joi, iulie 31, 2008

Arde Iaşul !!!


1827 - S-a produs cel mai cumplit incendiu la Iasi. O treime a oraşului, cu locuinţele de pe "Uliţa mare" şi Curtea domnească, se mistuie, pradă flăcărilor.


Copii, asta nu e o poveste. Dar cum a fost posibil ca un oraş să ardă din temelii ? Simplu – din cauza tranziţiei… În momentul incendiului de la Iaşi, trecuseră deja 16 ani de domnii fanariote, Principatele române, căzute cu totul sub puterea turcilor, erau conduse de domni străini, în general greci din cartierul Fanar al Istambulului, un fel de City, sediu al bancherilor… Unii fanarioţi au avut şi zece domnii la viaţa lor, dragii moşului, în Moldova şi în Ţara Românească ! Această instabilitate politică i-a făcut pe grecii din Fanar s-o lase uşor cu reformele şi să înăsprească fiscalitatea, dacă voiau să-şi scoată banii investiţi în campania electorală desfăşurată la Înalta Poartă ! Zapciii (un fel de inspectori financiari, dragi copii…) cutreierau tîrgurile şi-ţi luau şi cenuşa din vatră, cum povesteşte boierul Dinicu Golescu: oamenii fugeau prin păduri şi prin munţi, ca dobitoacele, iar în bordeie nu mai rămînea nici măcar căldarea de mămăligă, una la 5-6 tovarăşi ! Aşa că nimeni nu mai construia temeinic, aşezat, în piatră. Case de chirpici, acoperite cu paie, hai, case de lemn, la marii negustori ! Aşa că, la un pîrjol, au ars cu toatele…După aceea, ani de-a rîndul, ca să facă haz de necaz, negustorii de legume strigau pe străzi: “Arde Iaşul, ia ardeiaşul, neamule !”. Grecii ca grecii dar şi românul e al dracului, dragi copii, face glume în loc să citească manualul PSI !

miercuri, iulie 30, 2008

Ultima provocare a lui Arny


1947 - S-a născut actorul american Arnold Schwarzenegger, fost campion de culturism

Strîmbaţi din nas cît vreţi – mie îmi place Arny ! Îl cunosc pe tac-su, unu’ Ionică Waissmuller, zis şi Tarzan iar pe el îl ştiu de cînd era bebe, avea faţa aia dulce, parcă nedumerită… Mai ţineţi minte cum învîrtea biberonul, în “Conan barbarul”, distrugînd totul în jur ? Mare poznaş ! Apoi l-au dat la şcoală, să înveţe ştiinţa şi tehnica, şi le-a învăţat cu vîrf şi îndesat – a ajuns pînă pe Marte, în “Total recall”, de nu mai avea aer… Cum îi stă bine unui bărbat, a făcut după aia armata (“Scorpionul roşu”) şi nu i-a fost uşor, că l-au vărsat la un pluton de ciudaţi, care terminatori, care predatori ! În fine, s-a lăsat la vatră şi a căutat o slujbă, angajîndu-se “Poliţist de grădiniţă”… Dar viaţa a mers înainte, l-am văzut căsătorit, cu copii, ca noi toţi, bătîndu-se să mai prindă un cadou de Crăciun pentru ăia mici… Deh, anii nu-i iartă nici pe eroi ! Acum a cam chelit, s-a înţelepţit, a ajuns auto-ironic (“Last action hero”), dîndu-şi seama că n-a făcut mare brînză, că nu schimbă el lumea… Cicatricele s-au albit, fălcile cam tremură, prietenii au cam murit, alţii s-au pensionat ! Unde e Stallone, unde - Willis, unde - Van Damme ? Nici SUA parcă nu mai sînt ce-au fost… Parcă s-au înmuiat, au ajuns toţi teroriştii să-şi facă de cap, să omoare oameni nevinovaţi ! Vedeţi, de-asta îmi plăcea musculosul – pe vremea gloriei lui, albul era alb şi negrul – negru şi binele învingea totdeauna. Arny, e timpul ultimei provocări ! Încordează-te din nou şi intră în politică !

