joi, iunie 14, 2012

Onoarea se spală cu sînge



De ce iubesc spaniolii luptele cu tauri, ce poate fi atît de pasionant în omorîrea unui animal? Ca să găsesc răspuns, chiar şi unul naiv, de est-european, plec la Ronda, o localitate micuţă, cocoţată pe cea mai înaltă stîncă din Andaluzia. Aici, bărbaţii şi-au încercat norocul împotriva taurilor încă din 1785, cum scriu ghidurile turistice. Aşa că o fi ceva în aer... Folosesc din nou transportul în comun, excelent organizat, schimb autobuzul în Marbella şi ajung la destinaţie într-un ceas, după un drum care îmi aminteşte de Transfăgărăşanul nostru. Marea a rămas în spate, cu stînca Gibraltarului scînteind. Sînt pe la cota 1000. Mă gîndesc cum or fi urcat pe-aici romanii, arabii, creştinii lui Ferdinand şi ai Izabelei. Între partea veche şi cea nouă a Rondei se întinde Puente Novo, peste cheile rîului Guadalevin. Te uiţi în jos de pe pod şi te ia ameţeala – construcţia e cît un bloc cu 30 de etaje!


Noroc că identific rapid Plaza de Toros, un spaţiu generos, înconjurat de ziduri albe. Bătrîna arenă se ţine bine – trepte de lemn, împodobite cu ceramică alb-albastră, acoperiş uşor, nisip sîngeriu. E centrul labirintului, pentru că, de jur împrejur, se ridică anexele industriei – boxele taurilor, legate prin coridoare complicate de arena propriu-zisă, grajdurile cailor şi sala de echitaţie, clădirile administraţiei şi ale toreadorilor, cabinetele medicale şi o mie de alte chestii, pe care abia le înţeleg. Aici, taurii sînt selectaţi cu metodă, sînt hrăniţi, li se aplică tratamente speciale pentru a le spori agresivitatea. Aici, caii învaţă să nu se teamă de coarne, să răspundă la comenzi, să-l slujească pe acel lăncier, picadorul, cavalerul ce-l fereşte pe metador de furia namilei înspumate. O sărbătoare a morţii, da, dar una atent regizată, în care taurul şi toreadorul au tot atîtea șanse. Diferenţa o face priceperea, sîngele rece al omului capabil să se ferească şi, după o piruetă, să împlînte spada. Forţa împotriva graţiei, dacă acceptaţi acest punct de vedere. Corida are onoarea ei, e altceva decît măcelul în straie de gală. Şi poate tocmai asta i-a atras pe artiştii virili, pe Hemingway, pe Orson Welles, ale căror poze, la Ronda, veghează intrarea în Museo Taurino. Mă plimb printre exponate – afişe de epocă, eroi în pantaloni mulaţi şi cape stacojii, toate ustensilele şi armele tauromahiei. Mai mult, o secţiune specială e rezervată duelului, altfel de coridă. Onoarea se spală cu sînge, pare a fi deviza gravată pe cutiile cu pistoale, bijuterii ameninţătoare de oţel, sidef şi aur. Şi, peste toate, tronează un craniu de bos primigenus, stră-străbunicul taurului, care şi-a făcut de cap (!) prin cîmpiile Europei în urmă cu 200 de mii de ani. E cît dulapul, iar coarnele sînt groase ca piciorul unui bărbat voinic. Revin în arenă, încercînd să-mi închipui ce simte omul cu pumnalul, ce simte taurul.






