luni, august 31, 2009

Blogule, maşină mică!


# Nu, Solomon n-a avut dreptate exclamînd: “Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare”. În România lui 2009, totul este nou, întrucît schimbarea e în toate. Noi generaţii îşi cer locul sub soare, obiceiurile se modifică, oraşele se măresc şi decad, cerul are o altă culoare decît în copilăria mea, pînă şi merele şi-au schimbat gustul. Spaţiul s-a micşorat, timpul se accelerează, numele, titlurile şi profesiile sînt altele. Pînă şi scriitura de presă e alta. De la psalmii comunişti, scrişi în limba ritului de partid, am trecut la presa de opinie, apoi la cea tabloidă. Sub asaltul vizualului, reportajul de ziar şi-a dat duhul. Analizele politice şi economice agonizează, întrucît cititorul nu mai acceptă nici o autoritate. Pînă şi ştirile despre vedete se reduc la cîteva rînduri, plasate strategic într-un colţ de fotografie – lumea se grăbeşte, citeşte în metrou, la birou, în tren sau maxi-taxi. Nu e departe timpul cînd, pe mari ecrane urbane, doar titlurile vor curge în flux, printre reclame, cum curg acum indicii bursieri – semne despre semne, mascînd obrazul realităţii. Timpuri noi.

# Avem de-a face cu un clasic cerc vicios – sau un sistem cu feeb-back, cum doriţi să-i spunem. Mintea umană schimbă lumea, iar transformarea ne afectează minţile. Şi tot aşa. O capcană din care nu putem ieşi. Priviţi modul în care ne deplasăm. Pentru că ne grăbeam, am inventat industria auto şi ne-am acoperit drumurile cu asfalt. Rezultatul? Stăm cu orele în maşină, devenind victime sigure ale bolilor şi stresului. Paradoxal, pierdem mai mult timp decît dacă am fi mers pe jos sau am fi folosit un mijloc de transport în comun. Despre benzina arsă nici nu mai vorbesc. Am uitat scopul, într-o inflaţie de mijloace. Acelaşi lucru pare să se întîmple şi cu presa. Orice persoană alfabetizată şi-a făcut ziar personal, pe care-l scrie singur şi îl publică pe internet. Blogul este un fel de maşină mică, în care luăm la autostop chiar şi pe babele care ne fac semn de pe margine, chiar şi pe microbiştii în drum spre meci, chiar şi pe ţăranii care au venit cu brînză la oraş. Şi, în timp ce conducem, avem satisfacţia că ne ascultă cineva, cînd turuim cîte în lună şi în stele. Aiurea – ne ascultă! După trei-patru secunde, autostopistul nostru s-a şi dat jos, dîndu-şi seama că a greşit drumul. Timp pierdut. Mai bine lua autobuzul. Timp pierdut şi pentru blogger. Timpuri noi.

# Cînd ziarele se tabloidizează sau se închid, vedetele porno au blog, camere video transmit live din orice locaţie, oamenii citesc din ce în ce mai puţin, ce trebuie să facă un profesionist al cuvîntului scris? Radicalii ar spune: să se sinucidă! Cum nici un astfel de spectacol nu garantează automat audienţă (sau o face, dar o singură dată...), rămîn variantele soft – renunţarea la meserie sau adaptarea. Probabil că ultima e şi cea mai dificilă, întrucît cere spirit de observare, anticipaţie, învăţare continuă. Cere umilinţă. Însă oferă speranţă. Speranţa că suporturile se schimbă, conţinutul rămîne (cu toate că McLuhan n-ar fi de acord – el spune că mediul este mesajul...). Vom schimba stiloul cu tastatura, ne vom implanta microcamere în frunte şi baze de date în creier, vom comunica prin holograme sau hieroglife, vom face pase hipnotice în faţa mulţimilor sau vom şopti în urechea unui singur om... tot va fi nevoie de noi! Pentru că omul este un animal căruia îi plac poveştile. Din punctul acesta de vedere, timpurile sînt vechi.

duminică, august 30, 2009

Elena din Troia

Sparta, 1500 înainte de Hristos... Prinţesa unei aşezări neolitice din Peloponez părăseşte domiciliul conjugal, în braţele unui frumos străin. Soţul nu poate trece peste afront, mă-nţelegi, şi pleacă după ea. În fruntea a o sută de mii de războinici. Şi se naşte legenda...

Cum arăta, de fapt, Elena din Troia (din Sparta, mai corect... în Troia a ajuns!)? Homer o descrie cu pielea alba ca laptele (sau ca perla...), blondă şi înaltă. Cam aşa....



De fapt, la greci, a fi blond înseamnă... a avea tenul ceva mai deschis. Cercetările arheologice configurează un portret mult diferit. Femeile spartane îşi vopseau faţa cu pigment de plumb, ceea ce le făcea palide ca nişte stafii, peste care aplicau puncte roşii de vopsea. Rezultatul era remarcabil:

vineri, august 28, 2009

Desktop-ul la control!