P.S. La cîteva luni de la scrierea acestei file de calendar, Arny a ajuns guvernatorul statului Florida!

marți, iulie 29, 2008

Despre corupţie în America


1805 - S-a născut scriitorul şi omul politic Alexis de Tocqueville

Tînăr magistrat, de Tocqueville se îmbarca în aprilie 1831 din portul Le Havre, cu destinaţia America. Misiunea sa era simplă – să studieze puşcăriile din Lumea Nouă, cu scopul declarat de a găsi idei pentru o reformă a sistemului penitenciar francez. Numai că tînărul Alexis a găsit cu mult mai mult – o republică tînără, dinamică, diferită de imperiul perucilor pudrate. Aşa s-a născut o carte fundamentală, numită “Despre democraţie în America”. Este o carte a şocului cultural – multe îi plac lui Tocqueville dar şi multe îl fac să strîmbe din nas. Am ales un fragment extrem de grăitor pentru noi, românii, în care scriitorul arată de ce e mai periculoasă corupţia într-o democraţie tînără decît într-un regim aristocratic: “Ceea ce este de temut nu este atît priveliştea imoralităţii celor mari, ci a imoralităţii care duce la mărire. În democraţie, simplii cetăţeni văd un om ieşit din rîndurile lor, care în cîţiva ani dobîndeşte bogăţia şi puterea; acest spectacol le aţîţă uimirea şi invidia; ei vor să ştie cum cel care ieri era egalul lor este astăzi împodobit cu dreptul de a-i conduce (…) Se consideră că principalul resort sînt cîteva din viciile lui şi adeseori şi aşa e. Se produce astfel un soi de amestec odios între ideea de josnicie şi cea de putere, între cea de decădere şi cea de succes, între ideea de utilitate şi cea de dezonoare”.

duminică, iulie 27, 2008

Virtute şi teroare


1793 – Franţa. Robespierre intră în Comitetul Salvarii Publice şi devine conducatorul acestuia. Va organiza un regim de teroare, urmărind să realizeze idealul său de democraţie bazat pe virtute.

"Fără virtute teroarea este înspaimântătoare, fără teroare virtutea este neputincioasă", obişnuia el să spună. Şi a urmat o baie de sînge. Teroarea celor virtuoşi nu s-a dovedit mai puţin înspăimîntătoare decît teroarea… obişnuită ! Călăul, pur şi neprihănit, tot călău este. Păi de ce credeţi că majoritatea statelor civilizate au abolit pedeapsa cu moartea ? Iar unde nu a fost abolită, execuţiile stîrnesc un frison pe spinarea oricui. De la ghilotină la ştreang, de la scaunul electric la injecţia letală, alte mijloace, aceeaşi oroare. Numai Dumnezeu, cel ce a dat viaţă, poate să o ia, fără să se păteze. Noi, oamenii, nu ! În ciuda suprapopulării penitenciarelor, marii criminali să fie condamnaţi pe viaţă, să fie scoşi din societate, asta e soluţia ! Şi, credeţi-mă, nu e una blîndă. Ştergerea numelui din cartea oamenilor e suficient de dură ca virtutea să nu rămînă neputincioasă în faţa răului.

