joi, iunie 25, 2009

Misterul pietrei negre de la Corbi


Biserica rupestra de la Corbi

Piciorul de uriaş

Detaliu de frescă

Piatra neagră

Au avut dacii o scriere a lor? Au moştenit strămoşii noştri un alfabet din care, astăzi, n-au mai rămas decît semne răzleţe, dăltuite pe pietre bătrîne? Nimeni nu ştie. Ici-colo, stranii inscripţii apar din negura timpului, pentru a dispărea, la fel de repede, în uitare. Una dintre ele a fost găsită la Corbii de Piatră, în Argeş.

Dacă priveşti o hartă a Carpaţilor, cu încolăcirea lor de Dragon în inima Europei, o să constaţi un lucru uimitor – două animale au dat acestor locuri cele mai multe nume. Animalele sînt Lupul şi Corbul, făpturi totemice, arhetipuri ale deplasărilor umane din preistorie. Urmele mărunte ale lupilor parcă au desenat harta „pe orizontală”, toponime precum Vîlcea (de la slavonul „vîlk” – lup) desemnînd văile line ale apelor, cu păduricile lor, în timp ce punctele de fractură geologică au fost numite după zborul vertical al Corbului. Din Tatra, unde munţii Krak („kruk” – corb) îşi schimbă prima dată direcţia, trecînd prin inflexiunea Vrancei (de la „vran” – corb, în slavă), pînă la Porţile de Fier (cu a lor Insulă a Corbilor) şi mai jos, pe valea Timocului, Carpaţii sînt „plini de corbi”. În aceste condiţii, să ne mai mirăm că toţi eroii civilizatori legendari, domni întemeietori de Ţări, stau la noi sub semnul negrului, al Corbului saturnian?

O istorie de zece mii de ani
Un ciudat loc al Corbului găseşti mai ales în Argeş, dacă o iei în sus, pe Rîul Doamnei, spre Nucşoara. Este un sat de oieri, altădată numit Corbii de Piatră, în care istoria parcă a încremenit de două mii de ani. Oamenii îşi văd de ale lor, paşnici, îmbătrîniţi. Călătorul trebuie să treacă rîul pe o punte suspendată. Crîncen s-au mai luptat localnicii să n-o piardă la inundaţii... Apoi, la pas, vizitatorul va ajunge la un formidabil perete de gresie galbenă, în care, cu ghearele şi pliscul, generaţii de corbi şi-au săpat ascunzători. Mai jos, există o grotă naturală în care, probabil, s-au ascuns oamenii primitivi, în timpul ultimei glaciaţiuni, iar strămoşii daci au transformat-o în loc de rugăciune şi sacrificii. E suficient să urci pe spinarea formidabilei stînci şi te vei convinde – la tot pasul găseşti trepte săpate în roca moale, jgheaburi şi altare, prin care, poate, s-a scurs sîngele celui trimis la întîlnirea cu zeii. Cum povestea Herodot despre aceste sacrificii rituale? „Unii din ei (daci – n.n.) primesc porunca să ţină trei suliţe (cu vîrful în sus), iar alţii apucînd de mîini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis, şi ridicîndu-l în sus, îl azvîrl în suliţe. Dacă - străpuns de suliţe - acesta moare, geţii socot că Zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicînd că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă". Nu e numai închipuire – sus, pe podişul numit de localnici Plaiul de Mijloc (ca în Tolkien, Pămîntul de Mijloc...), arheologii au găsit urmele unei dave, o aşezare ce poate fi Geridava - legendara cetate antică. Dromichete, craiul dacilor carpi, băutori de vin bun şi iubitori de femei frumoase, îşi avea aici capitala şi tot aici l-a învins în luptă pe trufaşul rege trac Lisimah, venit să-i cucerească pămînturile. Pe gresia moale îşi ascuţeau săbiile luptătorii lui Dromichete, şi tot pe aici i-au ascuns comorile.

Biserica din grotă
Secolele au trecut iar grota dacilor a devenit adăpost pentru sihaştrii, care au transformat-o în ... biserică. Pomelnicul ei coboară pînă în secolul al XIV-lea, pe timpul Basarabilor. Ca şi la Cetăţeni, în grotă există un altar ortodox şi unul catolic, ceea ce ne aduce aminte cum urmaşii lui Basarab I au avut de ales între Roma şi Constantinopol, doamnele lor fiind de religie catolică. Pe parcursul vremii, biserica a fost pe rînd schit de călugări cît şi de maici. Ei îşi găsesc adăpostul numit "La Chilii", pe versantul opus al Văii Doamnei, unde şi-au săpat grote în pereţii de gresie. Specialiştii au atestat că frescele din biserică sînt originale, din secolul al XIV-lea. Pictura abia se mai vede şi ar fi o mare pierdere dacă vor fi lăsate în continuare să se deterioreze. Unii istorici ai artei consideră că frescele de la Corbi au servit drept model pentru cele de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, realizate cu un secol mai târziu. Din documentele Episcopiei Argeşului aflăm că mănăstirea a fost reînfiinţată în 1512 de Magdalina monahia, pe vremea domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521). În rînd cu biserica, săpat tot în stâncă, se află un spaţiu amenajat ca un fel de tribunal în aer liber. Despre acesta există mărturii că era folosit de Neagoe Basarab pentru a face judecată publică în cauzele care erau de competenţa sa. Cei care asistau la judecată stăteau în semicerc pe dealul ce coboară de la mănăstire spre drumul de acces. Nu vă grăbiţi să plecaţi, fără să aruncaţi o privire masivei cruci de piatră, înfiptă de cine ştie cînd în faţa mănăstirii. Veţi sesiza uşor un trandafir sculptat între braţe. De unde a ajuns la Corbi această imagine tipic rozicruciană?