Cîte bordeie, atîtea... desktop-uri! Eu, cel puţin, îl schimb cam o dată pe lună... Acum, am ceva cam ... steampunk! Şi m-am gîndit să vi-l arăt. Priviţi-o ca pe leapşă :) Cum transformaţi desktop-ul într-o poză? Închideţi toate ferestrele, apăsaţi pe tastatură butonul print screen, deschideţi un editor de imagine (de exemplu paint, că există la orice windows), daţi paste şi... gata! Urmează să salvaţi poza în ce format vreţi şi s-o postaţi aici (sau pe blogul vostru, dacă vreţi!). Sper să vă amuze...

joi, august 27, 2009

Aventuri în Peştera lui Zamolxe


Cheile Olteţului


Bolniţa Mănăstirii Polovragi


În peştera lui Zamolxe

Nu e nevoie să călătoreşti prea departe, pentru ca să ai parte de mister. Trebuie doar să-ţi deschizi larg ochii. Şi sufletul… La două ore de mers cu maşina din Piteşti, prin Rîmnicu Vîlcea, puteţi ajunge în comuna Polovragi. Aici, la poalele munţilor Căpăţînii, vă aşteaptă Cleile Olteţului, un loc minunat, care ascunde multe secrete.

Remediul tuturor bolilor

Pînă şi etimologia cuvîntului „polovragi” este misterioasă. Unii cred că este un nume geto-dacic, Polo-Vraci, care atestă aici prezenţa Marelui Preot, Marelui Înţelept, Zamolxis. Alţii se gîndesc la planta „polovragă” sau „povagră”, demult dispărută, dar despre care bătrînii mai ţin minte că era un remediu împotriva bolilor, un fel de panaceu, cunoscut încă de pe vremea sacerdoţilor-taumaturgi. În fine, iubitorii marelui Platon îşi aduc aminte că, în dialogul Charmides, Socrate povesteşte cum a învăţat de la un vraci al lui Zamolxis că trupul nu poate fi vindecat, dacă nu e tratat şi sufletul! Practica geto-dacă se va regăsi în terapeutica isihasmului ortodox de mai tîrziu, iar faptul că, aici, pe plaiul Marelui Vraci, se înalţă Mănăstirea Polovragi, cu bolniţa sa, mi se pare extrem de semnificativ. Există, de asemenea, în această zonă, un obicei tradiţional a cărui origine este însăşi geto-dacă: vestita Nedee de la Polovragi (“din vremea dacilor”), ţinută mai întîi pe Vîrful Nedeea, la cca 2111 m, la care participau geto-dacii de pe ambele versante ale Carpaţilor. Ca multe alte datini şi credinţe, şi această Nedee a fost preluată de creştinism, astfel că la 20 iulie, în fiecare an, se desfăşoară aici, timp de o săptămână, vestitul Tîrg de Sfîntul Ilie. Ce putem vedea în zonă? Un adevărat complex arheologic – pe Cheile Olteţului există celebra “Peşteră a lui Zamolxe” (despre care se crede că răzbate dincolo de munte, în Ardeal), numită aşa din vechime şi consemnată în literatura de călătorie a unor scriitori din secolul al XIX-lea, precum Grigore Alexandrescu (1842) şi Alexandru Vlahuţă (1901). Deasupra peşterii se găsesc ruinele vechii cetăţi Arcinna, trecută pe harta lui Ptolomeu, vestitul geograf al Antichităţii, legătura între peşteră şi cetate făcându-se printr-o galerie secretă. Cercetînd zona, Nicolae Densuşianu identifica aici câteva “dolmene” alcătuind “o întinsă necropolă preistorică” şi reconstituia grafic “Obeliscul de la Polovragi” - considerat unul din “monumentele preistorice ale Daciei”. Istoricul făcea totodată referiri la locul numit “Oborul Jidovilor” (Uriaşilor), comparabil cu “Masa Jidovilor” din Munţii Sebeşului.

Comoara ascunsă de frica lui Pasvanoglu

Străbătînd satul, drumul vă va purta către mănăstirea Polovragi. O frumoasă poartă de lemn vă va binecuvînta, cu litere săpate meşteşugit de lemnarii zonei. Ajungeţi apoi în curtea Mănăstirii. Recentele cercetari istorice stabilesc vechimea aşezămîntului în jurul anului 1505, ctitori fiind Radu Comisul şi Pătru Spătaru, fiii marelui boier Danciu Zamona, menţionaţi într-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tînăr. În 1643, Danciu Pîrîianu construieşte biserica actuală, cu ajutorul domnitorului Matei Basarab. Domnitorul Constantin Brâncoveanu o va face metoc al Mănăstirii Hurez, iar austriecii se vor bucura de fortificaţiile sale, generalul Stainville alegînd-o drept reşedinţă şi încartiruind aici un batalion de soldaţi (1718 – 1739). Bătrînele ziduri vor avea parte şi de vremuri tulburi – la 1802, bandiţii lui Pasvanoglu, Paşa de Vidin, vor prăda mănăstirea, iar călugării vor ascunde odoarele în apa Olteţului, comoară care nu va mai fi găsită niciodată.