Cu nervii excitaţi, mă plimb prin Oraşul vechi. Într-o piaţetă, doi dresori de şoimi îşi expun păsările, pe mănuşi de oţel. Alături, există un muzeu al bandiţilor, lotrii de secol XIX, spaima nobililor şi ispita secretă a domniţelor prea cititoare de scrieri romanţioase. Haiducii ăştia au avut PR bun – de o sută de ani, presa le-a ridicat în slavă isprăvile, s-au făcut filme, s-au scris cărţi, aşa că legenda lor aduce bani frumoşi. Turişti din toată lumea caută muzeul din Ronda. Vexat, suferind alături de Terente al nostru, care n-are parte decît de o glorie formolizată, refuz cu hotărîre să mă las sedus de bandiţii lor! Sînt trist, ştiu că se apropie clipa despărţirii de Andaluzia, aşa că mă trag la umbră, într-o bodegă, să beau o bere. Alături, un acordeonist mi-a ghicit starea de spirit şi cîntă ceva nostalgic. Neatent, mă trezesc fredonînd: Hai, vino iar în gara noastră mică! Nu se poate! Aici? Aşa că-l iau la sigur pe artist: De unde eşti, prietene? Din Brăila, şefu, din Brăila! Îi fac pe ăştia să scoată euroiul din buzunare! M-am înseninat brusc. He, he, he! Terente n-a murit, băh, niciodată!



luni, iunie 11, 2012

Medina, mod de folosire


“Cordoba/Singură și depărtată/Negru-i calul, luna toată/și-n desaga mea, măsline/Deși drumu-l știu, știu bine/n-ajung Cordoba vreodată”. Cîntecul de noapte al lui Lorca îmi sună melancolic într-un colț al minții, în timp ce moțăi, toropit în scaunul autocarului. Este ora 9 și deja s-au făcut 30 de grade. Cordoba, Sevilla și Granada sînt trei vîrfuri ale triunghiului de foc andaluz, zona cu cele mai mari temperaturi din Spania. Nici nu e de mirare. După Columb, orbiți de mirajul Noului Continent, spaniolii și-au tăiat nemilos pădurile, ca să facă din ele scîndură de corabie. Apoi, vînturile fierbinți ale Africii au desăvîrșit catastrofa. Astăzi, doar măslinii mai pot să supraviețuiască în pămîntul roșu și crăpat. Și o fac bine – Andaluzia produce aproape jumătate din uleiul de măsline al Europei. Dar clima s-a deteriorat iremediabil. Specialiștii vorbesc despre deșertificare iar municipalitatea Cordobei a interzis noile construcții, din nevoia păstrării parcurilor, care să facă aerul mai respirabil. Pătrundem în oraș și ne îndreptăm către cartierul vechi, așezat pe malul Guadaquivirului. Mărețul fluviu, care a transformat Sevilla în port la Atlantic, e aici, în amonte, un firicel de apă. Peste el se întinde un măreț pod roman, restaurat recent, cu piloni înalți de zeci de metri. Încă o dovadă a încălzirii vremii, în ultimii 2000 de ani. Turiștii fotografiază în neștire iar un țambalagiu îi zice cu foc – desigur, e român. 


Intrăm în medina, miezul orașului arab. Construit în jurul souk-ului, al pieței, e un spațiu aparent haotic, cu case albe, cu etaj, și străduțe înguste, cît să permită trecerea unui măgăruș cu povara în spate. Aceste căi de acces au logica lor – sînt umbrite chiar și la amiază, ventilează locul și împiedică revoltele de stradă! Ferestrele, din care se revarsă flori agățătoare, sînt păzite de grilaje metalice, frumos ornamentate. Din nevoia de intimitate, intrările în locuințe sînt decalate, ca și ferestrele. Dacă deschizi o poartă, nu poți vedea curtea interioară, pentru că accesul se face prin coridoare în formă de L. A mai rămas puțin din Cordoba lui Abd ar Rahman al III-lea, care avea, pe la anul 900, o jumătate de milion de locuitori, o mie de moschei și 600 de băi publice, universitate și iluminat stradal! Mă învîrt prin zonă, căscînd gura la tarabe și, dintr-odată, am ajuns în juderia, vechiul cartier evreiesc. Într-o piațetă, dau peste statuia lui Moise Maimonides, marele gînditor din secolul al XII-lea, care a încercat să concilieze credința cu logica aristotelică. Turiștii îi ating papucul, ca să primească înțelepciune, conform unei legende urbane. Chestie mult mai ușoară decît citirea Călăuzei rătăciților, evident! Să mai spună cineva că omul modern nu îi e superior anticului... 