Piatra căzută din cer
La Corbi, misterul te aşteaptă la tot pasul. Andrei Bacalu, celebrul jurnalist specializat în popularizare ştiinţifică, a descris recent cum, în anii 70, un dascăl din zonă, reparîndu-şi pivniţa, a găsit la temelie o piatră „de mărimea unei pîini negre, ţărăneşti”, de un cafeniu aproape negru, acoperită pe ambele părţi cu inscripţii – unele ideografice, înfăţişînd corăbii, cai, lăncieri, altele scrise într-un alfabet necunoscut. Departe de a fi un fals, piatra de la Corbi n-a putut fi descifrată, în ciuda eforturilor din epocă – a fost filmată, iar documentarul zace cine ştie pe unde, în arhivele TVR. Şi piatra stranie a intrat în pămînt – nimeni nu ştie unde a ajuns. Oricum, pe seama ei, anumiţi autori au construit o adevărată teorie, considerînd-o „o piatră căzută din cer”, un meteor, la fel ca şi piatra neagră de la Kaaba, pe care oamenii au scrijelit imnuri sacre, cu 2 000 de ani înainte de Zamolxis!

Piciorul de uriaş
La Corbii de Piatră poţi vedea şi alte minuni. În curtea Mamei Uţa, o săteancă pe numele de buletin Maria Vlădescu, peretele de gresie are o cavitate imensă, în care bătrîna îşi adăposteşte lemnele de foc. Un fir de apă cade din înalt, sfărîmîndu-se într-o cascadă ce sclipeşte în soare. Peste tot, în jurul casei albastre a Mamei Uţa, casă care nu s-a schimbat de loc de un secol şi jumătate, zac bolovani uriaşi, cu forme stranii. Iarba dă să-i acopere, contururile lor se mistuie încet. Parcă sînt ouă de dinozaur sau fragmente din cine ştie ce statui ciclopice. Legendele amintesc şi aici de uriaşi, o populaţie dinainte de Potop. Şi, dacă-ţi ridici privirile, în peretele de gresie poţi vedea ... un picior gigantic! Da, da, un picior pietrificat, se distinge clar coapsa şi genunchiul! Fără să se mire, Mama Uţa o să-ţi explice că muntele a scos la iveală tot corpul – ochii, capul şi trunchiul uriaşului au căzut, de-a lungul timpului, în bătătura sătencei... S-ar impune urgent o analiză chimică a respectivei anomalii !

Înapoi ... la Corbi
Înapoi la legendă, înapoi la… corbi. O cronică ungurească (a lui Bonfini) spune că Iancu Corvin Valahul, tatăl marelui rege Matei Corvin, era valah, de pe “plaiul oii”, iar legendele româneşti identifică acest plai cu satul Corbi. Ruinele castelului lui Voicu Corbin, fiul lui Şerb şi tatăl lui Ioan Corvin, se mai zăresc şi astăzi. Legenda mai povesteşte cum micul Iancu se juca prin ograda părintească cu un inel de aur al mamei sale, iar un corb s-a repezit din înalt şi i-a furat jucăria lucitoare. Noroc cu tatăl, care l-a săgetat pe tîlhar, recuperînd astfel podoaba... În amintirea corbului din copilărie, Iancu şi-a pus pe blazon (poate fi văzut la Castelul de la Hunedoara) hoţul înaripat, cu inelul în cioc, inel care va fi înlocuit de fiul său, Matei, cu o cruce. În aceste condiţii, îţi vine să te uiţi mai cu respect la zburătoarele de la Corbi... cine ştie, printre ele o fi vreo rudă a corbului din stema Transilvaniei !

duminică, iunie 21, 2009

Bookfest...


Mare înghesuială, evenimente-lansări în paralel, multe noutăţi, reduceri între 20 şi 40%, edituri mici şi giganţi... După două ore m-a luat de cap şi am fugit cu braţul plin de sf-uri...

joi, iunie 18, 2009

Căluşul, de la magie la propagandă



Din 2005, UNESCO a proclamat ritualul căluşului drept „capodoperă a patrimoniului cultural imaterial ale umanităţii”. În aceste condiţii, ca orice bun cultural, căluşul trebuie protejat de influenţele dăunătoare, trebuie promovat către public şi trebuie transmis viitorimii. În teorie, toate bune şi frumoase, dar practica ne omoară. Săptămîna trecută, la Muzeul Goleşti, ediţia a doua a Festivalului „Căluşarii” ne-a arătat că, în acest domeniu delicat, bunele intenţii nu sunt de ajuns.

