Caragiale, însă nu va fi iubit. Creşte singuratic şi dezvoltă o ură amestecată cu dispreţ faţă de cel numit "mon gogo pere". Adevărat complex oedipian, care îi va modela întreaga viaţă. În timp ce Caragiale tatăl năzuieşte să devină cel mai de succes berar din Bucureşti, intrînd chiar în "Societatea internaţională a Chelnerilor", Mateiu se scufundă în visări istorice, îşi inventează o ascendenţă ilustră şi hotărăşte să devină opusul părintelui său - adică un dandy.
# În 1904, Caragiale primeşte o moştenire consistentă. Imediat se mută la Berlin, cu rentă. Va reveni în ţară doar în preajma campaniilor electorale, interesîndu-se pentru un post de deputat... Mateiu este dat la Facultatea de Drept, pe care n-o frecventează deloc. Cu banii de taxe, îşi cumpără cele dintîi costume, pălării, bastoane. Va constitui, în timp, o garderobă uluitoare, considerînd că imaginea este o componentă a stimei de sine. Îşi fixează şi idealul - căsătoria "la pont", cu o damă bogată, dacă se poate mult mai în vîrstă.
# Caragiale tatăl moare în 1912. Mateiu este exclus de la moştenire. Va trăi într-o relativă sărăcie, pînă în momentul cînd va ajunge să servească drept şef de cabinet ministerial în guvernul Titu Maiorescu. Începe să colecţioneze decoraţii şi să scrie. Dar guvernul conservator cade, revin liberalii, aşa că Mateiu demisionează imediat, iritat pe această "duşmănoasă Românie Mare", care îşi bate joc, crede el, de aristocraţia locului
# Face gazetărie, fără mare convingere, la "Seara", foaia magnatului Alexandru Bogdan - Piteşti, un fel de mecena al filo-germanilor, de unde încaseaza mari împrumuturi, fără să-şi pună problema restituirii. Profită şi de femeia argeşeanului, "o poloneză vulgară, lipsită de caracter şi de bună-creştere".
# Norocul i se schimbă fundamental în 1923, cînd reuşeşte să se căsătorească cu Marica Sion, o doamnă cu 25 de ani mai în vîrstă ca el, posesoarea unei moşii de cîteva sute de hectare, lîngă Fundulea. Căsătoria se consumă într-un "wagon-lit", în trenul spre Sibiu, unde proaspătul cuplu pleacă în luna de miere. Mateiu va reveni mereu în burgul transilvan, pentru a comanda stofe germane şi a studia, la Muzeul Bruckenthal, heraldica familiilor nobiliare, căutîndu-şi strămoşi mai iluştri decît berarul. Îi va identifica, într-un act de la 1665, semnat de familia Karabetz de Nagy-Buni. Cum soaţa ardeleancă a străbunicului Luca Caragiale fusese  născută Carabăţ, legătura e gata!
# La Sionu, moşia Marichii de la Fundulea, Mateiu se va dedica exploataţiei agricole, stabilind o serie de legături cu arendaşi, boieri locali şi exportatori de cereale, va creşte o specie de curcani albi (intenţionînd să cîştige Premiul fermierilor), va organiza o grădină botanică după model occidental şi va scurta cerul, din martie pînă-n octombrie, cu un binoclu puternic, în căutarea constelaţiilor. În momentele cînd e prezent la conac, Mateiu va ridica pe un catarg de opt metri steagul propriu, cu armele şi culorile strămoşilor Karabetz.
# "Craii de Curtea Veche" îi aduc 47 de mii de lei, premiul societăţii Scriitorilor Români. Critica este împărţită. Cei mai mulţi sînt de părere că avem de-a face cu o voce unică în literatura română. În schimb, în "Istoria" sa, George Călinescu minimalizează singularul roman şi se amuză de excentrcităţile autorului.
# La 1935, ţara este condusă de camarila din jurul lui Carol al doilea. Din grup fac parte Elena Lupescu-Wolf, o evreică de la Iaşi, pentru care Regele îşi timisese Regina în exil, Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, colonelul Urdăreanu, prefectul Palatului, industriaşii Malaxa şi Auşnit, bancherii Blank şi Kaufmann. În acelaşi an, după ce cunoscuse succesul cu "Craii de Curte Veche", Mateiu hotărăşte să-şi ia o amantă, în persoana Emmei, fiica unui evreu cu prăvălie de mărunţişuri în Tîrgul din Vale, în Piteşti.
#  Bucureştiul anului 1935 avea şampanie franţuzească şi cîini vagabonzi (unul îl muşcă pe Mateiu, iritat de baston...), blocuri moderne şi tractire, automobile şi negustori olteni, cu cobiliţa în spate. La librării găseai cele mai noi romane de la Paris, mahalalele aveau fîntîni cu cumpănă şi lămpi cu gaz. Cu melonul pe cap, Mateiu se plimbă pe Calea Victoriei, de la Palatul cu lei al Cantacuzineştilor pînă după Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Periplul se încheie la Librăria Hertz sau la Capşa, pentru etalarea manuşilor fine şi a inelelor cu piatră scumpă.
#  În timp ce extremismele politice cresc în Europa şi în Rusia, Mateiu lucrează la o visată Uniune a Regatului român cu Ungaria, sub regele Carol al doilea, avînd deviza "Un rege, două ţări, trei popoare". Negocierile cu Horty se poartă prin intermediul unor grofi transilvani. Inutil să remarcăm că nu se va alege nimic din ele...
#  În 1936, Mateiu va muri subit, înainte să împlinească 50 de ani. Motivul oficial al decesului - infarctul. Autopsia este refuzată iar funeraliile sînt grăbite la maxim. Prietenii nu reuşesc să-l vadă, însă îşi aduc aminte că mereu s-a temut că va fi otrăvit de cumnata sa, care nu privea cu ochi buni mariajul. Totul rămîne sub pecetea tainei. Aşa s-a strămutat din această lume omul care va fi numit, mai apoi, "cel mai reacţionar scriitor român". Dar şi cel mai strălucit!

