vineri, aprilie 30, 2010

"Fringe" - "Dosarele X" ale secolului XXI


Am trei întrebări pentru voi! A ajuns ştiinţa într-un punct în care nu mai poate fi deosebită de magie? Există cercetări ştiinţifice avansate în domenii neconvenţionale? Multinaţionalele R&D fac experimente nelegale, transformînd întreaga lume într-un laborator? Dacă aţi răspuns cel puţin o dată "da", atunci vă recomand un divertisment de calitate - serialul "Fringe", difuzat din 2008 la Fox, care poate fi descarcat si de aici. E o combinaţie reuşită de "Dosarele X", "Alias" şi "Zona crepusculară", iar Savantul Nebun, agentul ştiinţei stranii, face toţi banii. El va extrage informaţii din creierul unui mort, va transforma porumbeii în detectoare GPS şi cîte şi mai cîte... Recomandat politehniştilor :), amatorilor de conspiraţii, jurnaliştilor. Ca să-l gustaţi pe deplin, trebuie un pic de pregătire ştiinţifică, mai ales cînd vine vorba despre nanotehnologii, universuri paralele, ecuaţii de cîmp.

joi, aprilie 29, 2010

Puternicul reflector al domnului Carp


Ieri, în „Jurnal de Argeş”, distinsul istoric Cornel Carp publică un comentariu excelent, plecînd de la o notiţă de-a mea, numită „Sabia poloneză şi izmana română” (articolul poate fi citit aici).Domnia sa mă dojeneşte, crezînd că mă îndoiesc de eroismul ostaşilor români în Primul Război Mondial. Mai mult, autorul prezintă cîteva amănunte emoţionante despre demnitatea cavaleriştilor, onoraţi pînă şi de adversarii lor de pe cîmpul de luptă. La sfîrşit, domnul Carp mă avertizează, prieteneşte, că risc să fiu condamnat pentru crima de băşcălie. Ce să zic? E vina mea că n-am fost, poate, mai explicit. Nu sunt un adept al demistificării istoriei şi îi înţeleg partea emoţională. Mă simt aproape sufleteşte de Cultul Eroilor, pentru că bunicul a fost decorat în Primul Război iar un unchi a murit luptînd în al Doilea, în Munţii Tatra. Aşa încît departe de mine ideea de băşcălie la adresa luptelor de la Mărăşeşti, unul din puţinele momente de eroism ale acestui neam. Eu scrisesem cu totul altceva – că un fapt neobişnuit devine memorabil, indiferent de cauza sa. Că „gestul eroic rămîne, mai ales dacă are parte de poeţi, pictori, cineaşti”. Că e atît de subţire graniţa dintre eroism şi inconştienţă. Nuanţe. Luminînd trecutul cu puternicul reflector al istoricului militar, domnului Carp îi este imposibil să le sesizeze?

luni, aprilie 26, 2010

Bravo, Parcul Lalelelor!



În România, există două categorii de nemulţumiţi - cei care se vaită şi nu fac nimic şi cei care tac dar îndreaptă lucrurile. Primii se aleg cu gloria efemeră a criticii, ceilalţi duc, neştiuţi, lumea înainte. Efortul lor înseamnă normalitate. Ieri, Asociaţia "Parcul Lalelelor" din Piteşti, Fundaţia "Aspretele" şi studenţi de la "Brâncoveanu" au adunat gunoaiele de pe malul Argeşului, într-o acţiune de sensibilizare a autorităţilor. Ce vor, concret, cei de la "Parcul Lalelelor"? Să determine consiliul local Piteşti în a transforma zona Ştrand - Podul Viilor într-una de agrement, cu spaţii verzi, curate, cu flori ca-n Olanda, unde copiii să înveţe dragostea pentru natură. Aici s-ar putea organiza "Simfonia Lalelelor", spune doamna Olga Herişanu, animatoarea acestui grup. De ce să lăsăm gunoaiele să năpădească malul Argeşului? Pentru această iniţiativă, eu zic că Asociaţia "Parcul Lalelelor" merită notă maximă. Dacă doriţi să vă alăturaţi efortului lor, folosiţi telefoanele 0248-214.830, 0729-111021 sau e-mail parcul_lalelelor@yahoo.com. Puterea stă în mîinile noastre - autorităţile sînt doar servitorii noştri!

joi, aprilie 22, 2010

Ce-am mai facut săptămîna asta?