Zeci de copii, aduşi cu microbuzele de la şcolile din judeţ, s-au întîlnit marţi, 16 iunie, la Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti. Îmbrăcaţi în costume populare, sub ochii atenţi ai învăţătoarelor, elevii s-au distrat pe cinste, jucînd „Braşoveanca” sau „Căluşul”, pe muzica revărsată dintr-un laptop. O tînără în ie, fotă şi tocuri cui a animat asistenţa, în maniera starurilor rock. S-au făcut fotografii, s-a filmat. Copiii s-au dovedit delicioşi, ca orice copii. Unele ansambluri de dansatori au fost chiar decente. S-au etalat costume frumoase, s-a chiuit, s-a marcat o activitate extra-curriculară. Dar, dincolo de buna dispoziţie a participanţilor (şi, de ce să nu recunoaştem?, de bunele intenţii ale organizatorilor), cu ce am rămas? Cu o simplă serbare cîmpenească. Or, Căluşul este cu totul altceva decît un simplu dans popular – este un ritual străvechi, magic, o „capodoperă a umanităţii”, vorba UNESCO. Cum să-l protejăm, cum să-l transmitem nealterat, dacă l-am transformat deja în pretext pentru mişcare în aer liber?

O legătură cu lumea ielelor

Antropologii consideră căluşul drept un ritual de trecere de la primăvară la vară, cînd spiritele morţilor sînt active, cu valenţe apotropaice şi de fertilitate. Căluşul poate fi conceput ca o formă de comunicare între lumea de-aici şi o lume ”de dincolo”, reprezentată de fiinţe mitice feminine denumite iele. Comunicarea este mediată de o ceată de bărbaţi, în număr impar şi care se crede că sunt investiţi de iele cu puteri supranaturale, pe care ei le folosesc, întorcîndu-le chiar împotriva ielelor pentru a apăra sau vindeca pe cei care au fost ”luaţi din căluş” (îmbolnăviţi) ca pedeapsă pentru că au lucrat în zile interzise. Căluşarii intră într-o zonă ambivalentă, periculoasă, în care pot fi ”loviţi” de iele dacă nu respectă pe întreg parcursul ritualului o serie de reguli şi interdicţii fixate prin jurămînt (cum ar fi: condiţii de timp şi spaţiu ritual, castitate, să nu atingă şi să fie atinşi de femei, să nu părăsească ceata etc.). Ielele sau mîndrele, măiestrele, vîntoasele, şoimanele, milostivele sînt întruchipări ale demonilor naturii pe care M. Eliade le derivă din cultul Dianei, iar H. Daicoviciu din cel al zeiţei geto-dacice Bendis, zeiţă a naturii, dar şi a morţii. Aceste zeităţi ambivalente (benefice şi malefiece) ale naturii ”necivilizate”, sălbatice, sunt cunoscute în întreaga Europă.

Căluşul de-a lungul timpului

Nu se cunosc originile acestui ritual. O cercetare etimologică e însă instructivă. Termenul “căluş” este derivat din latinescul collusium, collusii, care înseamnă dans de grup sau societate secretă. Căluş este în acelaşi timp diminutivul de la cal, animal mitic solar asociat cu simbolismul fertilităţii şi/sau al războiului; această posibilă etimologie trimite la origini indo-europene şi pe ea se bazează interpretările gesturilor magice practicate în Căluşul oltenesc. În fine, “Căluş” înseamnă şi bucata de lemn care amuţeşte vorbirea, ceea ce ar duce cu gîndul la personajul mutului sau, pur şi simplu, la muţenia rituală în momentele grave din viaţa individului sau a comunităţii, la practicile daco-celtice de a trimite un mesager zeilor, printr-o jertfă rituală. Una dintre primele informaţii mai amănunţite despre ritual este cea a lui Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, unde menţionează: frumuseţea şi extrema bogăţie a dansurilor căluşăreşti, (cu peste 100 de figuri); jucătorii cu feţele acoperite cu cîrpe albe şi vorbind cu glas femeiesc; secretul jocului, şi lupta între cetele care se întîlnesc într-un sat. Căluşul se întîlnea şi în Transilvania. Fr. Josef Sulzer, în Geschichte des Tansalpinischen Daciens - 1781, scrie despre credinţa în fiinţe supranaturale şi despre legarea steagului făcută de o vrăjitoare. Tot Sultzer aminteşte de căluşarii care învaţă să joace în butoi ca să facă paşii mărunţi. Indiferent de provincia istorică, se pare că jocurile aveau aceleaşi funcţii specifice, mai ales de vindecare.