sâmbătă, octombrie 23, 2010

Elogiul Ţuicii Bătrîne

Dacă e să mă-ntrebaţi pe mine, băutura chintesenţială a spaţiului valah nu e vinul, oricît de nobil, ci mult mai comuna ţuică. De ce? Pentru că viţa de vie de pe vremea dacilor s-a pierdut, în schimb stră-stră-stră nepoţii prunilor plantaţi de legiunile lui Traian trăiesc şi azi, prin Subcarpaţi, chit că s-au sălbăticit şi se cheamă corcoduşi sau porumbari. Prunul e un pom extrem de adaptabil şi de prietenos. Îl întîlnim din Bărăgan pînă la poalele munţilor, ceea ce a făcut ca România să fie al treilea producător mondial de prune, după China şi SUA (la nivelul anului 1997). Şase soiuri sînt valahe get-beget - Tuleu (Gras şi Timpuriu), Gras Ameliorat, Record, Diana şi Centenar (dacă eram mai deştepţi, puteam brăndui România drept Ţara Prunilor în Floare).

Iar seva fructelor lor, mmmmmm! De la cea de 30 de grade, de sub dealurile argeşene, pînă la 40-50 de "tării", spre Haţeg şi Făgăraş, pînă la "focul lichid" al Maramureşului, e delicioasă, oricum i-ai spune - ţuică, vinars, ginars, horincă, palincă. Din octombrie şi pînă-n ajunul Crăciunului, povernele ţării fumegă, "spînzuraţii" coboară şi urcă în vasul de colectare a distilatului, spre testare, iar toamna devine mult mai suportabilă. Chiar şi iarna, că ţuica se consumă şi fiartă, cu miere, piper, cuişoare şi scorţişoară... Ce rămîne, bunul gospodar pune la păstrare, în butoaie de stejar şi de dud. Acolo, ţuica va dormi vreme de doi-trei ani, extrăgînd tanin, culoare şi miros. Se va trezi ţuică bătrînă, galben-arămie, limpede ca cerul de primăvară, gata să-ţi explodeze în cerul gurii cu tot parfumul livezilor noastre.

Şi-acum, să ne închipuim că ne aşezăm la masă, într-un han valah, la mese lungi, de lemn negeluit, pe care pîrdalnicul de cîrciumar a aşternut toate cele trebuincioase - tacîmuri de lemn, blide, căni, sare, piper, ardei iute. Lăutarii cîntă de inimă albastră. Jupîne, ia adă-ne, pentru început, o ţuică bătrînă, de-aia de trei ani, din fundul pivniţei! Nu, nu cu ţoiul, adă o cană, mişele, una mai mare, să ne ajungă. Şi vezi să nu fie de la gheaţă, că asta nu e vodcă, băh, trebuie să-i simţim parfumul în nări, gustul pe limbă şi căldura în stomac. Aşaaa... Acu poţi să înjghebi şi neşte mezelicuri, brînzică albă, măsline, icre (n-ai de-alea negre, bune şi alea roşii), neşte ghiudem, babic, pune şi o şunculiţă... Şi ceapa, unde e ceapa, tîlharule? Dacă nu e d-aia de-apă, ţi-o sparg în cap. Apoi să vină o ciorbă de burtă, fierbinte! Şi cu smîntînă mai grasă, da? Că nu s-au stîrpit toate vacile din Valahia! Hai, fuga, ce mai stai? Ţi-au călcat hanul domnii mari, băh, domnii munteni, ăia cu bărbile unse!