sâmbătă, iulie 26, 2008

O criză ca la carte


1956 - Naţionalizarea Canalului Suez

Unde dai şi unde crapă ! Cînd preşedintele Egiptului, Nasser, şi-a luat-o în cap, importînd arme cehoslovace, ameninţînd Israelul şi sprijinind rebeliunea din Algeria, Parisul şi Londra s-au hotărît să-i dea o lecţie. Cele două puteri au închis robinetul financiar, cu care egiptenii alimentau construcţia barajului de la Assuan, destinat să dea păpică ţării. Da ? a replicat Nasser şi a naţionalizat imediat Compania Universală a Canalului Suez, lăsîndu-i cu ochi-n soare pe acţionarii francezi şi englezi. Criză, frate ! ONU condamnă acţiunea dar tărăgănează lucrurile. Parisul şi Londra hotărăsc să joace pe cont propriu şi, ca să păstreze aparenţele, şoptesc israelienilor să atace Egiptul, apoi vor interveni ei, chipurile, cu forţe tampon ! Zis şi făcut. Operaţiunea franco-britanică începe, numai că egiptenii se ţin tare. Oraşul Port Said e atacat, bazele aeriene egiptene sînt bombardate. Se supără însă americanii, că n-au fost consultaţi, şi lira sterlină începe să sufere, la burse. Apoi se trezeşte şi tovarăşul Bulganin, capul guvernului sovietic, care ia tocul în mînă şi scrie la Londra şi Paris: „Băieţi, poate vreţi ceva rachete nucleare ? Vă ajutăm noi...”. Aşa că trupele se retrag, Canalul Suez rămîne naţionalizat, Egiptul rîde în barbă, Franţa şi Anglia nu mai sînt ce-au fost, Moscova capătă o faţă umană iar studenţii de la politologie învaţă acest exemplu de criză, tipic pentru o lume complexă şi interdependentă.

vineri, iulie 25, 2008

Un Woodstock proletar

1953 - S-a desfăşurat, la Bucureşti, al III-lea Congres Mondial al Tineretului, patronat de mişcarea comunistă şi de ţările socialiste.

Ehei, taică, ce ştiţi voi, ăştia tineri !? Păi să fi fost şi voi la Festivalul din ’53, de la Bucureşti... Tătucul Stalin murise de vreo patru luni şi bătea, aşa, un vînt de libertate... Abia ieşisem şi noi din şcoală, partidul ne dăduse serviciu, purtam cămăşi cu mînecă scurtă. Şi a venit Festivalul. Frumos, tare frumos... Erau tovarăşi şi tovarăşe din toate colţurile lumii, din Rusia, cu vodca după ei, he, he, din Ungaria, din Polonia şi Cehoslovacia... Ca să-ţi spun drept, copile, mie mi-au plăcut cel mai mult tovarăşele din Cuba ! Ziua purtau la sîn fotografia lui Fidel, care pregătea pe atunci insurecţia, iar seara fumau havane... Am cîntat, am dansat, ne-am împrietenit, am făcut dragoste (că „sex” era un cuvînt inventat de imperialişti). Era ca o beţie a internaţionalismului... O fraternitate nu atît de arme cît de idei, nu ştiu cum să-ţi spun, citeşte mai bine „Condiţia umană” a lui Malraux... Da, am avut şi noi Woodstock-ul nostru !

joi, iulie 24, 2008

Marea defectare


1978 - Generalul Ion Mihai Pacepa, adjunctul şefului Direcţiei Informaţii Externe, secretar de stat în Ministerul de Interne, cere azil politic ambasadei SUA de la Bonn

Lumea serviciilor secrete îşi are cutremurele ei, mai mari sau mai mici. Cutremurul Pacepa a avut o magnitudine uriaşă. După ce avionul Hercules îl depusese direct în baza militară Andrews, în România socialistă a început “cea mai mare epurare politică de după cel de-al doilea război mondial”, aprecierea aparţinînd presei occidentale. Cifre ? OK – o treime din conducerea Consiliului de Miniştri a fost demisă, 12 ofiţeri de securitate de rang înalt au fost arestaţi, 22 de ambasadori au fost înlocuiţi de la post…Reţelele româneşti de spionaj economic şi tehnologic din Vest au căzut ca piesele unui uriaş joc de domino… Pentru asta, Pacepa a fost condamnat la moarte iar mandarinii din vechea gardă nu l-au iertat nici pînă astăzi. A fost Pacepa un erou sau a fost un trădător ? Depinde cum priveşti. Defectarea sa a şubrezit indiscutabil regimul. După aceea, Ceauşescu nu a mai pus piciorul într-o ţară democratică. Un efect similar va avea şi fuga din URSS a colonelului KGB Oleg Gordievski, şapte ani mai tîrziu. Au fost afectate însă şi interesele României ? Dacă despărţim ţara de conducerea ei politică de atunci, înclin să cred că nu. Păi nu i-am “trădat” cu toţii pe Ceauşeşti, în 22 decembrie 1989 ? N-am făcut-o de prea mult bine…