Structura Căluşului

Etnologul Anca Giurchescu preciza, într-o conferinţă de la Muzeul Ţăranului Român, că structura Căluşului este secvenţială: “Ridicarea sau legarea steagului, sau a Căluşului”, ”Jocul Căluşului” în curţile gospodarilor şi “Îngroparea steagului” sau “spargerea căluşului”. Vindecarea celor „luaţi din Căluş” şi „încontrarea cetelor” (întîlnirea a două grupe de căluşari) depind de circumstanţe.

1. “Legarea steagului” este un ritual ezoteric care se petrecea pe ”muţeşte” şi care marchează începutul căluşului. Constă în: jurămînt pe steag (în trecut neverbalizat, secret), jocul timp de două, trei, cinci zile (3 sau 9 ani în trecut), păstrarea secretului căluşului, acceptarea de a intra în posesia ielelor. Imunizarea participanţilor faţă de acţiunile nefaste ale ielelor se face cu ajutorul plantelor profilactice (usturoi şi pelin) şi a acţiunilor magice. Steagul este simbolul şi instrumentul ielelor. El nu trebuie atins de neiniţiaţi, nici să cadă.
2. Secvenţa „jocului” în curţile gospodarilor (poate dura o zi, două sau mai multe) cuprinde în general: o introducere (primirea căluşului), jocul (dansul) propriu-zis, întrerupt de „comicăriile mutului”. Mutul: personaj mascat, pe jumătate îmbrăcat în haine femeieşti. Are o sabie de lemn şi un falus prins de brâu, pe sub fustă. Interpretează schiţe dramatice, cu tema moarte şi înviere. Similar commediei dell’arte, dialogurile cu text frust (obscen) se construiesc improvizat cu alţi căluşari sau cu publicul. Jocul se încheie cu hora Căluşului la care participă mai ales femei şi copii. Căluşarilor li se dau copii în braţe sau sunt plătiţi să sară peste copii. La final, jocul se plăteşte, iar mutul vinde femeilor pelinul şi usturoiul ”jucat de căluşari”. Pelinul, usturoiul, sarea, lâna, apa de la mijlocul cercului, jucate de căluşari, capătă calităţi profilactice şi pot aduce fertilitate. Săriturile înalte pe care le execută căluşarul sunt interpretate ca simbolizând creşterea înaltă a grâului (act de magie prin analogie).
3. Secvenţa „îngropării steagului” realizează dizolvarea rituală a cetei, dezlegarea de jurământ şi restabilirea echilibrului prin reintegrarea cetei în cotidian. Este o secvenţă ezoterică, secretă, aşa că aproape toate „îngropările” filmate au fost mai apoi refăcute de vătaf. (Nimeni n-are voie să ştie şi să calce peste acest loc).

Elementele ritualice s-au dovedit deosebit de puternice. În 1935, căluşarii din Pădureţi, Argeş (conduşi de Ilie Martin din Maldăru) au fost selecţionaţi de C. Brăiloiu să participe la Festivalul Internaţional de Folclor, de la Londra (15-20 iulie) care se petrecea în Albert Hall.A devenit legendar refuzul jucătorilor de a urca pe scenă fără usturoi la steag, despre care ei credeau că le confer puteri supranaturale, venite de la iele.

Căluşul sub comunişti şi astăzi

Tot Anca Giurchescu făcea observaţia că, în perioada revoluţionară a comunismului (1948-1965) când s-a purtat o intensă campanie împotriva misticismului, dar şi în etapa naţionalistă (1965-1989), Căluşul şi-a continuat latent existenţa la sate, uneori ca un protest mascat împotriva regimului. În schimb, dansul, muzica, costumul, ornamentele, scoase din contextul originar, au devenit produse artistice pe care formaţiile de amatori (şi profesioniste) le-au vehiculat pe scenele festivalurilor şi concursurilor naţionale şi internaţionale. Căluşul a devenit un element de spectacol obligatoriu în ceremoniile politice de masă cu sute de căluşari pe stadioane, cu trei generaţii pe scenă pentru a simboliza vechimea şi continuitatea culturii noastre tradiţionale şi pentru a „împacheta” şi colporta slogane politice.

Transformat într-o formă de propagandă, Căluşul a fost epurat de tot ce deranja ideologic – intervenţiile mutului, vindecarea, acţiunile magice. Aşa îl regăsim şi azi – un dans aproape profan. Dar în majoritatea cazurilor căluşarii sunt conştienţi de diferenţa care există între a juca în sat şi a dansa pe scenă: „Cînd dansăm pe scenă suntem tot o apă după cinci minute, când jurăm pe steag în sat, zburăm, putem juca trei zile şi nu obosim”, spunea un căluşar. Iar Petre Măsală, legendarul vătaf de la Stolnici (a cărui privire tristă m-a impresionat la Goleşti), declara presei, anul trecut, că pe scenă se joacă “să rupem gura publicului”. Ceea ce e bine. Cît timp căluşarii încă mai joacă în curţile gospodarilor şi vînd usturoiul de la steag, ceva din spiritul ritualului supravieţuieşte. UNESCO poate să fie mulţumit.

marți, iunie 16, 2009

De Rusalii...