Şi acu, citatul din clasici
"Deodată cu ospăţul boieresc, începea şi cheful calicilor, căci unde se auzea de un zaiafet, îndată se buluceau săracii la curtea beizadelei. Boierul îşi făcea pomană, cerând bucătarului, după obiceiul cunoscut, mâncare gătită ca pentru calicime. Dar, pe măsură ce ospăţul din palat se lăfăia, ajungeau la săraci şi resturile de la masa bogaţilor. Mai întâi îşi făceau poftă cu zeamă de paporă, adicătelea pâine prăjită şi brânză frământată aruncate într-o zeamă de carne. Apoi li se aducea de la cuhnie terci de mălaiu şi urzici cu hrean. Pe urmă venea rândul mămăligii cu trahana, tăiţei, fidea, orez, găluşti de griş, linte cu căpăţâni de usturoi, fasole sleită , perişoare, muchii de burtă şi ciorbă de căpăţână de miel cu borş sau cu oţet. În vremea asta, boierii trecuseră de ţuică şi se desfătau cu o ciorbă de peşte bătută cu ouă. Peştele era cam târgoveţ pentru nasul beizadelelor mai ales că îl găseai în ciorbă amestecat, aşa cum fusese pescuit, adicătălea crap şi plevuşcă, somn şi vârlan. Dar gazda nu întârzia să servească ştiucă umplută şi şalău rasol. Apoi ciulama de pasăre cu ciuperci, iahnie de carne de vacă sau cu peşte, prune şi pere, coconari cu stafide, precum şi varză, alt peşte rasol cu oţet şi untdelemn şi saramură de somn. Când abia luau cunoştinţă calicii de asemenea feluri, boierii ajunseseră la muşchi de vacă, de pasăre, de râmător şi de crap despicat. Butul de miel fript îl mai alegea câte o cucoană.
Carnea de râmător nu se strica cu sosuri, ci se mânca doar friptă. Vânăturile şi porumbeii se făceau ghiveciuri, amestecându-se carnea lor cu peşte şi felurite verdeţuri. Se dădea apoi gâscă cu varză şi orez, raţă friptă în tăvi de aramă bine cositorite şi, la marile mese domneşti, mari capre sălbatice întregi fripte…”

Manolachi Drăghici, ultimul cronicar moldovean, despre un ospăţ fanariot, dat de domnitorul Alexandru Ghica, la Iaşi...

miercuri, octombrie 20, 2010

Imperium

Pentru adepţii teoriei conspiraţiei a venit Crăciunul! „Comisia Trilaterală”, elita finanţelor, politicii şi business-ului, s-a întîlnit la Bucureşti, departe de ochii curioşilor. Concert privat la Ateneu, dineu la Cotroceni, acces strict controlat la discuţii. Participanţi grei - Peter Sutherland, preşedintele “Goldman Sachs International” şi al “London School of Economics”, Jacob Frenkel, preşedintele “JP Morgan Chase International”, fost guvernator al băncii centrale a Israelului, Mario Monti, preşedintele pentru Europa al Trilateralei, care este şi preşedinte al celebrei universităţi Bocconi din Italia, fost comisar european pentru concurenţă, Wolfgang Ischinger, şeful departamentului pentru relaţii guvernamentale la “Allianz”, fost ambasador al Germaniei în SUA, lordul Kerr of Kinlochard, vicepreşedinte al “Royal Dutch Shell”, fost ambasador al Marii Britanii în SUA, şi Nigel Higgins, preşedinte executiv al “Rothschild”. Amfitrioni – Mugur Isărescu şi Mihai Tănăsescu, singurii români membri ai „Trilateralei”. Cum discreţia a fost cuvîntul de ordine, mass media n-a avut acces la discuţii. Însă există indicii lămuritoare asupra agendei întîlnirii. Mesajul preşedintelui Băsescu, mai curînd un raport cerut de Iluminaţi, a privit situaţia geostrategică a României, ca ţară de frontieră a Uniunii Europene. Este limpede că „Trilaterala” a devenit interesată de acest spaţiu şi de ultimul conflict îngheţat al continentului, acela din Transnistria. Probabil că se doreşte o retragere a ruşilor din zonă, ceea ce ar permite Ucrainei să mai respire un pic iar Republicii Moldova să se apropie de UE. În schimb, Moscova ar putea fi invitată sub umbrela NATO, ceea ce i-ar pica foarte bine, întrucît ameninţările vin acum dinspre Iran şi China. Iar noi, românii, vom fi un fel de grăniceri, la margine de imperii. Mai umblă vorba că Iluminaţii au analizat şi situaţia internă a ţării noastre, Meleşcanu şi Baconski vorbind despre cum am ajuns şi cum trecem prin criză. Concluzia ar fi fost ca să se continue transformarea statului român dintr-unul social într-unul minimal, printr-un nou ciclu guvernamental de dreapta. Asta ar implica desprinderea PNL de PSD şi o viitoare alianţă cu ce mai rămîne din PDL, după alegeri. „Comisia Trilaterală”, adeptă a unei ideologii globaliste, nu vede cu ochi buni protestele sindicale din Europa, nici politicile de stînga. Zbigniew Brzezinski, ideologul său de marcă, consilier pe probleme de securitate naţională în administraţia Carter, consideră că statele naţionale nu mai pot oferi soluţii viabile noilor provocări economice şi sociale. Simplificînd, conform lui Brzezinski, transnaţionalele şi finanţa mondială au mai multe resurse şi mai multe creiere luminate decît guvernele. Astfel, în următorii ani, ele vor prelua multe atribute ale statelor naţionale, de la educaţie şi demografie pînă la diplomaţie şi securitate. Noua Ordine Mondială, nu? Sau mai bine să-i spunem Imperium. Adică un tip de conducere socială care nu mai emană din votul maselor. Elitele financiare, comerciale, tehnologice, de cunoaştere devin conştiente de puterea lor, se impun în faţa statelor naţionale şi modelează realitatea în propriul interes. Lumea lor va fi una fără graniţe, cu transporturi rapide şi comunicaţii globale, cu elite nomade şi capitaluri volatile, cu o lingua franca a conducătorilor şi cu dialecte naţionale ale conduşilor, cu diverse civilizaţii corporatiste şi o singură cultură populară. La romani, Imperium era puterea conducătorului, acordată de zei.