În final, ajung și la moschee sau Mezquita, după denumirea ei arabă. E perla coroanei Cordobei, singura rămasă din Spania medievală și una dintre cele mai mari din lume, întinzîndu-se pe 24.000 de metri pătrați. În Curtea Portocalilor, arbori ai ospitalității, oamenii se odihnesc, contemplă, se plimbă, mănîncă. Apoi își iau inima în dinți și intră în clădire, ca într-o pădure cu coloane albe și roșii. Sînt 824, fiecare diferită de celelalte, fiecare purtînd un capitel aparte. Bolta pădurii e formată din arcade în formă de potcoavă, alternînd piatra și cărămida, într-un joc vizual de-a Infinitul. Peretele dinspre Mecca, extraordinar ornamentat cu mozaicuri, poartă mihrabul, nișa din care Imamul îndemna credincioșii la rugăciune. După Reconquista, Carol Quintul a protejat cumva acest spațiu, împiedicîndu-i pe zeloșii creștini să-l facă una cu pămîntul. Cum? Implantînd în mijlocul monumentului o capelă barocă, din aur și argint, țîșnind pe verticală, ca un plop răsădit într-o plantație de salcîmi. Și transformînd întregul ansamblu în catedrală. Mă trag deoparte, la umbra coloanelor islamice, meditînd la modul în care învingătorii rescriu istoria. 


Nu departe de moscheea catedrală, un mic muzeu al meșteșugarilor cordovani ascunde comori nebănuite. Sînt tablouri executate din piele, lucrată în relief, cu modele geometrice sau florale. Sidef, aur și pietre scumpe împodobesc compozițiile, într-o revărsare de culori. Piese demne de un calif. Alături, găsesc un magazin în care meșterii contemporani dau replica. E peștera lui Ali Baba, cuprinzînd de-a valma cufere îmbrăcate în piele, genți și serviete, măsuțe de șah, globuri pămîntești și hărți de navigație, tablouri și icoane. Miroase a piele și a iasomie. Miroase a bani – nici una dintre piese nu e mai ieftină de 200 de euro. 



Cît de importantă e apa în Islam! Cum modelează subtil o întreagă psihologie colectivă! Pentru creștin, păcatul se mărturisește, printr-o întreagă procedură penibilă, și se ispășește prin post și rugăciune. Pentru musulman, lucrurile merg mai simplu. Coranul spune că nici un credincios, dacă e curat fizic, nu poate părea vinovat în ochii lui Allah. Așa că abluțiunea ține loc de spovedanie. Prin spălare rituală, musulmanul se curăță fizic și psihic. O practică rapidă și practică, ferindu-l de complexe, mai ales de cele specifice vieții sexuale, care au marcat nefast, zic eu, istoria spațiului creștin. Dar deosebirile de mentalitate dintre cele două religii sînt mult mai mari. Dacă, pentru creștin, prima poruncă este aceea de a-l iubi pe Dumnezeu și pe cel de lîngă tine, pentru musulman ea suna altfel – laudă-l pe Allah și întărește legea sa! Astfel, interesul omului creștin se centrează pe făurirea persoanei, după model hristic, punînd iubirea în centrul ființei sale. Musulmanul, în schimb, e mai puțin diferențiat ca persoană, dar mai vigilent cu cei din jur, mai tradiționalist. Lui i se cere mai multă retorică, mai multă implicare în susținerea Legii. Cînd vede că lucrurile nu merg bine, trebuie să le dreagă cu fapta, cu vorba sau măcar cu sufletul. În timp ce creștinul e mai supus ierarhiilor spirituale, musulmanul are voie să își certe imamii. Există chiar un sfînt patron al martirilor, care a trăit în Evul Mediu. Văzînd un imam păcătos, l-a învățat cu vorba bună, l-a certat cu mînia sufletului și, în final, l-a omorît. Faptă pentru care a fost, la rîndul său, executat. Dar n-a ieșit din învățătura coranică. Așa că să nu ne mai mirăm de psihologia celor pe care îi numim, astăzi, teroriști islamici. Și încă o vorbă despre musulman. Coranul îl învață că zece păcate în ochii lui Allah nu trag atît de greu cît unul singur, în ochii oamenilor. De aceea, credinciosul va respecta un cod al politeții cît și al secretului, ferindu-se de mărturisiri în spațiul public. Înțelegem acum motivul pentru care suspecții islamiști neagă pînă în pînzele albe orice vinovăție, în tribunalele occidentale, chiar puși în fața evidenței. Dar să nu mergem pînă acolo. Un văl de discreție și de tăcere acoperă viața privată a oricărui musulman. Indiferent ce vicii aveți, ascundeți-le! – spunea recent un lider arab. De-aia n-o să vezi, printre altele, tabloide și spectacole publice de strip-tease în Arabia...