...căluşarii joacă, încă, în Argeş, Teleorman şi Olt. Acolo unde omul modern vede nişte ţărani transpiraţi, iniţiatul găseşte urme ale confreriilor de războinici daci. Sub jurămînt de tăcere, ei îl pregătesc pentru jertfă pe cel mai curat - Mutul, mesager către Zalmoxis. Acolo unde kitsch-ul a acoperit cu sclipici, iniţiatul îşi închipuie cum arăta veşmîntul cetei - alb şi roşu, piele şi in, os şi lemn...

sâmbătă, iunie 13, 2009

Un muscelean printre canibali



Aţi auzit de Mihai Tican Rumano? Personaj fascinant, jurnalist şi scriitor, prieten cu Rebreanu şi cu Minulescu, omul a fost un călător neobosit, care a înconjurat Pămîntul şi a scris 40 de cărţi de reportaj. Opera sa, în mare parte uitată, va fi readusă în atenţia publicului, prin eforturile consătenilor din Berevoeşti.

O biografie fascinantă

Mihai Tican s-a născut pe 2 iulie 1893, în Berevoeştii Muscelului, într-o familie săracă. Orfan de mic, copilul va urma şcoala elementară în sat, apoi, din 1908, va intra ca băiat de prăvălie la un negustor din Cîmpulung-Muscel. Se pare că nu s-a înţeles deloc bine cu jupânul, deoarece, în scurt timp, va fugi la Bucureşti, de unde ia drumul Brăilei, oraşul lui Panait Istrati, de unde va ajunge la Constanţa, ascunzîndu-se pe un vas sub pavilion italian. Descoperit în larg, micul Mihai va lucra ca ajutor de bucătar. După ce va sta cîteva luni, vînzător de prăvălie, la un Don Rafael din Neapole, copilul îşi va continua călătoria pînă la Mogadiscio, capitala Somaliei, de unde se va urca pe un vapor cu destinaţia Argentina. Aici, la capătul pămîntului, va sta 14 ani, făcînd de toate. Va fi hamal, şofer, văcsuitor de ghete. La Buenos Aires va fi luat sub ocrotire de o familie binevoitoare, care îi va da posibilitatea continuării studiilor. În paralel, va învăţa limba spaniolă, franceză, portugheză şi greacă. La 19 ani, începe să publice însemnări de călătorie în ziarele şi revistele din La Plata şi Buenos Aires, adăugînd la numele său pseudonimul literar Rumano – Românul. În 1916 îi apare volumul intitulat "Despre pămîntul drag al patriei mele", cuprinzînd note despre meleagurile româneşti. În 1923, îl cunoaşte în portul La Plata pe belgianul Georges Laffite, reprezentantul unei case de comerţ din Congo Belgian, cu care va lega o strînsă prietenie. La iniţiativa acestuia face prima expediţie pe pămîntul african, care-l va fermeca şi obseda toată viaţa.

Călător şi literat

Timp de 13 luni, însoţit de prietenul Laffite, Mihai Tican Rumano va colinda Africa Occidentală, vizitînd Senegalul, Mauritania, Guineea-Bissau, Sierra-Leone, Coasta de Fildes, Congo, Angola, Nigeria, Gabon, Liberia. La întoarcere se opreşte la Madrid, unde va locui cu intermitenţe şapte ani. Incepe colaborarea cu diferite articole şi reportaje de călătorie în periodicele din Barcelona şi Madrid. Vede lumina tiparului la Barcelona primul memorial de călătorie al lui Mihai Tican-Rumano: La Vida del Blanco en la Tierra del Negro,vol.I-II (Viaţa albului în ţara negrului). În 1925, pleacă din Barcelona, oraşul activităţii sale literare, pentru a face o expediţie cinegetică de-a lungul fluviului Congo. De acum înainte, cărţile vor apărea una după alta, iar titlurile spun tot – Pierduţi printre fiare, Omul maimuţă şi femeile lui, Dansul canibalilor, Monstrul apelor, Lacul cu elefanţi, În inima pădurii virgine etc. Atent observator, Mihai Tican Rumano va oferi cititorului european descrieri fascinante ale continentului negru, note antropologice ( va descrie ritualul de mutilare genitală al tinerelor fete, la triburile de canibali...), sfaturi de vînătoare. În ţară trimite impresii de călătorie la ziarele Universul şi Curentul. Între 1928-1929, este ataşat de presă onorific al României la Madrid, publicînd în foileton romane de călătorie şi aventuri. Scoate la Barcelona ziarul DACIA, săptămînal hispano-român, în care popularizează plaiurile româneşti şi cultura ţării. În paginile ziarului au publicat Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu s.a. edituri din ţară îi traduc şi îi publică lucrările. Din 1931, Tican Rumano se stabileşte în România şi lucrează la ziarul Universul. Un an mai tîrziu, devine membru al Societăţii Scriitorilor Români. La sfîrşitul anului 1935 apare în două ediţii volumul monografic „Abisinia", prefaţat de Radu D.Rosetti. Cu acest prilej, scriitorul primeşte de la împăratul Haile Selassie, drept recunoştiinţă pentru popularizarea făcută ţării sale, gradul onorific de ofiţer şi decoraţia ”Steaua Etiopiei”.