miercuri, iulie 23, 2008

România revoluţionară


1851 - A murit Constantin Daniel Rosenthal, pictor şi revoluţionar paşoptist ("România revoluţionară", "Femeie pe canapea") (n. 1820)

Ştiţi cum e tabloul “România revoluţionară” ? Decît să-l căutaţi prin vreo carte de istorie, mai bine vi-l descriu eu – cine ştie, poate nu-l găsiţi… Deci: România revoluţionară e o brunetă cu părul lung, împletit în cozi bogate care-i curg pe piept, cu tenul alb şi buze rumene, sprîncenată şi ochioasă. Pare fată mare… Priveşte crîncen spre stînga, spre trecut (?). La gît se răsfaţă o salbă dublă, din valută forte (că leul nu se inventase…). Domnişoara poartă şi o ie cu motive geometrice, parcă olteneşti, cu arnici roşii ! Pe cap are o maramă de borangic şi tricolorul îi înfăşoară umărul drept. Dar ce e mai tare vine acum – coniţa scoate de la brîu un pumnal, pe care-l ţine cu degete albite de tensiune ! Cam bănuim noi cui vrea să-i facă felul… Aşa îşi închipuia romanticul Rosenthal ţărişoara, pe la 1850. Nimic neobişnuit – era epoca în care naţiunile îşi făceau de cap în faţa imperiilor, zburdînd cu sînii pe-afară. Acum vine însă un exerciţiu de imaginaţie. Dacă bunul Rosenthal ar fi trăit în zilele noastre, cum ar fi pictat “România democratică” ? Meditaţi la asta cinci minute.

marți, iulie 22, 2008

Privind în gene


1822- S-a născut Johann Mendel, călugar şi botanist austriac. Experienţele privind hibridarea plantelor şi asupra eredităţii vegetalelor au impus apariţia legii care-i poartă numele: "mendelism" (m. 6.01.1884)

Umilul Mendel, cel care a trudit toată viaţa, aplecat asupra răsadurilor lui de mazăre, a fost unul din preferaţii ştiinţei sovietice. Ideea transmiterii caracterelor genetice peste două generaţii a plăcut comuniştilor – ea deschidea poarta ameliorării speciilor. De ce? Pentru că noul imperiu avea ca religie oficială cultul progresului şi al perfecţionării umanităţii. Miciurin şi ceilalţi discipoli s-au născut din buzunarul lui Mendel. Cu toţii au visat la încrucişarea cartofului cu roşia şi la grîul rezistent la frig, capabil să crească în Siberia. Spre deosebire de nazişti, adepţi ai purităţii sîngelui, sovieticii erau pentru amestecul rasial. Şi, cu toate acestea, în 1953, cînd Watson şi Crick elucidează structura în dublă elice a ADN-ului, savanţii din URSS refuză să creadă în genetică, urmînd indicaţiile ideologice ale lui Lisenko, ceea ce îi face să piardă cursa biotehnologiilor ! Uimitor... Şi au repetat greşeala cu cibernetica, astfel încît calculatoarele ruseşti au fost construite cu o întîrziere de 20 de ani faţă de americani. De unde atîta orbire ? Să fi fost numai o chestiune de politică, de repudiere a ştiinţei burgheze, cum se spunea în epocă ? Sau au văzut, privind în gene, că oamenii nu sînt cu toţii egali ? Eretica idee le distrugea catehismul ştiinţific şi au preferat s-o ignore...

luni, iulie 21, 2008

O viaţă ca un peşte-spadă


1899 - S-a născut scriitorul Ernest Hemingway (m. 2.07.1961)