vineri, iunie 08, 2012

În grădina paradisului


Marile imperii aparțin sedentarilor, marile aventuri sînt ale navigatorilor. Așa cum America îi aparține lui Columb și caravelelor sale, Andaluzia este a arabilor nomazi, care au traversat mările de nisip ale Africii, călare pe cămile, orientîndu-se după stele. Urmele debarcării lor se văd peste tot. În toponimie, Gibraltar însemnînd Muntele lui Tarik, șeful berber care și-a ars corăbiile, ca să nu mai fie cale înapoi. În arhitectură, medinele Cordobei și Granadei rezistînd pînă astăzi. În limba vorbită, care moștenește un bagaj important de cuvinte arabe. Poate și într-un anumit sentiment tragic al vieții, care se traduce prin muzica sfîșietoare a chitarei. Sînt în Granada, orașul rodiilor și al Cetății Roșii, Alhambra. De aici a fost alungat ultimul rege maur, adolescentul Boabdil, care ar fi exclamat, printre lacrimi, văzînd oștile creștine bătînd în porți: “Mai bine le predau Alhambra fără luptă, pentru că barbarii aceștia sînt în stare s-o distrugă!”. 



Autocarul se strecoară pe străduțe și oprește la poalele unui deal ciuruit de grote – sînt adăposturile țiganilor troglodiți. Între casa lor și lume stă o simplă pînză de sac. Intrarea în cetate seamănă cu intrarea pe stadion. Mulțimi furioase în așteptarea spectacolului, impresionante forțe de ordine, controale după controale. Biletele sînt verificate de cîte cinci ori, în puncte diferite, bariere metalice te obligă să respecți traseul. În urmă cu puțin timp, aici s-a declanșat un imens scandal de corupție, care îi cuprindea pe oficiali, acuzați că bagă banii de bilete în buzunar. Scandal de neconceput în România, unde bate vîntul în muzee, dar perfect posibil la Alhambra, unde vin zilnic circa 8000 de vizitatori, iar biletul costa 17 euro! Ca să elimine fraudele, biletele se cumpără acum la licitație, prin case de brokeraj,  cam ca acțiunile, orice vizită fiind programată cu săptămîni înainte! În plus, grupurile sînt păzite de ghizi locali, care-i dublează pe cei ai agențiilor de turism, intervalul dintre grupuri e de 3 minute iar turul cetății nu depășește trei ore. Ce să faci în trei ore într-un oraș fortificat, care se întinde pe kilometri? Încerc să scap de grup, după rețeta mea patentată la Luvru, dar e imposibil! Așa că mă mulțumesc să îmi conserv spațiul de protecție... Intrăm în grădini, spre Alcazaba. Printre chiparoși și trandafiri, apa curge cu susur, prin făgașele anume tăiate. 


Popor nomad, născut în deșert, arabii își închipuie Paradisul lui Allah ca pe o grădină. În jurul oazei, au ridicat ziduri și clădiri, lăsînd verdeața înăuntru. Spațiile sînt largi, chiar dacă, din loc în loc, apar puncte de trecere care puteau fi ușor apărate. Departe, la orizont, scînteiază veșnicele zăpezi ale munților Sierra Nevada. Trec repede prin palatul lui Carol Quintul, o monstruozitate renascentistă care nu se potrivește cu spiritul locului, și iată-mă ajuns în pavilioanele Nazrid, capodopera arhitecturală a regilor mauri. Aerisite, răcoroase, ca niște corturi de lemn și pînză. Pe dinafară nu atrag atenția cu nimic. În schimb, interioarele sînt decorate magnific cu stuc, lemn nobil și pietre prețioase. Motive epigrafice înlănțuie pereții, amintind într-o mantră repetată la infinit că numai Dumnezeu e biruitor. Scris cursiv, ca vrejii de vie, scris cufic, sacerdotal, ca snopurile de săgeți. Printre ele, frunze, fructe și flori. Iar sus, pe arce și bolți, milioane de plăci de ceramică, o geometrie sacră, motiv de încîntare pentru orice matematician. Meșterii Alhambrei știau cum să rezolve problema acoperirii planului cu poligoane regulate – triunghiuri, patrate, hexagoane. Dar să exemplifici teorema lui Pitagora în lemn și sidef, asta lucrare de maestru! 