Comuniştii i-au recunoscut meritele

Schimbarea regimului din România îl găseşte în postul de corespondent de presă străină pentru limbile spaniolă şi portugheză. I se transmit radiofonic pagini din itinerariile de vînătoare şi de călătorie în Africa. Colecţia Cutezatorii a Editurii Tineretului publică ediţia revăzută şi adăugită a volumului "Lacul cu elefanţi”, precum şi „Monştrii apelor”. Este în graţiile lui Gheorghiu-Dej, care îl invită la primirea oficială a împăratului Abisiniei la Bucureşti. Generos, scriitorul va dona muzeului din Cîmpulung Muscel un număr de 170 de tablouri, piese de Nicolae Grigorescu, Stefan Luchian, Henry Catargi, Lucian Grigorescu, C.D.Mirea, C.Baraschi, Angheluţă etc.
La Berevoeşti, satul natal căruia i-a purtat toată viaţa o mare dragoste, a înfiinţat un muzeu de artă plastică, pe care l-a înzestrat cu 178 tablouri, la care s-au mai adaugat şi alte donaţii ulterioare. În 1967, Mihai Tican Rumano se va stinge din viaţă. La cîţiva ani după moartea sa, un grup de consăteni inimoşi, în frunte cu profesoara de geografie Georgeta Proca, va transforma casa părintească a călătorului într-un loc memorial. Se va înfiinţa şi o Societate cultural-ştiinţifică, pentru valorificarea moştenirii culturale a lui Mihai Tican Rumano, stîrnind o oarecare emulaţie în jurul vieţii marelui explorator.

Un loc prea puţin cunoscut...

Astăzi, casa memorială Mihai Tican Rumano are parte de prea puţini vizitatori, cu toate că se menţine într-o stare bună. Indicatoarele de acces au dispărut, astfel încît e greu de găsit, pe Valea Satului. Consiliul local nu acordă nici un ban nepotului exploratorului, care ţine loc de custode. De asemenea, Societatea „Mihai Tican Rumano” nu a avut parte de sprijin guvernamental. Preşedintele executiv, Ion Berevoescu, face muncă voluntară, copiind operele călătorului. Muzeul sătesc, adăpostit într-o clădire veche, n-are pliante de prezentare. Sînt totuşi şi veşti bune – în septembrie, o editură orădeană va inaugura o colecţie, intitulată „Mari călători români”, retipărind romanele lui Tican Rumano. De asemenea, în august, edilii din Berevoieşti vor dezveli un bust al scriitorului, cu ocazia zilelor comunei. E prea puţin, credem noi, pentru potenţialul cultural al locului şi pentru fascinaţia pe care exploratorul o poate avea asupra copiilor din toată România. Dar ce zic eu... copiilor? În faţa exotismului din paginile cărţilor lui Tican Romano, toţi devenim copii!

marți, iunie 09, 2009

Manele cu... Tudor Gheorghe?



În seara asta, am văzut "Mahalaua, mon amour", noul spectacol al lui Tudor Gheorghe. În faţa unei săli cam uluite, maestrul a cîntat... manele! Încercînd să demonstreze frumuseţea acestui gen muzical, pervertit de alde Guţă et comp. Ce să spun? A fost OK, cînd maneaua era a lui Anton Pann, cu inflexiuni orientale, bizantine. Dar cînd a atacat repertoriul de aur al unor Dona Siminică, Gabi Luncă sau Fărîmiţă Lambru, a lipsit declicul emoţional... Era ca şi cînd Clapton ar fi încercat să cînte ca John Lee Hooker - bluesul negru, cîntat de un alb! Vocal, performanţa lui Tudor Gheorghe era admirabilă. Dar cînta atît de... cult! Probabil că e o chestie de sînge - ţiganii cîntă maneaua cu tremurături, ce vin din strămoşi, de la bunicii lor, sclavi pe moşiile boiereşti. Ce să zic? Poate ar trebui să revăd spectacolul. Dar şi publicul a simţit că ceva nu e în regulă - s-a dezlănţuit numai la piesele neaoşe.

joi, iunie 04, 2009

După 20 de ani...