Aidoma pescarului Santiago din „Bătrînul şi marea”, luptîndu-se cu rechinii ca să tragă la mal un uriaş peşte-spadă, bătrînul scriitor Hemingway şi-a împrăştiat viaţa în cele patru puncte cardinale, gustînd din toate, sub semnul inutilităţii. Întîi a fost elanul tinereţii, cu anii de jurnalism şi cu războiul din Italia, unde şi-a vărsat pentru prima dată sîngele, în tranşee, cunoscînd sărutul rece-al morţii. Abia scăpat din ghearele Doamnei în Negru, a văzut asaltul turbat al lui Mussolini împotriva Romei, naşterea naţionalismelor, uciderea de frate. A luptat de partea republicanilor în măcelul civil din Spania, unde ţărîna e îmbibată cu sînge de om şi sînge de taur, iar maturitatea l-a prins în Cuba lui Castro, fumînd trabuc cu Che Guevara, scriind, citind, făcînd dragoste, crezînd că e posibil să construieşti o lume mai bună. Dar utopia n-a ţinut mult. În cel de-al doilea război mondial s-a plasat sub ordinele marinei americane, plecînd cu yahtul propriu la vînătoare de U-Boot-uri, apoi a trăit triumful eliberării Parisului şi al înfrîngerii nazismului. În 1954 primeşte Premiul Nobel pentru Literatură. Va urma Premiul Pulitzer, se va căsători şi va divorţa de patru ori, va împuşca lei în Africa şi, cînd bătrîneţea îl va ajunge din urmă, se va sinucide cu aceeaşi puşcă, torturat de arterioscleroză, acasă, în Idaho. O viaţă de zbucium, de succese şi căderi, sfîşiată pînă la urmă, aidoma peştelui spadă, adus la mal de bătrînul Santiago. Dar, în definitiv, care viaţă nu se sfîrşeşte aşa? Tot ce contează este lupta...

vineri, iulie 18, 2008

Rosicrucianul Cantemir


1711 - Marea confruntare de la Stănileşti dintre forţele ruso-române, conduse de ţarul Petru I şi de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, şi cele otomane. Victoria turcilor îl obligă pe Cantemir să-şi părăsească tronul şi să se refugieze în Rusia unde devine consilierul ţarului.

Ce figură interesantă acest Cantemir ! În cartea de istorie, printre portrete de domni bărboşi, gravura care-l înfăţişează face notă aparte – un personaj cu perucă pomădată, bine ras, cu o armură cochetă, ţinînd în mîna dreaptă foi de pergament. Un european, un contemporan al lui Voltaire şi Newton. Vorbea mai multe limbi de circulaţie europeană, cunoştea latina, a fost membru al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Prusia şi al Academiei de Ştiinţe din Berlin. Tezele sale privind creşterea şi descreşterea puterii otomane l-au făcut celebru în epocă, iar ipotezele privind originea latină a poporului român, pe teritoriul vechii Dacii, au fost preluate de şcoala noastră istorică. Politolog, aşadar, istoric, desigur, dar şi membru al unei societăţi secrete ! Legenda spune că Dimitrie Cantemir a fost rosicrucian, iar după moarte capul său a fost luat şi îngropat într-un cimitir din Scoţia. Chiar dacă nu e adevărat, sună foarte credibil…

joi, iulie 17, 2008

Comunişti şi creştini

1948 - Statul român denunţă Concordatul încheiat la 10 mai 1927 cu Biserica romano-catolică