Știam că, din cauza interdicției coranice a reprezentării chipului, Islamul a născut o artă caligrafică si geometrică de neegalat. Însă pereții Alhambrei depășesc orice închipuire. O grădină luxuriantă, ieșită din mîna omului, care răspunde genial creațiilor dumnezeiești de afară. În Curtea Leilor, patru canale se revarsă din fîntîna centrală, simbolizînd cele patru rîuri ale Paradisului. Un poem îmbracă ghizdurile, glorificînd frumusețea creației. Aici stăteau califii, la căderea nopții, sub mantia înstelată a Domnului, printre flori, portocali și rodii, ascultînd cum se rostogolește Roata Timpului.


joi, iunie 07, 2012

A fost odată în Andaluzia...

La începutul Evului Mediu, pe vremea cînd popoarele migratoare sfărîmaseră de mult splendoarea Romei iar europenii se adunau, cu sfială, de prin păduri, o nouă putere se ridica, fulgerător, în sudul Spaniei. În numele Califatului Damascului, sub flamurile verzi ale Profetului, pe la anul 711, o armată de berberi traversa strîmtoarea Gibraltar, venind din nordul Africii, și îl învingea pe regele vizigot Roderic. Apoi, în trei ani, Al-Andalus, Insula Vandalilor, cum o numeau arabii, era total cucerită. O regiune cît Portugalia, ce se întindea de la Atlantic pînă în Pirinei. După alți două sute de ani, opera de colonizare se încheia – latina fusese înlocuită cu araba și cu o limbă locală, romanică, sclavii fuseseră eliberați iar toleranța religioasă permitea creștinilor și evreilor să trăiască în bună pace. Cordoba, Sevilla și Malaga depășeau o sută de mii de locuitori, aveau băi publice, apeducte și canalizare, școli publice, palate și grădini. Orașele adunau meșteșugari și bresle, cărturarii aveau la dispoziție biblioteci în care strînseseră tezaurul de idei al antichității greco-romane, agricultura se diversificase în urma unui efort susținut de irigații, noi plante fuseseră aclimatizate. La anul o mie, medicii arabi reușeau prima operație de cataractă. Tot pe atunci, califul Abd al-Rahman al III-lea rupea toate legăturile cu Bagdadul, se declara conducător suprem al Andaluziei, fortifica cetățile din Magreb și îi ținea în șah pe suveranii creștini din nordul Spaniei. Era punctul de maximă splendoare al Califatului.


Călătorie și turism


Ce se mai poate vedea astăzi din această strălucită civilizație? Iată întrebarea cu care am plecat la drum, pentru o săptămînă, în căutarea mirajului andaluz, așa cum au făcut-o, de-a lungul timpului, iluștri călători, precum Theophile Gautier sau Washington Irving. Numai că eu, turist al secolului XXI, n-am trecut prin greutățile expediției lor, ceea ce, pe de-o parte, e bine, pe de alta e rău. E bine pentru comoditate. Turismul modern s-a născut odată cu apariția timpului liber plătit, așa-numitul concediu, și cu dezvoltarea mijloacelor globale de transport – avionul și autocarul. E rău pentru înțelegere. Ca unei plante de seră, mi se propunea să fiu purtat de ici-colo, după un program prestabilit, iar între mine și Andaluzia să stea, mereu, un geam protector. Ca să-l sparg, a fost nevoie să încalc regulile, să ies din rețeta consacrată, să mă documentez, să părăsesc grupul, să călătoresc cu mijloacele locale de transport în comun, să vorbesc cu oamenii, să mănînc în taverne, să-mi fac singur programul. Dar tocmai momentele astea mi s-au părut cele mai frumoase. Atunci, ascultînd un bătrîn cîntăreț de flamenco într-un bar, plimbîndu-mi degetele pe stucaturile dintr-un vechi palat maur sau pur și simplu odihnindu-mă la umbra chiparoșilor, am găsit o parte din răspuns – din Al-Andalusul de altădată n-a mai rămas decît cochilia, crăpată de valurile timpului. Viețuitoarea dinăuntru a murit demult. Să nu ne întristăm, totuși. În adăpostul mineral trăiește astăzi o altă ființă, care merită și ea întreaga noastră curiozitate.