luni, octombrie 18, 2010

Varujan

Sîmbătă după-amiază, după lansarea de la Piteşti a „Cărţii şoaptelor”. Miros de frunze ude, răcoare. Scăpăm de ploaie în saloanele baroce din „La Dolce Vita”. Varujan, istovit după întîlnirea cu cititorii, vrea o palincă. Ştie că, dacă vorbeşti mult, pierzi ceva din suflet.
Omul public, fîntînă la marginea drumului. Despre el, toată lumea şi-a făcut o părere. Şi nu poţi să i-o schimbi. Varujan nu face excepţie. Unii, văzîndu-i tenul arămiu şi pălăria aceea cu boruri largi, îl consideră un mag oriental, gata să scoată panglici şi porumbei. Păcat de pălărie, că a aruncat-o în mulţimea alegătorilor lui Băsescu. Alţii, numărînd cîte femei îl înconjoară, ştiu precis că au de-a face cu un Don Juan de Calea Victoriei, cu un Crai de Curtea Veche. În fine, există voci care-l numesc „cel mai mare finanţist dintre poeţi”, ca şi contra-voci, ce susţin viceversa, mai ales de cînd doamna Udrea a găsit visteria goală. De fapt, Varujan este cu mult mai mult. E suma amintirilor unui neam ales, prigonit pînă la genocid la început de secol XX. Şi despre care dă seamă în „Cartea şoaptelor”. Un roman care conţine istorie mică şi istorie mare, portrete memorabile, tristeţi orientale şi atrocităţi, pilde armeneşti şi vorbe de duh, metafore ale sîngelui şi filosofii ale jocului de table. O carte scrisă elegant, cu frază vibrantă, barocă, departe de mizeriile minimalismului.
Am ajuns la felurile principale – mizăm pe bucătăria italiană şi pe vinul roşu. În timp ce unii laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură sunt seci şi acizi ca un Jidvei, Varujan poate fi comparat cu-n vin de Jerez, onctuos, cu buchet dulce-amărui, cu note de scorţişoară şi piper. Îl ascult povestind bancuri cu Radio Erevan şi mă gîndesc că oamenii ar trebui, pe măsură ce îmbătrînesc, să-şi cîştige dreptul de a citi numai ce le face plăcere şi de a se întîlni numai cu prietenii…

vineri, octombrie 15, 2010

Voltaire

Găsesc în „Secolul lui Ludovic al XIV-lea”, lucrare scrisă de Voltaire pe la 1740, o observaţie extraordinară privind legătura dintre natura guvernării unui stat şi tipul de război care i se potriveşte. Comparînd situaţia ţării sale cu aceea a Germaniei, Voltaire descoperă că atacul se pretează unui stat centralizat, iar apărarea – unuia federal. Cu alte cuvinte, pentru o mişcare armată fulgerătoare este nevoie de concentrarea puterii într-o singură mînă, în timp ce, pentru o rezistenţă de durată, puterea se cere descentralizată. Simplificînd şi mai mult, putem spune că tirania şi dictatura preferă blitzkrieg-ul, în timp ce democraţia, mai lentă dar mai profundă, favorizează efortul de apărare şi mişcarea de partizani. Asta s-a văzut foarte clar în cel de-al doilea război mondial, cînd se întorsese roata – Germania nazistă atacînd, Franţa apărîndu-se, cu guerilla din teritoriul ocupat.

joi, octombrie 07, 2010

Ziua Recoltei

Toamnă, răcoare, e timpul bunătăţilor...

# Mario Vargas Llosa a cîştigat, în sfîrşit, Premiul Nobel pentru Literatură. Bun pretext să reiau romanele mele favorite - Mătuşa Julia şi Condeierul, Istoria lui Mayta şi Conversaţie la Catedrala... Dap, am şi o cărţoaie necitită - Sărbătoarea Ţapului. Puteti citi şi voi Războiul sfîrşitului lumii.

# A început sezonul trei din Fringe. Pe FOX. Că, la Pro TV, abia începe, la miezul nopţii, sezonul 1. Aveţi primul episod din trei aici. (Atenţie, Mişu!)