Cum dracul nu face biserici, nici comuniştii români nu s-au avut bine cu creştinii şi preoţii lor. După preluarea puterii, abdicarea regelui, arestarea lui Iuliu Maniu şi a fruntaşilor liberali, arhanghelii roşii au căutat să-şi impună controlul asupra bisericilor. Au început cu Biserica Romano-Catolică, în ierarhia căreia au căutat să se infiltreze, denunţînd Concordatul din 1927, care recunoştea separaţia biserică-stat. Oricum, catolicii păreau foarte “periculoşi”, datorită legăturilor cu Vaticanul. Şcolile catolice au fost preluate de stat, preoţii şi episcopii au fost înlăturaţi şi arestaţi… Au urmat Greco-catolicii, momiţi să “reintre în sînul Bisericii Mamă Ortodoxe”. Toate diocezele au fost desfiinţate iar proprietăţile – preluate de stat şi de Biserica Ortodoxă. Episcopi şi preoţi au murit în puşcării. În fine, să nu se creadă că Biserica Ortodoxă a fost protejată. De la înscrierea în PCR a patriarhului Justinian Marina şi pînă la amestecul brutal al statului în treburile eclesiastice, de la naţionalizarea averilor şi pînă la internarea preoţilor în lagăre de muncă, Biserica Ortodoxă a suferit toate umilirile şi siluirile posibile. Sigur, au existat şi colaboraţionişti în sutană dar numărul lor a fost mic. Din fericire… Din nefericire aveau funcţii importante !

vineri, iulie 04, 2008

Miza pe Libertate


Sărbătoarea naţională a SUA. Ziua Independenţei (1776)

Valorile Secolului Luminilor, sintetizate în deviza „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, au dus la două experimente sociale care au marcat istoria – crearea Statelor Unite ale Americii şi Uniunii Sovietice. Întîi, părinţii fondatori de la Washington au mizat pe Libertate. Libertatea omului de a-şi căuta fericirea, chiar cu pistolul în mînă, libertatea de a cunoaşte, de a se îmbogăţi, de a crede. În extremă, miza a fost pusă chiar pe libertatea omului de a se rata. Societatea care s-a născut în urma Declaraţiei de Independenţă a devenit, după nici 250 de ani, cea mai dinamică şi mai puternică de pe pămînt. Cu sînge, cu speranţă, cu cruzime, cu naivitate. Cel de-al doilea experiment social s-a dovedit un eşec. Părinţii fondatori de la Kremlin au pus pariu de Egalitate. Numai că nobleţea acestei idei s-a pervertit, unii devenind mai egali decît alţii. Nu au existat mecanisme de control social şi nici împărţire a puterilor Statului, astfel încît calea spre dictatură s-a deschis larg. După 70 de ani, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. Ce ne va aduce viitorul ? Rămîne pariul celei de-a treia idei – Fraternitatea. Secolul XXI ar putea să ne arate cum „modul american de viaţă” devine mai blînd, sub influenţa carităţii şi umanismului.

joi, iulie 03, 2008

Cînd preşedintele primeşte citaţie

2001 - Începe procesul fostului preşedinte al Iugoslaviei, Slobodan Miloşevici, la Tribunalul Penal Internaţional de la Haga

Românii n-au privit cu ochi buni războiul din Iugoslavia.Şi pe bună dreptate – ce poate să te bucure dintr-un conflict în care pier oameni şi se distruge o ţară, indiferent dacă ea îţi este vecină sau se află la mii de kilometri depărtare ? Dincolo de mîhnire, războiul acesta a adus şi un cîştig – ne ajută să tragem anumite concluzii. Să le vedem:

1. În situaţii de criză, marile puteri îşi urmăresc întotdeauna interesele. E bine să te afli în graţiile lor – din dezmembrarea Iugoslaviei au cîştigat noile state cu protectori puternici.
2. Războiul nu e totuna cu a da cu tifla. Un partid naţionalist-extremist poate fi tolerat cît timp e în opoziţie, ca supapă de defulare a presiunii sociale. Însă dacă ajunge la guvernare e jale – sîrbii plătesc alegerea lor politică printr-o ţară în ruine.
3. Mai nou, suveranitatea statelor nu poate însemna încălcarea drepturilor cetăţenilor, şi asta e bine. Avem destule exemple de state dictatoriale care, sub umbrela suveranităţii, şi-au însîngerat popoarele.
4. În fine, clasa politică trebuie să fie mai responsabilă. Judecata nu-i mai vine de la istorie, nici de la alegători – poate să-i vină de la ... Haga !

miercuri, iulie 02, 2008

Noi nu ne temem de sfîrşitul lumii !