În mijlocul fortificaţiilor, biserica Mănăstirii, cu hramul „adormirea Maicii Domnului”, ne atrage atenţia prin planul ei treflat, în stil bizantin, cu abside laterale. Turla este poligonală, cu firide largi şi ornamentate. Opt coloane susţin pridvorul, în stil brîncovenesc, unde veţi găsi şi lespedea funerară a sorei ctitorului. Fresca, bine păstrată, de inspiraţie bizantină, datează de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, fiind realizată, după toate probabilităţile, de primii meşteri ieşiţi de pe băncile Şcolii de la Hurez - Andrei Constantinos şi Gheorghe Istrate. Intraţi cu încredere în biserică. Pronaosul şi naosul sunt încăpătoare, iar catapeteasma din lemn de nuc, o capodoperă a vechii sculpturi româneşti, vă va încînta cu siguranţă. Cercetaţi apoi frumoasa colecţie muzeală a Mănăstirii, unde se păstrează icoane pe lemn şi sticlă, precum şi circa 3000 de cărţi vechi, în română, slavonă şi greacă. Dacă doriţi să vă rugaţi, mergeţi în curtea fortificată dinspre nord, unde se află un parc frumos, precum şi Bolniţa mănăstirii, ctitorită de Episcopul Clement Lavrentie (1732-1738). Apa care izvorăşte din fîntîna pe lîngă care treceţi este dulce şi astîmpără neliniştea şi setea.

Blestemul Marelui Preot

Mergeţi apoi la Peşteră, pe un drum forestier, la dreapta Mănăstirii. Treceţi pe lîngă o zonă cu pensiuni turistice, unde puteţi să vă rezervaţi cazare, iar după aproximativ un kilometru veţi ajunge la intrarea în peşteră. Vizita este organizată şi există un ghid. Îmbrăcaţi-vă bine pentru călătoria subpămînteană, temperatura fiind în jur de 5 grade, iar umiditatea ajungînd la 80-90%! Formaţiunile carstice sunt bine păstrate şi au forme fantastice. Desigur, vă veţi opri în faţa Tronului lui Zamolxe, unde se spune că a stat Marele Vraci. Legendele locului povestesc despre starea de bine pe care o simt cei mai mulţi dintre vizitatori, dar şi despre cei pe care peştera îi respinge. Dacă vă simţiţi rău, la 10-15 metri de intrare, nu mai insistaţi! Veţi ajunge apoi acolo unde călugărul Pahomie, care s-a nevoit în peşteră prin secolul al XIX-lea, a trasat cu fum de lumînare chipul întunecat al Morţii. Veţi descoperi şi alte minuni, chipuri de daci, animale mitologice, iar din tavan „Lacrimile lui Zamolxis” vor continua să cadă. Să mai spunem cîte ceva despre tentaţia permanentă la care peştera îi supune pe căutătorii de comori, în căutarea tezaurelor dacice. De multe ori, ghizii au găsit sparte porţile metalice de la intrare. De multe ori, turişti cu detectoare de metal s-au făcut pierduţi prin galeriile neelectrificate. Dar nici un gram de aur dacic n-a ieşit din peştera lui Zamolxis. Şi nici nu va ieşi, cîtă vreme comoara va fi apărată de blestemul Marelui Preot. Incitant, nu?

Călătoria în Cheile Olteţului poate continua cu o drumeţie, de-a lungul rîului, sau puteţi căuta un ghid local, care să vă ducă la ruinele cetăţii Arcinna şi la Oborul Jidovilor. Nu părăsiţi traseele marcate şi nu vă aventuraţi pe versanţii abrupţi. Atenţie şi la şerpi. #

marți, august 25, 2009

Cîteva gînduri despre educaţie


Se vorbeşte mult despre criza învăţămîntului românesc, iar proiectele de reformă n-au lipsit în ultimii 20 de ani. Numai că schimbările au făcut mai mult rău decît bine. De ce? Să ne gîndim...