# Domnul Clapton revine cu un nou album de studio, după cinci ani de tăcere... Şi o dă pe jazz. Poftă mare!

Deşteaptă-te, Române! Din zece mişcări…

De ceva vreme, pe internetul românesc circulă un Manifest al Deşteptării! Pornit de la un inginer de aeronave, dat din e-mail în e-mail, textul conţine un nucleu de idei interesante, constituindu-se într-o formă nouă de nesupunere civică, de protest la adresa unui sistem politic şi a clasei conducătoare. Dar şi într-o neaşteptată conduită de salvare individuală… Lăsînd la o parte consideraţiile teoretice de început, care ţin de teoria conspiraţiei, iată miezul Manifestului, o trezire în zece paşi, la care vă invit şi eu să reflectaţi. Cu observaţiile de rigoare.

1. Evitaţi să vă împrumutaţi de la bănci sau de la orice altă instituţie de credit. Una dintre principalele cauze a slăbirii mişcării sindicale pe plan internaţional (şi suprimarea treptată a unor drepturi de care beneficiau muncitorimea şi clasa de mijloc) este îndatorarea excesivă a acestora al cărei efect este creşterea dependenţei de locul de muncă şi, implicit, scăderea capacităţii de negociere cu patronatele şi puterea. Cu cât aveţi mai multe credite de rambursat, cu atât sunteţi mai prinşi în plasa datoriilor şi mai incapabili de a formula şi exprima critici la adresa sistemului (Perfect de acord, dar omul vrea tot acum şi aici, de-aia se împrumută!)
2. Investiţi numai în strictul necesar şi învăţaţi-vă familia să facă acelaşi lucru. Cauza principală a îndatorării excesive este consumerismul exacerbat ce s-a inoculat şi răspândit în rândul maselor prin publicitate agresivă şi mimetism. Aşa cum un patron de fabrică inteligent investeşte prioritar în mijloace de producţie moderne şi mai puţin în obiecte de inventar, aşa si voi trebuie să învestiţi în primul rând în educaţia voastră şi a copiilor voştri, şi mai puţin în bunuri de larg consum (Reducerea consumului nu va relansa ciclul economic... dar mai trebuie relansat, în modul cum funcţionează acum?)
3. Consumaţi cât mai mult produse indigene şi mai puţin produse din import. Aprovizionaţi-vă pe cât posibil direct de la producători sau reţelele proprii de distribuţie ale acestora şi mai puţin de la super sau hipermarket-uri. Pentru a se declanşa revirimentul, economia românească va trebui să se reseteze cu accent pe satisfacerea nevoilor pieţei de desfacere româneşti cu produse locale concomitent cu creşterea exporturilor. Cumpărând produse alimentare direct de la un producător agricol cunoscut, sprijinim micii producători, plătim mai puţin, consumăm produse ecologice şi descurajăm importurile şi evaziunea fiscală generată de acestea. În plus, veţi avea posibilitatea să treziti politic si pe locuitorii de la sate, care, din păcate, au fost, de-a lungul timpului, atât de mult şi de uşor manipulaţi de clasa politică (Cumpărătorii se ghidează după preţ, nu după sentimentul naţional - or, în general, produsele româneşti sînt mai scumpe decît cele de afară, din diferite pricini...)
4. Diversificaţi-vă sursele de informare şi trataţi cu prudenţă şi neîncredere principalele canale media autohtone şi străine. Peste tot în lume principalele canale de ştiri şi presa scrisă au fost preluate sau au intrat sub influenţa elitei internaţionale şi clasei politice care le folosesc pentru manipularea maselor. Creaţi-vă abilitatea de a decela adevărul din analiza mai multor informaţii privind acelaşi eveniment, şi învăţaţi să deosebiţi informaţia pură de comentarii partizane (Eu aş introduce cursuri şcolare privind receptarea critică a mass media)
5. Nu vă înscrieţi în nici unul din partidele ce formează acum clasa politică. Nu simpatizaţi şi nu participaţi la acţiuni organizate de acestea, indiferent de promisiunile ce vi se vor face. Orice afiliere cu aceste grupări vă vor compromite capacitatea şi dreptul moral de a avansa, în viitor, opinii critice la adresa acestora (Dar într-unul nou avem voie să ne înscriem? Sau nu e nevoie de partide?)
6. Folosiţi fiecare contact personal nou pentru a vă face cunoscute convingerile şi temerile privind actuala clasă politică. Activitatea de trezire politică a populaţiei nu va fi niciodată popularizată de canalele media aservite puterii, singurele mijloace pe care le avem la dispoziţie fiind contactul personal şi internetul.
7. Acordaţi o atenţie specială şi încrederea Dvs. tinerilor, de a căror conştiinţă şi capacitate de acţiune depinde viitorul nostru şi al urmaşilor noştri. Înţelegeţi-le nevoile şi aspiraţiile şi învăţaţi-i să-şi ceară drepturile de cetăţeni şi moştenitori ai acestei ţări. Nu încurajaţi plecarea lor din ţară, aşa cum îi îndeamnă unii politicieni a căror intenţie nedeclarată este de a-i îndepărta pe potenţialii organizatori şi participanţi a unor viitoare manifestări contestatare. Îndemnaţi-i să rămână în ţară, să înveţe, să se pregătească şi să lupte pentru drepturile şi bogăţiile ce le-au fost lăsate moştenire de înaintaşii lor (Cum "să lupte"? Care "drepturi şi bogăţii"? Cînd un vapor se scufundă, cei mai mulţi pasageri aleg bărcile de salvare...)
8. Folosiţi internetul, atât cît va mai fi liber, pentru a vă face cunoscute opiniile şi convingerile. Fiţi conştienţi de faptul că în viitorul nu foarte îndepărtat, lumea nu va fi condusă de lideri ale căror idei sunt îmbrăţişate de masele de susţinători, ci de idei şi convingeri împărtăşite de mase de oameni; idei şi convingeri care îşi aleg singure liderii dintre cei mai fervenţi şi altruişti susţinători.
9. Întâlniţi-va cu cei ce vă împărtăşesc opiniile şi convingerile, analizaţi-le, dezvoltaţi-le şi înobilaţi-le şi fiţi pregătiţi ca să intraţi sub controlul şi supravegherea puterii, imediat ce veţi deveni vizibili şi potenţial periculoşi. Să nu vă fie frică. Dacă opiniile şi convingerile voastre sunt sincere, dacă întreaga voastră activitate de trezire politică a semenilor voştri va fi dominată de altruism şi urmărirea prioritară a interesului public, veţi fi feriţi de orice acţiuni provocatoare şi distructive.
10. Fiţi în permanenţă conştienţi că în acest mileniu umanitatea are nevoie de o nouă organizare politico economică - necunoscută în acest moment - care să fie străină de conceptele şi trăsăturile ce au falimentat sau compromis celelalte sisteme, inclusiv capitalismul şi comunismul. Debarasaţi-vă de paradigmele şi dogmele prin intermediul cărora suntem controlaţi - clase sociale, democraţie, economie de piaţă, primatul societăţii de consum etc - şi fiţi pregătiţi să primiţi sau chiar să descoperiţi idei noi, menite să ne scoată din criza cu care ne confruntăm (Aici se impune grijă la ce aruncăm...)