Mîndria spaniolă

Herman von Keiserling, în cartea sa numită Analiza spectrală a Europei”, nota că spaniolii au, în cel mai înalt grad, sentimentul mîndriei locale și personale. Așa se explică, poate, de ce Spania de astăzi are 17 comunități autonome, fiind țara cea mai descentralizată din Europa. Așa se explică și rivalitățile faimoase dintre cluburile lor de fotbal, fiestele regionale, eroii și poeții, ca și episoadele sîngeroase ale separatismului basc. Ceea ce place aici, e desconsiderat dincolo – Barcelona a interzis coridele, considerate ca neavînd nici o legătură cu cultura catalană. Nici măcar limba nu este unitară, un locuitor al Madridului înțelegîndu-se greu, să spunem, cu un descendent al șvabilor din Extremadura. Iar despre mîndria personală – ce să mai vorbim? Keiserling observa naturalețea cu care straturile de jos ale societății spaniole își acceptă condiția, firescul cu care își joacă rolul social. Un țăran andaluz te primea în casa lui cu noblețea unui rege, chit că nu prea avea ce pune pe masă. Astăzi, după patru ani de criză economică, mîndria personală a spaniolului e în suferință. Șomajul atinge un halucinant procent de 24%, băncile gîfîie, cabinetul conservatorului Mariano Rajoy trebuie să plătească nota pentru uriașele lucrări de infrastructură realizate de socialiștii lui Zapatero. Spania a primit în plină figură explozia balonului imobiliar. Administrațiile regionale, companiile de construcții și dezvoltatorii au datorii imense către bănci. Potrivit Wall Street Journal”, activele toxice se cifrează la 180 de miliarde de euro. Dacă sectorul construcțiilor aducea în trecut 10% din PIB, astăzi el nu mai produce nimic. În cursa dezvoltării, Spania pare că a sărit calul. E suficient să spun cum arată Costa del Sol. Imaginați-vă malul mării, abrupt, stîncos, pe o lungime de 200 de km. Pe toată această distanță, hotelurile stau unul lîngă altul, unul peste altul, în terase, pe o adîncime care variază între unul și cinci kilometri, spre munte! Asta e Costa del Sol, un uriaș fagure alb, care poate găzdui milioane de turiști. Lucrările au început încă de pe vremea lui Franco, din anii 70, care visase să transforme sudul Spaniei într-o Californie mediteraneeană. Odată cu intrarea Spaniei în Uniunea Europeană, sîngele banilor a început să circule cu și mai multă putere iar granițele s-au deschis. Încet-încet, locuitorii andaluzi au renunțat la portul tradițional, la păstorit și agricultură. Copiii lor s-au angajat în servicii. Nivelul de trai a crescut considerabil, la fel și corupția. Toți pensionarii Nordului (englezi, nemți, scandinavi) și-au cumpărat proprietăți la Marea cea Caldă. Toate Ferrari-urile cu caroserii argintate au parcat la Marbella. La Malaga, altădată port maur, s-a deschis un aeroport internațional. Trenuri de mare viteză ajunseseră să lege între ele pînă și satele pescărești. Fiesta a continuat și în anii 2000, cu aceeași fervoare, în scenă intrînd imigranții est-europeni. Comunitatea românească din Spania numără sute de mii de membri, majoritatea lucrînd în construcții. Numai că, din 2008 încoace, s-a stins lumina în sala de bal. Acum, pe ferestrele hotelurilor stau nenumărate anunțuri de vînzare sau de închiriere, sarabanda turistică pare a se fi potolit, pensionarii englezi care-și plimbă cîinii sînt din ce în ce mai îngrijorați. În jurul monumentului turistului din Benalmadena (da, există și așa ceva, e o coloană în stil egiptean care proslăvește nurii și banii suedezelor!) a început să bată un vînt rece. Se va transforma oare în furtună?