- La ce foloseşte şcoala? În antichitate, educaţia însemna făurirea caracterului şi pregătirea pentru o viaţă trăită bine. Asta a ţinut două mii de ani... În Atena lui Socrate, statul nu se implica deloc în această chestiune - particularii plăteau pentru ca odraslele lor să înveţe scrisul, cititul, retorica şi sofistica. Meşteşugurile se transmiteau în cadrul breslelor. Modelul a funcţionat şi în Evul Mediu creştin, cu amendamentul că Biserica a luat locul filosofilor. Abia modernitatea a avut nevoie de învăţămîntul de masă, standardizat şi controlat de stat, pentru a-şi asigura armatele de lucrători din fabrici, birouri şi tranşee. În societăţile celui de-al Doilea Val, accentul a trecut de la făurirea caracterului la transmiterea de cunoştiinţe. Şcoala te pregătea pentru o profesie, te transforma în specialist. Asta a funcţionat cinci sute de ani. Uite însă că, de 50 de ani, am intrat în post-modernitate, o perioadă marcată de multiplicarea exponenţială a cunoştiinţelor, de transformări economice majore, de incertitudini şi haos pe piaţa muncii, de globalizare, de apariţia industriilor comunicării. Şcoala occidentală încearcă să ţină pasul, însă e atacată în fundamentele sale - CARE cunoştiinţe nu se perimează, CUM să predăm acest nucleu (dacă există...), ÎN CE MOD să evaluăm performanţa şcolară a individului, unic în felul său...

- În România post-comunistă, acestor dileme structurale li se adaugă vicii naţionale, de pildă: corupţia unor profesori, refuzul competiţiei corecte, enclavizarea informaţională, slaba legatură a şcolii cu piaţa muncii, demotivarea elevilor, în contact cu inechităţile din societate etc.

- Ce e de făcut? Nu ştie nimeni, pentru că nimeni nu poate prevedea cum va arăta România după 12 - 16 ani, ciclul de formare a unui copil. Totuşi, cîteva idei se impun: mutarea accentului de pe memorarea unui nucleu dogmatic de cunoştiinţe către tehnici ale învăţării permanente (de exemplu, folosirea bazelor de date on-line, evaluarea relevanţei informaţiei etc), ceea ce permite flexibilitate profesională; schimbarea metodelor pedagogice, de la masificare către individuaţie (lucrul cu mai puţini copii, învăţămînt la distanţă, orar diferenţiat, softuri didactice, călătoria ca modalitate de învăţare etc); revenirea breslelor în procesul educativ, adică a companiilor multinaţionale (de altfel, oricine lucrează în mediul corporatist ştie cîte cursuri plătesc companiile pentru angajaţi - s-ar putea imagina un viitor apropiat, în care statul să cedeze o mare parte a învăţămîntului superior, de specializare, către firme); în fine, ceea ce e mai important decît orice, regîndirea învăţămîntului primar şi gimnazial ca o formă de făurire a caracterului.

Ce părere aveţi?

miercuri, august 19, 2009

Răspuns la ghicitoare

Da, trebuia să-mi închipui că e greu... De fapt, nici preotul schitului Brădet, pe care l-am întrebat, n-a ştiut să-mi explice cine este sfîntul acela cu cap de animal (oaie? lup?), pe care vi l-am arătat în postul "Ghicitoare". Nu vă mai fierb - este o reprezentare a Sf. Cristofor, purtătorul de Christ, înfăţişat de obicei ca un uriaş ce-l duce pe micul Iisus în spate. Eu ziceam mai degrabă că e Anubis ! Aspectul zoomorf de la Brădet e explicat de următoarea legendă - Cristofor era un bărbat atît de frumos încît şi-a dat seama că există o singură soluţie ca să scape de tentaţii şi de păcate: s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea un cap de animal! Ceea ce s-a şi împlinit (de unde se vede că trebuie să ai grijă ce-ţi doreşti...). Cum legenda nu dă mai multe detalii, zugravii de biserici îl pictau şi ei cum se pricepeau mai bine - ceva între oaie şi lup! :)

duminică, august 16, 2009

Siddharta


Vă mai las un pic să vă gîndiţi la ghicitoarea de ieri... Pînă la răspuns, iată ce-am găsit în "Siddharta", poema indiană a lui Hesse (deh, avantajele recitirii!):

Dialog între Siddharta (un tînăr căutător al înţelepciunii) şi Buddha, Iluminatul.

Buddha - Lumea este un lanţ etern, alcătuit din cauze şi efecte, un întreg logic, nedepinzînd de hazard, nedepinzînd de zei. Viaţa e suferinţă, iar eu vă indic originea suferinţei, vă dezvălui calea de a curma suferinţa...
Siddharta - Sublimule, accept că lumea este aşa cum spui, că viaţa poate fi suferinţă sau fericire. Dar nu cumva învăţătura ta creează o breşă în ţesătura lumii, sfîşiind-o? Nu cumva învăţătura ta schimbă natura realităţii? (prima obiecţie, logică, a lui Siddharta).