Textul integral al Manifestului, aici

luni, octombrie 04, 2010

Ce ne învaţă boala şi criza

Buletinul de conjunctură al Băncii Naţionale a României indică, în septembrie, o uşoară ameliorare a activităţii industriale şi o creştere lentă în construcţii, unde blocajul financiar se simte cel mai rău. Inflaţia şi şomajul continuă să crească, la fel şi restanţele populaţiei faţă de bănci. Rămînem în continuare în criză, precum un bolnav pe patul de suferinţă. Dar criza, ca şi boala, dacă nu te omoară, te poate învăţa lucruri preţioase. De exemplu, că orice exces se plăteşte, mai devreme sau mai tîrziu, fie că e vorba despre băutură, sex sau credite luate cu buletinul. Tot suferinţa te face să apreciezi orice clipă de normalitate. În fine, boala, suferinţa, criza pot fi şcoli bune ale demnităţii – dacă sunt trecute cu fruntea sus.

joi, septembrie 30, 2010

Marile Cărţi

Nu este departe vremea întoarcerii maeştrilor, oamenii care se vor ocupa de cîte unul, doi sau trei şcolari, folosind conţinuturi individualizate şi metode particulare. În timp ce şcolile de stat vor livra en-gros pachete de cunoştiinţe (cam cum livrează mobilă Ikea…), maeştrii – ebenişti vor sculpta şi şlefui minţi şi caractere. Îmi închipui un tip de educaţie umanistă care să se bazeze pe marile cărţi ale Occidentului (Canonul Vestic), citite în livezi şi discutate în jurul unui foc de tabără. Un vis a la Goethe? Poate. Dar văd că-n alte părţi, ideea Marilor Cărţi este luată foarte în serios - http://en.wikipedia.org/wiki/Great_Books. Ce sînt Marile Cărţi? Acele scrieri care au relevanţă pentru omul modern (adică pentru om, în general), sînt inepuizabile la lectură, relevînd mereu sensuri şi frumuseţi, şi au marcat istoria Occidentului în ultimii 2500 de ani. Cum maeştii pun pe primul loc lupta cu entropia informaţională, lista e scurtă. Aruncaţi un ochi pe ea şi gîndiţi-vă cîte titluri aveţi în bibliotecă şi cîte aţi citit... Apoi gîndiţi-vă la cinci Mari Cărţi româneşti. Care să fie?