Sîmbătă, 6 iunie, la ora 12.00, în amfiteatrul EA004 din Politehnica bucureşteană, are loc reîntîlnirea promoţiei de ingineri electrotehnişti 1989! Printre ei - şi subsemnatul! Abia aştept... Am pus şi o poză de acum 20 de ani, pentru parfumul de epocă! Şi alta... după 20 de ani

Nazişti pe crestele Carpaţilor



În filmele din seria „Indiana Jones”, am văzut cum Harrison Ford se lupta cu naziştii, ca să pună mîna pe comorile pierdute ale umanităţii – Chivotul Legii, Pietrele Tunetului sau Sfîntul Graal. Puţină lume ştie că ficţiunea are la bază date reale. De fapt, arheologii lui Hitler au fost mult mai ambiţioşi. În încercarea de a demonstra existenţa unei rase pierdute, ei au făcut săpături în toată Europa, din Islanda în Bulgaria, ajungînd pînă în Tibet. România a fost, şi ea, pe lista lor...

Ţin în mînă o raritate bibliofilă – albumul „România. Natură. Clădiri. Viaţă populară”, apărut în 1933 la Brockhaus, Lepizig. Este realizat de faimosul fotograf german Kurt Hielscher. Între anii 1931 şi 1932, artistul a bătut 25 de mii de km, pe drumurile desfundate ale României Mari, făcînd 5000 de poze, într-un proiect antropologic fără precedent. Din cele cinci mii de fotografii, Hielscher va da la tipar doar 304. Volumul, dedicat Maiestăţii Sale Regelui Carol al doilea, se va constitui în cel mai spectaculos document etnografic privind ţara noastră. Trecut la index de comunişti, albumul va fi recuperat după 1989 cînd, prin intermediul specialiştilor de la Muzeul Ţăranului Român, o bună parte din planşe va fi prezentată publicului, stîrnind uimirea. Şi pe bună dreptate. Cartea lui Hielscher înfăţişează o Românie arhaică, în care ţăranii poartă, încă, straiul popular, o ţară a megaliţilor şi a troiţelor cu simboluri precreştine. Fotograful nu e atras de feţele modernităţii, din marile oraşe. În schimb, privirea sa, filtrată prin lentilele Karl Zeiss, va zăbovi asupra peisajelor sălbatice şi asupra chipurilor tăiate în piatră ale locuitorilor din pustietăţi. De la Cetatea Albă în Maramureş, din Dobrogea la Sibiu, trecînd prin Muscel, personajele lui Hielscher par supravieţuitori ai unei civilizaţii străvechi, peste care a trecut un cataclism de nespus în cuvinte. Aceeaşi impresie o lasă şi alte lucrări ale germanului, despre Spania şi Italia. Să fie o simplă modalitate artistică? Sau e vorba despre o viziune mai complexă asupra lumii, cu implicaţii neaşteptate? Ceea ce urmează ne poate lămuri...

Pe urmele Stăpînilor Lumii

Venirea la putere a naziştilor nu poate fi explicată doar prin considerente economice sau politice. A fost nevoie şi de un anumit context intelectual, creat de filosofi, jurnalişti, oameni de ştiinţă. Învinsă în Primul Război Mondial, plătind despăgubiri, bîntuită de şomaj şi inflaţie, Germania celui de-al Treilea Reich şi-a potolit frustrările cu un amestec de mit, propagandă şi halucinaţie. În 1935, Heinrich Himmler, comandantul organizaţiei SS şi al poliţiei secrete Gestapo, aproba înfiinţarea „Ahnenerbe”, o societate de cercetări etno-istorice şi rasiale, care cuprindea 400 de savanţi – lingvişti, antropologi, arheologi, istorici. Scopul acestui proiect, desfăşurat sub egida SS, era susţinerea ştiinţifică a tezei rasiste a superiorităţii rasei albe, ariene. Naziştii considerau că istoria nu începe la Sumer ci, undeva, în nord, printre gheaţă şi zăpadă. Acolo, în Ultima Thule, o rasă superioară s-a născut în urmă cu 10 mii de ani, colonizînd şi civilizînd întreaga Europă, migrînd pînă în India şi Tibet ! Arienii, strămoşii germanilor, blonzi şi cu ochi albaştri, ar fi fost stăpînii continentului, cei care au ridicat megaliţii şi piramidele, cei care au scris Vedele şi au fondat primele aşezări umane din Tibet. Tracii, grecii şi romanii erau consideraţi „copiii” seminţiei Stăpînilor din Nord. În schimb, populaţiile semitice, cu piele închisă şi ochii negri, nu aveau ce căuta în schemă. Socotite inferioare şi învinuite că „strică sîngele şi obiceiurile”, ele urmau a fi date pieirii. Revenind la Societatea „Ahnenerbe”, în traducere „Moştenirea străbunilor”, să notăm că a început ca un Institut pentru studiul Scrierii şi Simbolurilor, s-a dezvoltat ca o reţea universitară şi a sfîrşit în oroare, cu experienţe pe deţinuţii de la Dachau.