Buddha - Aceasta nu e o teorie, ca să aibă coerenţă logică, ci o practică a mîntuirii. Ceea ce spun eu nu oferă explicaţii despre alcătuirea lumii ci salvează sufletele.
Siddharta - Dar nimeni nu-şi află mîntuirea printr-o învăţătură! Buddha e Buddha pentru că şi-a urmat propriul drum - reflecţii, meditaţie, cunoaştere, iluminare. În lipsa efortului individual, iluminarea este de netransmis în cuvinte ! (a doua obiecţie, metodologică, a lui Siddharta).

Buddha - Orice tehnică sapienţială este mai bună decît viaţa lumească!
Siddharta - Da, însă mă tem să ader la orice organizaţie născută din revelaţie, pentru că îmi voi înlocui eul propriu cu eul bisericii respective! (a treia obiecţie, organizaţională, a lui Siddharta).

Răspunsul lui Buddha - Eşti înţelept, fereşte-te să fii foarte înţelept!

V-a plăcut? Asta ar trebui să dea de gîndit oricărui ADEPT...

sâmbătă, august 15, 2009

Ghicitoare...


Azi, o iau pe urmele prietenei X, care mă complexează teribil cu ghicitorile ei plastice :)... şi vă invit să identificaţi acest sfînt, pe care l-am găsit pictat pe peretele schitului Brădet, Argeş! Are o poveste interesantă, vă asigur!

vineri, august 14, 2009

Scandal cu pictori şi scriitori


Scriitorul Augustin Doman, care a primit anul acesta premiul de excelenţă al Direcţiei de Cultură Argeş, publică aici un comentariu acid la adresa pictorului Lucici. Ce s-a întîmplat? Doman a primit din partea noastră un tablou semnat de artist şi a constatat, mai apoi, că mai există lucrări asemănătoare. Dar să-i dăm cuvîntul....

Am avut norocul ghionist sa ma numar printre laureatii Premiilor de Excelenta ale Directiei judetene de Cultura, Culte si Patrimoniu de anul acesta. De ce ghionist? Din cel putin doua motive. Despre primul dintre ele nu vreau sa vorbesc aici, fiind vorba de invidia unor confrati dusa pana aproape de ura. Ma voi referi la cel de-al doilea, insa, cu acelasi sentiment de amaraciune ca si primul.

Premiile au constat, in afara de clasica diploma, in cate un tablou de Augustin Lucici. Cati laureati, atatea tablouri cu imagini din vechiul Pitesti. Directia de Cultura a facut un contract cu artistul plastic, i-a platit lucrarile, iar acestea au fost daruite in chip de premiu laureatilor.

Pana aici totul pare a fi in limitele normalitatii. La cateva luni, insa, ma intalnesc cu un alt scriitor argesean pe strada. Purta tantos sub brat un tablou cumparat cu o jumatate de ora in urma. Mi-l arata mandru – reprezenta Biserica Sfantul Nicolae cu ceas. Hm! Exact tabloul de pe peretele meu de acasa. Iar eu credeam, naiv, ca tabloul a fost facut intr-un singur exemplar. Am aflat ca, de fapt, pictorul inca il mai executa, daca nu cumva il multiplica la vreun copiator performant. Sau poate ca eu tin pe perete chiar o atfel de copie, ca mi-e si teama sa verific.

Acum, sa ne intelegem, eu nu sunt vreun mare colectionar de arta, dar ce am eu acasa sunt tablouri in exemplar unic. Si cred ca asa ar trebui sa stea lucrurile. Marin Preda scria in ,,Viata ca o prada” ca el n-ar fi putut fi pictor vreodata; o data, pentru ca ar fi trait cu o permanenta teama ca i-ar fura cineva lucrarile si inca o data pentru ca greu s-ar fi putut desparti de ele. Nu concepea nici macar teoretic sa faca un tablou in n exemplare.

Cineva mi-ar putea spune ca, asa cum se stie, calul de dar nu se cauta de dinti. Si poate ca asa este. Dincolo de amaraciunea mea, un lucru stiu: eu nu am pe perete un tablou unic (ca o linie, doua puncte, o dunga in plus sau in minus nu arata faptul ca avem de-a face cu alte variante). Iar un lucru nu stiu: detin un tablou original sau o copie? Dar pentru a nu ma complica si a scapa de un stres in plus, voi cauta pe cineva care are casa plina cu tablouri de la balci, cu caprioare band apa la izvorul din liziera padurii amazoniene, cu tiganci cu sanul pe jumatate dezvelit, cu un arab/harap furand cu calul o cadana si-i voi face cadou tabloul Biserica Sfantul Nicolae cu ceas de tizul meu Augustin Lucici. Socotesc ca acolo ii este locul.

Folosesc prilejul de a multumi inca o data pentru premiu Directiei de Cultura, Culte si Patrimoniu, lui Cristian Cocea, directorul de atunci. Institutia n-are nicio vina, ea a fost trasa pe sfoara la fel ca si mine.