1566 - A murit Nostradamus (Michel de Notre Dame), astrolog şi medic, autor al cărţii ''Secolele'' (1555), ce conţine 966 de profeţii (n. 14.12.1503)

Celebritatea lui Nostradamus, la începutul celui de-al treilea mileniu creştin, este o palmă pe obrazul ştiinţei. Ce dacă Staţia Spaţială Internaţională se construieşte pe orbită iar genomul uman a fost cartografiat ? Oamenii cred în continuare în profeţii, studiază texte obscure sau, mai rău, cască gura la tot felul de şarlatani. Asta arată neîncrederea umanităţii în valorile raţiunii, asta demonstrează fondul inconştient de frică din sufletele tuturor. Sigur, ştiinţa n-a rezolvat marile probleme ale umanităţii iar secolul al XX-lea ne-a adus milioane de morţi în cele mai tehnologice războaie. Dar parcă nici iraţionalul acesta dus la extrem nu ţine de demnitatea umană. În preajma anului 2000 şi după atentatele din SUA, de la 11 septembrie 2001, psihoza profeţiilor a atins delirul. Filme catastrofice, seriale, cărţi... Groaza se vinde bine. Dar cînd am citit că dacă îndoi bancnota de 20 de dolari într-un anume fel obţii Turnurile Gemene în flăcări, atunci m-am scuturat de frică. Întîi să aibă românii hîrtii de-astea în buzunar şi apoi să mai vedem... Pînă atunci, funcţionează bancul acela: dacă la americani vine sfîrşitul lumii, noi nu ne temem – sîntem cu 100 de ani în urma lor...

marți, iulie 01, 2008

Lady D


1961 - S-a născut Diana Frances Spencer, Prinţesă de Wales (m. 31.08.1997)

De ce femeile frumoase trebuie să moară tinere? Cît de crud trebuie să fie regizorul vieţii noastre ca să ne scoată din scenă în punctul culminant? Lady D avea numai 36 de ani cînd Mercedesul ce-o ducea departe de paparazzi s-a zdrobit, cu 200 de km la oră, de pilonii unui pasaj subteran din Paris. Tocmai îşi învinsese depresia trăită în urma divorţului de prinţul Charles, negocierile cu Casa Regală se terminaseră cu bine iar relaţia ei cu miliardarul egiptean Dodi Al Fayed o făcea fericită. Tabloidele britanice plătiseră 3 milioane de de dolari pentru o fotografie cu Diana şi Dodi sărutându-se pe yachtul miliardarului dar nimeni n-o privea cu ochi răi. Din contră – în urma campaniilor umanitare în favoarea bolnavilor de SIDA, prestigiul Prinţesei ajunsese la apogeu. A venit însă acea clipă nenorocită. Diana, încă în viaţă, însă cu răni grave la nivelul pieptului, a fost dusă la spitalul Pitie-Salpetriere. A mai rezistat cîteva minute, intrînd apoi în stop cardiac. Chirurgii nu au reuşit să o resusciteze, iar la ora 3 dimineaţa i-a fost stabilit decesul. Moartea sa tragică a impresionat pe toată lumea. Persoane îndoliate au adus peste două milioane de buchete de flori la palatele regale şi au stat la coadă peste 12 ore pentru a se semna în cartea de condoleanţe. Peste 3.500 de linii telefonice au fost deschise pentru donaţii într-un fond comemorativ, unde s-au adunat 133 de milioane de dolari. La înmormîntare, în timp ce Elton John cînta “Candle in the Wind” iar mulţimea îşi ridicase ochii înlăcrimaţi către cer, scrîşnind: “De ce, Doamne, de ce?”, s-a auzit o voce de sus zicînd: “Mie îmi place să culeg cele mai frumoase flori!”.