Expediţii arheologice în toată lumea

Ca să justifice tezele superiorităţii ariene, arheologii „Ahnenerbe” au început o serie extrem de vastă de cercetări, în domeniul folclorului, legendelor, geografiei sacre, istoriei. Mai mult, a existat o secţiune ezoterică, interesată de tot ce ieşea din perimetrul ştiinţei academice – magie, relicve, demonologie. Nume cunoscute de scriitori şi filosofi (precum Ernst Junger şi Martin Buber) au colaborat cu „Ahnenerbe”. Societatea edita reviste şi cărţi, se implica în formarea viitorilor ofiţeri SS, propunea tinerilor o educaţie spartană, prin alpinism şi speologie… Dar, mai presus de orice, organiza expediţii. Cu sprijinul mai marilor celui de-al Treilea Reich, au fost demarate vaste expediţii arheologice, în cautare de relicve. Sunt de notat cercetările din 1938, din Danemarca, unde s-au adus la lumină diverse situri wikinge, precum şi cele din Germania, la strania formaţiune muntoasă Externsteine, locuită din preistorie, unde naziştii au căutat mormîntul împăratului Wilhelm Păsărarul. Odată cu ocuparea ţărilor europene, „Ahnenerbe” îşi extinde aria de acţiune. Regele Boris al Bulgariei semnează un protocol cu Himmler, încredinţînd Societăţii exclusivitatea cercetărilor arheologice. Grecia, Polonia, Croaţia sunt noile ţinte. De exemplu, în Grecia, arheologii nazişti au căutat faimosul Tezaur de la Delphi, precum şi intrarea în peşterile lui Poseidon. În Franţa, „Ahnenerbe” pune mîna pe Tapiseria de la Bayeux, relicvă înfăţişînd lupta normanzilor cu saxonii, îu urma invadării Britaniei. Steagul cu zvastică e ridicat pe Elbrus, cel mai înalt munte al Armeniei, locul unde se presupune că a eşuat Arca lui Noe, dar şi în Tibet. În 1939, o echipă de alpinişti, condusă de ofiţerul SS Ernst Schäfer, va ajunge la Llhasa, unde va fi primită de demnitarii tibetani. Oamenii lui Hitler voiau să ştie cît mai multe despre anumite exerciţii spirituale budiste, despre strămoşii tibetanilor, consideraţi urmaşi ai atlanţilor, precum şi despre intrarea în Shambala, marea cavitate interioară în care s-ar ascunde o civilizaţie superioară… Să mai spunem că nici craniile de cristal, găsite în Brazilia, n-au scăpat de interesul arheologilor germani. Şi nici ruinele marilor oraşe din Anzi.

România, Dacia Hyperboreeană

Cunoscînd aceste lucruri, expediţiile foto ale lui Karl Hielscher capătă alte înţelesuri. N-ar fi exclus ca portretele ciobanilor musceleni, de găsit în album, să fi ajuns şi în arhivele „Ahnenerbe”, acelea cu „urmaşii rasei ariene”. De altfel, interesul naziştilor pentru România a fost mult mai manifest. În 1938, dr. Franz Altheim şi partenera sa Erica Trautmann caută, mai multe zile, ruine ale cetăţilor dacice, într-un voiaj finanţat de Societate. Cei doi considerau România drept vechea Dacie hiperboreeană, pe urmele unui studiu semnat de marele iniţiat Vasile Lovinescu şi publicat în folileton, în Franţa. Nu ştim ce au găsit arheologii, probabil că nimic important (timpul acordat săpăturilor fiind prea scurt…), cert e că expediţia Ahnenerbe a continuat în Orient, după ce dr. Altheim s-a întîlnit, la Bucureşti, cu un oarecare Grigore Florescu, directorul Muzeului Municipal.

Ce s-a ales de Ahnenerbe?

La 70 de ani de la aceste evenimente, după ce teoria rasei alese a dus la milioane de morţi iar Cel de-al Treilea Reich s-a prăbuşit în ruine, o întrebare rămîne – au găsit naziştii relicve, magice sau nu? Dacă luăm în considerare doar celebra Lance a Destinului, care-l fascina pe Hitler, răspunsul e pozitiv. Dar Lancea n-a fost descoperită de „Ahnenerbe”, a fost furată de la Viena… Şefii Societăţii au fost judecaţi şi condamnaţi la Nurnberg. La proces, unul dintre ei şi-a ascultat glacial condamnarea la spînzurătoare, apoi a rostit o incantaţie din Bardo-Todol, Cartea tibetană a morţilor. Arhivele Societăţii, de la Waischenfeld, Franconia, au fost distruse în 1945, cînd locaţia a căzut în mîinile americanilor. Puţinele documente filmate în Tibet, care circulă pe Internet, nu sunt lămuritoare. Dar oare toate arhivele să fi fost distruse? Sau există pe undeva, pe la Washington, un loc în care au ajuns, sub ştampila STRICT SECRET? N-ar fi exclus… Adepţii teoriilor conspiraţiei pot să viseze în continuare.

P.S. Mai multe imagini, în ediţia tipărită a Jurnalului de Argeş de saptămîna viitoare.