Un tablou, doua tablouri, n tablouri... Arta in serie mica, mijlocie si maaare!

Răspunsul meu este următorul:

Dragă domnule Doman,

Am aflat cu stupoare despre situaţia în care vă găsiţi şi vreau să vă sugerez o cale de ieşire. Haideţi să facem o expertiză a tabloului pe care l-aţi primit şi, dacă se va dovedi că este o copie realizată prin mijloace electronice, ruşinea va cădea asupra maestrului Augustin Lucici, artistul care, în oferta înaintată Direcţiei de Cultură, a prezentat datele tehnice ale lucrărilor (dimensiuni, material, mod de execuţie). În acest caz, veţi primi, desigur, scuzele lui şi ale mele. Dacă, însă, tabloul este original, ar trebui să vă gîndiţi că orice artist realizează variaţiuni pe o anumită temă, astfel explicîndu-se asemănarea care v-a neliniştit. Atunci, cred că se impune să îi cereţi dumneavoastră scuze pictorului. Şi, ca să nu rămîneţi cu un gust amar, vă asigur că, imediat ce o faceţi, vă voi cumpăra eu tabloul. Astfel, veţi primi în bani premiul binemeritat. Aştept hotărîrea Dumneavoastră.

Cu simpatie,
Cristian Cocea

P.S. Am preluat pe blog (www.povesteazilei.blogspot.com) această polemică şi, dacă va fi necesar, o voi trece şi în paginile presei locale.

joi, august 13, 2009

Formula lui Dumnezeu


Tocmai am terminat de citit romanul "Formula lui Dumnezeu", scris de portughezul Jose Rodrigues Dos Santos şi apărut în româneşte la "Paralela 45". E un amestec interesant de thriller, filosofie şi speculaţie ştiinţifică, iar miza depăşeşte literatura de consum - vorbim despre demonstrarea existenţei lui Dumnezeu! Desigur, nu e vorba despre Dumnezeul Vechiului Testament, creat după chipul şi asemănarea omului :), ci de Inteligenţa care a născut Universul acesta. Un univers capabil să nască viaţă. Rînd pe rînd, sînt puse în lumină incredibilele coincidenţe ale Principiului Antropic ... dacă valorile constantelor universale (viteza luminii, constanta lui Planck etc) ar fi fost cu puţin diferite, universul n-ar mai fi fost acelaşi, stelele nu s-ar mai fi putut aprinde, atomul de carbon nu s-ar mai fi putut forma... Dacă Luna n-ar fi existat, axa de înclinaţie a Pămîntului n-ar fi permis existenţa apei... Dacă Pămîntul n-ar fi avut metale grele în nucleu, cîmpul electromagnetic care ne fereşte de radiaţii nu s-ar fi format... Şi aşa mai departe. Totul se îmbină ca un puzzle, ducînd la ideea existenţei unei Inteligenţe creatoare. Dar care e rolul omului în tot scenariul? Aici ţineţi-vă bine! Fizica îndrăzneşte să spună că omul e o verigă într-un mare lanţ - de la neviu, prin viu, către crearea lui Dumnezeu! Trăim, poate, într-un univers ciclic, care se naşte şi moare ritmic (aşa credeau şi vechii indieni). Iar dumnezeul universului de dinainte de Big Bang şi-a programat reapariţia, în universul nostru, prin setul de constante despre care vorbeam înainte. Omenirea, apărută relativ recent, are rolul să creeze, la rîndul ei, inteligenţe artificiale, care să evolueze, să ocupe spaţiul, să se transforme în Dumnezeu... Aşadar, Dumnezeu nu (mai există), noi urmăm să îl naştem! Ipoteza nu lasă loc de întors - dacă universul este determinist (şi este), liberul arbitru e o iluzie. Omenirea nu se va autodistruge pînă cînd nu-şi va trimite seminţele gînditoare printre stele... Bună lectură de vacanţă, nu? :)

miercuri, august 12, 2009

Sfinxul de la Cetăţeni


Călăreţul trac

Sfinxul de la Cetăţeni

Cap de cioban

Pe drumul de la Tîrgovişte la Cîmpulung, şerpuind pe lîngă apa Dîmboviţei, între satele Cetăţeni şi Bădeni, puteţi găsi unul dintre cele mai misterioase locuri sacre din Muntenia– Cetăţuia Negru Vodă. Lăcaşul de cult, un schit căţărat pe pisc de munte, la 881 de m altitudine, datează din secolul XIII, fiind construit de legendarul Negru Vodă ca loc de refugiu în calea tătarilor. Cronicarii atestă că, la poalele muntelui, se înălţa o biserică mare, frumoasă şi înaltă, apărată de ziduri întărite, iar schitul din vîrf fusese amenajat într-o peşteră. În secolul XX, arheologii au dovedit că aici se găsea o aşezare mult mai veche, geto-dacă, de la începutul celei de-a doua epoci a fierului. Urme de ceramică cenuşie şi ziduri de piatră groase de 2,5 m au fost descoperite pînă în 1982. O ipoteză şi mai tulburătoare, susţinută de existenţa în zonă a unor impresionante statui megalitice, este aceea că o civilizaţie necunoscută, mult mai veche, a amenajat muntele ca sanctuar, pînă în vîrf, la peşteră, lăsînd la tot pasul urme misterioase.