1. Homer: Iliada, Odiseea
2. Vechiul Testament
3. Aeschylus: Tragedii

4. Sophocles: Tragedii
5. Herodotus: Istorii
6. Euripides: Tragedii
7. Thucydides: Istoria Războiului Peloponeziac
8. Hippocrates: Medical Writings
9. Aristophanes: Comedii
10. Plato: Dialoguri
11. Aristotle: Opere
12. Epicurus: "Letter to Herodotus", "Letter to Menoecus"
13. Euclid: Elementele
14. Archimedes: Opere
15. Apollonius: The Conic Sections
16. Cicero: Opere
17. Lucretius: On the Nature of Things
18. Virgil: Opere
19. Horace: Opere
20. Livy: Ab Urbe Condita - Istoria Romei
21. Ovid: Opere
22. Plutarch: Vieţi Paralele
23. Tacitus: Histories; Annals; Agricola; Germania
24. Nicomachus of Gerasa: Introduction to Arithmetic
25. Epictetus: Discourses; Enchiridion
26. Ptolemy: Almagest
27. Lucian: Opere
28. Marcus Aurelius: Către sine
29. Galen: On the Natural Faculties
30. Noul Testament
31. Plotinus: Eneadele
32. St. Augustine: "On the Teacher"; Mărturisiri; City of God; On Christian Doctrine
33. The Song of Roland
34. The Nibelungenlied
35. The Saga of Burnt Njál
36. St. Thomas Aquinas: Summa Theologica
37. Dante Alighieri: The New Life (La Vita Nuova); "On Monarchy"; Divina Comedie
38. Geoffrey Chaucer: Troilus and Criseyde; Povestirile din Canterbury
39. Leonardo da Vinci: Notebooks
40. Niccolò Machiavelli: Princepele.
41. Desiderius Erasmus: Elogiul nebuniei
42. Nicolaus Copernicus: On the Revolutions of the Heavenly Spheres
43. Thomas More: Utopia
44. Martin Luther: Table Talk; Three Treatises
45. François Rabelais: Gargantua şi Pantagruel
46. John Calvin: Institutes of the Christian Religion
47. Michel de Montaigne: Eseuri
48. William Gilbert: On the Lodestone and Magnetic Bodies
49. Miguel de Cervantes: Don Quijote
50. Edmund Spenser: Prothalamion; The Faerie Queene
51. Francis Bacon: Eseuri; The Advancement of Learning; Novum Organum; Noua Atlantidă
52. William Shakespeare: Teatru şi Poezie
53. Galileo Galilei: Starry Messenger; Two New Sciences
54. Johannes Kepler: The Epitome of Copernican Astronomy; Harmonices Mundi
55. William Harvey: On the Motion of the Heart and Blood in Animals; On the Circulation of the Blood; On the Generation of Animals
56. Thomas Hobbes: Leviathan
57. René Descartes: Rules for the Direction of the Mind; Discurs despre metodă; Geometry; Meditations on First Philosophy
58. John Milton: Works
59. Molière: Comedii
60. Blaise Pascal: Scrisorile provinciale, Gînduri; Scientific Treatises
61. Christiaan Huygens: Treatise on Light
62. Benedict de Spinoza: Etica
63. John Locke: A Letter Concerning Toleration; Of Civil Government; Essay Concerning Human Understanding; Some Thoughts Concerning Education
64. Jean Baptiste Racine: Tragedii
65. Isaac Newton: Mathematical Principles of Natural Philosophy; Opticks
66. Gottfried Wilhelm von Leibniz: Discourse on Metaphysics; New Essays Concerning Human Understanding; "Monadology"
67. Daniel Defoe: Robinson Crusoe
68. Jonathan Swift: "A Tale of a Tub"; A Journal to Stella; Călătoriile lui Guliver; "A Modest Proposal"
69. William Congreve: The Way of the World
70. George Berkeley: Treatise Concerning the Principles of Human Knowledge
71. Alexander Pope: "Essay on Criticism"; "The Rape of the Lock"; "Essay on Man"
72. Charles de Secondat, baron de Montesquieu: Scrisorile persane, Spiritul legilor
73. Voltaire: Letters on the English, Candide, Philosophical Dictionary
74. Henry Fielding: Joseph Andrews, Tom Jones
75. Samuel Johnson: "The Vanity of Human Wishes", Dictionary, Rasselas, Lives of the Poets
76. David Hume: A Treatise of Human Nature, Essays Moral and Political, An Enquiry concerning Human Understanding
77. Jean-Jacques Rousseau: Discourse on the Origin of Inequality, On Political Economy, Emile, Contractul social
78. Laurence Sterne: Tristram Shandy, A Sentimental Journey through France and Italy
79. Adam Smith: The Theory of Moral Sentiments, Bogăţia naţiunilor
80. Immanuel Kant: Critica raţiunii pure, Groundwork of the Metaphysics of Morals, Critica raţiunii practice; The Science of Right; Critique of Judgment; Perpetual Peace
81. Edward Gibbon: Declinul şi Căderea Imperiului Roman; Autobiography
82. James Boswell: Journal; The Life of Samuel Johnson, LL.D.
83. Antoine Laurent Lavoisier: Traité Élémentaire de Chimie (Elements of Chemistry)
84. Alexander Hamilton, John Jay, and James Madison: The Federalist Papers
85. Jeremy Bentham: Introduction to the Principles of Morals and Legislation; Theory of Fictions
86. Edmund Burke: Reflecţii asupra Revoluţiei franceze
87. Johann Wolfgang von Goethe: Faust; Poetry and Truth
88. Jean Baptiste Joseph Fourier: Analytical Theory of Heat
89. Georg Wilhelm Friedrich Hegel: Fenomenologia spiritului; The Philosophy of Right; Lectures on the Philosophy of History
90. William Wordsworth: Poems
91. Samuel Taylor Coleridge: Poems; Biographia Literaria
92. Jane Austen: Pride and Prejudice; Emma
93. Carl von Clausewitz: Despre război
94. Stendhal: Roşu şi Negru, Mănăstirea din Parma; On Love
95. Lord Byron: Don Juan
96. Arthur Schopenhauer: Studies in Pessimism
97. Michael Faraday: The Chemical History of a Candle; Experimental Researches in Electricity
98. Charles Lyell: Principles of Geology
99. Auguste Comte: The Positive Philosophy
100. Honoré de Balzac: Le Père Goriot; Eugénie Grandet
101. Ralph Waldo Emerson: Representative Men, Essays, Journal
102. Nathaniel Hawthorne: Litera stacojie
103. Alexis de Tocqueville: Despre democraţie în America
104. John Stuart Mill: A System of Logic; On Liberty; Representative Government; Utilitarianism; The Subjection of Women; Autobiography
105. Charles Darwin: Originea speciilor; The Descent of Man; Autobiography
106. Charles Dickens: Opere
107. Claude Bernard: Introduction to the Study of Experimental Medicine
108. Henry David Thoreau: "Civil Disobedience"; Walden
109. Karl Marx and Friedrich Engels: Capitalul; Manifestul Partidului Comunist
110. George Eliot: Adam Bede; Middlemarch
111. Herman Melville: Moby-Dick; Billy Budd
112. Fyodor Dostoevsky: Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Fraţii Karamazov
113. Gustave Flaubert: Madame Bovary; Three Stories
114. Henrik Ibsen: Teatru
115. Leo Tolstoy: Război şi Pace; Anna Karenina; What is Art?; Twenty-Three Tales
116. Mark Twain: Aventurile lui Huckleberry Finn; The Mysterious Stranger
117. William James: The Principles of Psychology; The Varieties of Religious Experience; Pragmatism; Essays in Radical Empiricism
118. Henry James: The American; The Ambassadors
119. Friedrich Wilhelm Nietzsche: Aşa grăit-a Zarathustra ; Dincolo de Bine şi de Rău; Genealogia moralei; Dorinţa de putere; Amurgul Idolilor; Anticristul
120. Jules Henri Poincaré: Ştiinţă şi Ipoteză; Science and Method