Albastru, roz, cubism, suprarealism...

Duminică dimineață în Malaga. Orașul doarme încă. O fi petrecut pînă tîrziu? Cobor din autobuz, în autogara mărginită de palmieri. Spre mare se deschide un parc luxuriant, denumit Paseo Maritimo, loc de promenadă răcoroasă, dar îi refuz chemarea. Am în cap numai Muzeul Picasso, deschis în 2003, omagiu tîrziu pentru celebrul fiu al orașului. Știu că e găzduit într-o frumoasă clădire renascentistă, Palacio de Buenavista, adusă la modernitate prin eforturile arhitectului Richard Gluckman, și cuprinde peste două sute de opere, donate de urmașii artistului. Ce soartă ciudată a avut Picasso, ce viață interesantă de fugar, ce pasiuni erotice și politice... Născut în 1881, fiu al unui profesor de Arte Frumoase, Pablito își uimește profesorii prin talent și îi îngrozește prin nonconformism. Expune primele sale lucrări la Barcelona și Madrid, fiind bine primit de avangarda artistică și intelectuală. Cînd împlinește 19 ani, tatăl îi dăruiește  pensulele sale, în semn de supremă recunoaștere. Dar Spania nu-i mai ajunge și pleacă, la 23 de ani, să cucerească Parisul. Aici, răsfățatul Picasso învață principiul realității. Concurență dură, sărăcie, ierarhii deja fixate. Pictează lucrări triste, în tonuri de albastru, albastrul melancoliei. Dar roata norocului se învîrte. O cunoaște pe Fernande Olivier, o tînără brunetă și elegantă, care îl ia în ocrotire. Mai mult, o familie de negustori evrei e dispusă să-i cumpere primele tablouri. Situația devine mai roză, pînzele sale la fel. Din 1912, Picasso își schimbă tehnica. Lucrează colaje, evidențiind mai bine relieful obiectelor reprezentate, se împrietenește cu Jean Cocteau, călătorește, face scenografie și se mută în Montparnasse. Apar alte femei, alte provocări. Descompune subiectele, pentru a le surprinde expresia, împinge mai departe limitele picturii. Se implică în politică, e îngrozit de războiul civil din Spania și îl urăște pe Franco atît de mult încît se înscrie în Partidul Comunist Francez, pictează Guernicași îl găzduiește pe Sartre în timpul ocupației germane a Parisului. După război, viața sa intră pe un făgaș mai lin, marcat de multe povești de dragoste, despărțirea de comuniști și muncii de artizan, în domeniul ceramicii, sculpturii și litografiei. Declară că nu se va mai întoarce în Spania pînă cînd nu va muri Franco. Nu va mai ajunge să trăiască acest moment – părăsește viața la 91 de ani, intrînd direct în legendă. Gîndindu-mă la toate astea, rătăcesc pe străzile Malagăi, pe lîngă teatrul roman, urc în vîrful dealului din centrul orașului, să văd Alcazaba, fortăreața maură, și mă cațăr spre Castelul Gibralfaro, cel mai înalt loc de promenadă. De sus, imensa Plaza de Toros scînteiază ca o farfurie de ceramică portocalie, printre florile albastre ale arborilor mediteraneeni. În sfîrșit, sosește și momentul Muzeului Picasso. Mă bucur de ce văd, mă amuz. Pe ecrane imense sînt proiectate filmulețe cu Picasso pictînd. Ușor, ca în joacă, parcă fără efort. Din cînd în cînd, artistul face cu ochiul către cameră. Alături, în trei săli mari, sînt expuse fotografii alb-negru, omagii ale prietenilor. Rămîn cu imaginea mîinilor noduroase ale pictorului. Mîini de țăran bătrîn. În curtea interioară, plină de flori, vizitatorii mănîncă prăjituri.

Va urma