Biserica rupestră cu două altare

Lăsaţi maşina la şosea, daţi ceva de pomană copiilor de rudari care vă vor înconjura imediat (la poalele muntelui se află astăzi casele de chirpici ale celor mai săraci oameni din Argeş), apoi pregătiţi-vă de un urcuş pieptiş, cale de o oră. Treceţi Dîmboviţa, pe un pod de lemn, şi urmaţi cărăruia, spre stînga, printre stînci uriaşe, păduri de foioase şi poieniţe. Stîncile au forme bizare – privite din anumite unghiuri, înfăţişează capete de animale, figuri umane privind spre cer şi jilţuri pentru uriaşi. Drumul e abrupt, aşa că vă puteţi odihni des, pe băncuţe puse înadins. Vă întovărăşesc la tot pasul troiţele, înfăţişînd calvarul Golgotei, urcate de Mîntuitor. În fine, veţi ajunge sus, unde vă aşteaptă biserica rupestră. Zugrăveala abia se mai vede, primul strat datînd din secolul al XIV-lea, din care s-a păstrat, pe tavan, imaginea unui Pantocrator de o mare frumuseţe. În peretele de vest veţi vedea scobit altarul catolic, pentru doamna Marghita, soţia lui Basarab I. Lucrul nu este de mirare – ca vasal al regelui Ungariei, Basarab I şi urmaşii săi au fost de religie catolică, trecerea la ortodoxie a Domnului făcîndu-se în 1359, în vremea lui Nicolae-Alexandru, nepotul lui Negru-Vodă, care alege definitiv între Roma şi Constantinopol.

Urcaţi apoi către Crucea Dorinţelor, un monument ridicat în cel mai înalt loc al schitului. Aici, pelerinii care se roagă din inimă pot să-şi vadă îndeplinite dorinţele. Uitaţi-vă cu atenţie în jur – veţi descoperi pe stîncă urme de paşi (!), prinse în piatră... Nimeni nu le poate explica originea, legenda spunînd că sînt paşii lui Negru Vodă şi ai doamnei Marghita, care au topit roca, în fierbinţeala iubirii de Dumnezeu. Şi tot legenda aminteşte că doamna Marghita s-a aruncat de aici în prăpastie, crezînd cu disperare că soţul ei a murit în bătălie. Coborînd, puţin mai jos de Crucea Dorinţelor veţi întîlni un bazin circular, pentru apa de ploaie, iar la colţul bisericii puteţi vedea Peştera Moşului, o chilie de sihastru, care poartă urmele simbolurilor creştine scrijelite în piatră, schitul Cetăţuia fiind în trecut cea mai aspră sihăstrie din Ţara Românească. Să mai notăm că aici s-au găsit, într-un sicriu de piatră, moaştele Cuviosului Ioanichie Schimonahul, pe la 1638.

O altă minune a locului este că, în fiecare an, pe 16 aprilie, de Izvorul Tămăduirii, un fir de apă cu calităţi miraculoase începe să se prelingă în altar. Există mărturii despre calităţile tămăduitoare ale apei, care ar fi vindecat bolnavi în mare suferinţă. Apa curge exact pînă la 15 august, de ziua „Adormirii Maicii Domnului”, dispărînd apoi, pînă în anul următor. Minunea aceasta i-a obligat, în 1918, pe înalţii preleţi ortodocşi să adauge mănăstirii un al doilea hram – „Izvorul Tămăduirii”, fapt fără precedent în ţara noastră.


Un centru spiritual al vechilor daci

În spatele Peşterii Moşului, pe peretele stîncos, puteţi vedea un desen ciudat – un călăreţ înfăţişat schematic, purtînd în mînă un arc. Istoricii spun că este celebrul Cavaler Trac, Gebeleizis sau Nebeleizis - Divinitatea Supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea. El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă. Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele. În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure. Acest zeu este stăpânul Cerului şi al Pământului, patronul aristocraţiei militare. Iconografia locală l-a păstrat sub forma Sf.Gheorghe.