121. Sigmund Freud: The Interpretation of Dreams; Introductory Lectures on Psychoanalysis; Civilization and Its Discontents; New Introductory Lectures on Psychoanalysis
122. George Bernard Shaw: Plays and Prefaces
123. Max Planck: Origin and Development of the Quantum Theory; Where Is Science Going?; Scientific Autobiography
124. Henri Bergson: Time and Free Will; Matter and Memory; Creative Evolution; The Two Sources of Morality and Religion
125. John Dewey: How We Think; Democracy and Education; Experience and Nature; Logic: The Theory of Inquiry
126. Alfred North Whitehead: An Introduction to Mathematics; Science and the Modern World; The Aims of Education and Other Essays; Adventures of Ideas
127. George Santayana: The Life of Reason; Skepticism and Animal Faith; Persons and Places
128. Lenin: The State and Revolution
129. Marcel Proust: Remembrance of Things Past (the revised translation is In Search of Lost Time)
130. Bertrand Russell: The Problems of Philosophy; The Analysis of Mind; An Inquiry into Meaning and Truth; Human Knowledge, Its Scope and Limits
131. Thomas Mann: The Magic Mountain; Joseph and His Brothers
132. Albert Einstein: The Meaning of Relativity; On the Method of Theoretical Physics; The Evolution of Physics
133. James Joyce: "The Dead" in Dubliners; A Portrait of the Artist as a Young Man; Ulysses
134. Jacques Maritain: Art and Scholasticism; The Degrees of Knowledge; The Rights of Man and Natural Law; True Humanism
135. Franz Kafka: The Trial; The Castle
136. Arnold J. Toynbee: A Study of History; Civilization on Trial
137. Jean-Paul Sartre: Nausea; No Exit; Being and Nothingness
138. Aleksandr Solzhenitsyn: The First Circle; Cancer Ward
139. Ludwig Wittgenstein: Tractatus Logico-Philosophicus; Philosophical Investigations

P.S. La un moment dat, m-am plictisit să trec în româneşte titlurile apărute şi la noi... Ce-aţi mai adăuga, pînă la 150? Eu aş propune
 
140. Rene Guenon - Simbolurile ştiinţei sacre
141. Camus - Mitul lui Sisif. Caligula
142. Ernesto Sabato - Abaddon Exterminatorul, Eseuri
143. J.L. Borges - Opere
144. Ernst Junger - Heliopolis, Eumesvil
145. Raymond Aron - Opere
146. J.F. Lyotard - Condiţia postmodernă
147. Michel Foucault - A supraveghea şi a pedepsi
148. Carl Gustav Jung - Opere
149. Richard Dawkins - Gena egoistă, Un rîu pornit din Eden, Himera credinţei în Dumnezeu
150. Stephen Hawking - Scurtă istorie a timpului, Universul într-o coajă de nucă
 
Dar cinci Mari Cărţi româneşti?