Pe teritoriul României au fost găsite peste 200 de imagini de epocă, atestând cultul Cavalerului Trac în Dobrogea, Oltenia, Transilvania. Desenul de la Cetăţuia ne face să credem că aici a funcţionat un centru spiritual al vechilor daci. Preoţii daci sînt întîlniţi sub trei denumiri: kapnobatai, polistai şi ktistai. Termenul de kapnobatai înseamnă "cei care umblă prin nori". Această denumire corespunde faptului că preoţii asceţi trăiau pe vîrfurile înalte mereu acoperite de nori şi ceaţă. Polistai se traduce prin "întemeietorii de oraşe" ceea ce ar putea însemna că această castă preoţească ar putea fi formată din învăţători. Ktistaii, "întemeietorii de neam", ar putea fi casta care practica medicina.

Statui megalitice

La coborîre, priviţi cu atenţie în jur, pentru a remarca blocurile imense de piatră, care au forme ciudate, amintind de monumentele megalitice din Bucegi, de pe Drumul Zeilor, Sfinxul şi Babele. Veţi remarca, în partea de vest a complexului, străjuind înălţimea, două formaţiuni numite de călugări “Ciobanul şi oaia sa”, de fapt două capete de 4-5 m înălţime, cu urechi lungi şi profil sever ! Apoi, ceva mai jos, întîlniţi “Masa lui Mihai Viteazu”, o lespede de piatră care se află la picioarele celui mai impresionant monument megalitic – un gigant ce priveşte spre înalt ! Profilul său se distinge clar, pe albastrul cerului, iar crucea şi placa de marmură plasate pe capul uriaşului nu-i strică, din fericire, enigmatica expresie… Există arheologi care consideră că megaliţii de la Nămăeşti sînt opera unei civilizaţii necunoscute, care a stăpînit Pămîntul înainte de potop. Ei îi dau dreptate cercetătorului Daniel Ruso, cel care a identificat în Peru statui similare, înfăţişînd animale preistorice şi oameni cu expresii bizare.

luni, august 03, 2009

Uman în Era Mulţimilor digitale


Internetul ucide cultura? Da, dacă prin cultură înţelegem acumularea de cunoştiinţe din diferite domenii, care n-au legătură cu specializarea noastră - aşa numita "cultură generală" (nu văd de ce aş memora capitala republicii Vanuatu, cînd o pot găsi uşor pe Google). Nu, dacă prin cultură înţelegem poezie, filosofie, sociologie, istorie, beletristică - adică domenii umaniste. Comparată cu o pagină din Platon, Tucidide sau Cicero (ca să rămîn la clasici), proza săracă a web-ului e lipsită de savoare şi înţelepciune. Ca să rămîi uman în Era Mulţimilor digitale, trebuie să înţelegi că nu toată informaţia are aceeaşi relevanţă. 90% din linkurile lui Google sînt gunoi. Ierarhia paginilor date de un motor de căutare se bazează pe numărul de accesări - dar notorietatea nu este un indiciu al valorii. Bloggerul Zoso (cel mai ...cel din România?) scrie neglijent, ideile lui sînt simple platitudini. Cu toate acestea, este mai citit decît Nicolae Labiş. Ca să rămîi uman în Era Mulţimilor digitale, trebuie să îţi cultivi disciplina creierului, care constă din exerciţii de scepticism, raţiune, răbdare. Scepticism în preluarea ideilor altora, raţiune în folosirea argumentelor, răbdare în citit, scris, activitate intelectuală. Cu cît vom folosi mai mult Internetul, cu atît vom citi mai puţine cărţi din scoarţă în scoarţă. Cu cît vom scrie mai mult pe blog, cu atît ne vor scădea şansele de a face un doctorat. De ce? Pentru că timpul e singura resursă neregenerabilă. Mai grav - prizonieri în ciberspaţiu, am uitat să ne plimbăm prin natură... A rămîne uman în Era Mulţimilor digitale înseamnă să folosim calculatorul ca pe o unealtă, să peripatetizăm, să dormim sub cerul liber... E nevoie de întoarcerea la Clasicism. Ironia e că lansez aceste idei tot în spaţiul virtual. Măcar la atît să folosească :)

duminică, august 02, 2009

Am pierdut şi Castelul Bran...


Am fost în week-end la Moeciu şi am trecut pe la castelul Bran. În ciuda faptului că statul român l-a golit de mobilă, de cînd cu retrocedarea, castelul atrage turiştii ca un magnet. Dominic de Hsbsburg a făcut treabă bună, remobilîndu-l şi punînd accent pe figurile Familiei Regale... În schimb, Muzeul Vămii, în care ministerul Culturii a mutat exponate extrem de valoroase, abia e călcat de public. Deci, cel care atrage e castelul, iar oamenii lui Dominic i-au imprimat o notă comercială, atractivă (de exemplu, muzeografele sînt îmbrăcate în costume de epocă, se vînd tot felul de suveniruri medievale, a fost lansat vinul "Renaşterea Castelului Bran", se face un efort conştient de mediatizare etc )... Din nou, statul român greşeşte - cu mai multă dibăcie, ar fi putut deveni părtaş la cîştig. Aşa, bate din buze la pierdere...