Ikebana la metrou
Duminică, 18 aprilie Azi m-am simţit ca un japonez dus să admire o expoziţie ikebana în metroul din Tokio. Împingătorii cu mănuşi albe mai lipseau şi tabloul ar fi fost complet. Piteştenii ştiu de ce – am cedat rugăminţilor soţiei şi am mers la „Simfonia Lalelelor”! Ca în fiecare an, tot centrul oraşului a fost prada hoardelor de horticultori. Pînă la „Casa Cărţii” am fost împinşi, traşi, călcaţi în picioare de mulţimea veselă, aşa că am cedat nervos şi n-am mai intrat în pavilionul expoziţional, mulţumindu-mă să trag cu ochiul prin geam, delectîndu-mă de la distanţă cu iconiţele florale ale doamnei Olga, cu iepuraşii sau pisicile din garoafe (dracu ştie ce animale erau, că n-am văzut prea bine...), cu globul pămîntesc bine mirositor, peste care trona porumbelul păcii. Una peste alta, a fost bine – draga de R. a umplut casa cu flori, eu am scăpat fără nici o entorsă. Dar nu mă pot abţine să nu fac o sugestie edililor – fraţilor, n-aţi vrea ca, la anul, să faceţi „Simfonia” într-un parc? Ar fi mai mult loc, logistica nu dă mare bătaie de cap, iar nişte paznici care să stea peste noapte găsiţi la Poliţia comunitară. Altfel, sărbătoarea noastră se va termina la ortopedie pentru mulţi participanţi! Am folosit argumentul acesta pentru că mă jenez să vă vorbesc despre condiţiile contemplării, ale emoţiei estetice. Sigur, emoţii poţi trăi şi pe stadion, şi în maşina doi barat, dar e vorba, totuşi, despre flori!

Mîncare grea, stomac sensibil...
Marţi, 20 aprilie. Găsesc în „Călăuza rătăciţilor” a lui Maimonide, autor evreu de Ev Mediu, un citat care mă pune pe gînduri. Vorbind despre înţelegerea textelor sfinte, alegorice şi încriptate, el zice:”Trebuie să ştii că ar fi primejdios a începe învăţătura cu metafizica (...) Nu pot să asemăn toate acestea decît cu cineva care ar da unui sugar pîine, carne şi vin; căci, de bună seamă, l-ar ucide, nu pentru că alimentele amintite sînt în sine rele şi contrarii naturii omului, ci pentru că cel care ar fi hrănit cu ele e prea slab spre a le digera, în aşa fel încît ele să-i fie cu folos”. Dar nu e primejdios să-l înveţi pe omul modern adevărurile ştiinţei, atît de puternice, cînd el nu a depăşit copilăria conştiinţei? Dar nu e primejdios să-l hrăneşti cu divertisment vulgar, la televizor, cînd el nu a mai deschis o carte din şcoală?

A înnebunit Puşa
Miercuri, 21 aprilie. În parcarea din spatele blocului trage un BMW X5, condus de o blondă platinată. Puşa, căţeaua comunitară, parcă a înnebunit – latră sălbatic şi dă să muşte din roata mai mare decît ea. Şoferiţa, siderată, închide telefonul, dă geamul jos şi strigă:”Marş, marş potaie! Ce te-a apucat?”. Ca s-o liniştesc, îi spun zîmbind:”Doamnă, scuzaţi-o! E obişnuită numai cu Mercedesurile noastre”.

luni, aprilie 12, 2010

Cărţi de viaţă lungă (II) - Către mine însumi


Există cărţi care prelungesc viaţa - citirea lor vindecă, echilibrează, întăreşte.

Marcus Aurelius, împărat roman din dinastia Antonină şi filosof stoic, ne-a lăsat un jurnal extraordinar (Către mine însumi), care merită citit cu atenţie şi astăzi. În pădurile de nepătruns ale Germaniei sau în Egipt, la Atena sau la Roma, pe cîmpul de luptă sau în palatul imperial, Marcus Aurelius a meditat asupra vieţii şi morţii, căutînd sens. Iniţiat în misterele de la Eleusis, cu o formaţie intelectuală solidă, împăratul era convins că numai o viaţă morală după legile naturii poate realiza liniştea interioară, mărinimia şi perfecţiunea. Iată un fragment semnificativ:

Durata vieţii omeneşti este doar un punct din vecie, substanţa vieţii un flux care curge continuu, senzaţiile - bezne, întreaga alcătuire a trupului sortită unei grabnice putrefacţii, sufletul - o volbură, soarta - greu de ghicit, faima - îndoielnică. Cum s-ar spune, într-un cuvînt, ale trupului sînt ca o apă curgătoare, iar ale sufletului, abur şi vis; viaţa este un război, popasul unui călător în ţara străină, iar faima poartă în sine ca roadă uitarea. Cine e în stare să călăuzească pe om de-a lungul acestui drum ? Una şi singură călăuza: filozofia. Aceasta însă presupune îndatorirea de a păstra daimonul interior al fiecăruia departe de trufia nesăbuită, nevătămat, mai puternic decît plăcerea sau suferinţa, fără să facă nimic la întîmplare, nici cu nesinceritate sau viclenie, fără să se sinchisească de ceea ce face sau nu celălalt. În plus, încă să primească toate evenimentele şi tot ce i-a fost sortit, ca venite din aceeaşi sursă din care el însuşi s-a ivit, iar mai presus de orice, să întîmpine moartea cu suflet împăcat, nu altfel decît ca pe o descompunere în elementele din care este alcătuită fiecare vieţuitoare. Şi dacă pentru aceste elemente nu este deloc înspăimîntător să se transforme, fără întrerupere, unul în celălalt, din ce cauză să se îngrozească cineva datorită transformării şi descompunerii tuturor ? Căci este potrivit cu rînduielile naturii şi nu este nici un fel de rău în cele ce se produc potrivit cu rînduielile naturii".

Şi acum un decalog pentru omul politic:
1. atitudinea blîndă faţă de oameni
2. calmul şi răbdarea în luarea hotărîrilor bine chibzuite
3. lipsa de preocupare pentru aşa-zisele onoruri
4. dragostea de muncă
5. hotărîrea de nezdruncinat de a împărţi recompensele potrivit cu vrednicia fiecăruia
6. a veghea în continuu, atît la îndeplinirea datoriilor impuse de conducerea statului cît şi la reducerea cheltuielilor pentru spectacolele publice
7. să nu mă preocupe grija de a cîştiga popularitatea cu orice preţ, fie prin amabilităţi linguşitoare, fie arătîndu-mă prieten al poporului de formă
8. promptitudinea de a deschide drum, fără urmă de invidie, tuturor celor cu o capacitate deosebită, de pildă, în domeniul elocinţei, sau al cunoaşterii legilor, sau al însuşirii moravurilor, ori în alte domenii de activitate
9. a nu avea multe secrete, ci foarte puţine şi de obicei foarte rar şi acestea toate numai cu privire la treburile statului
10. a putea să se abţină sau să se înfrupte, după voie, din bunuri de care unii nu au tăria să se lipsească sau de care se bucură peste măsură, dacă le au.

sâmbătă, aprilie 10, 2010

joi, aprilie 08, 2010

Un Paşte cu heavy metal




La cererea fanilor, cîteva pagini din jurnalul meu de Paşte... :)

Pregătiri şi off-road
Vineri, 2 aprilie. Bagaje, agitaţie, nervi. Plecăm la munte, la Avrig, pentru un Paști departe de lumea dezlănţuită. Am închiriat o cabană de vînătoare unde se va strînge tot neamul. Evenimentul le-a excitat pe gospodine, aşa încît portbagajele sunt pline cu bunătăţi – sarmale de post şi fasole bătută, fripturi de miel, porc şi pui, ciorbe acre de curcan (de dres după băutură), salate, zacuşti, legume, cozonaci, pască, tort! Ape minerale, ape plate, sucuri, bere, vinuri, ţuică, digestive!!! Doamne, este limpede că poporul tău dintre Carpaţi şi Dunăre a suferit de foame, străbătînd pustiul comunist, şi a intrat cu sechele în Ţara Făgăduinţei! Pun pariu că nu vom birui nici jumătate din crăpelniţa asta. Dar mai bine să rămînă decît să nu se-ajungă! Pe Dealul Negru, gropile au mai dispărut, semn de bună peticire, iar pe Valea Oltului se merge chiar tare. Ca de obicei la drum lung cu maşina, pun o piesă de teatru – acum se nimereşte să fie „Savonarola”, de Michel Suffran, o înregistrare din 1993 a Teatrului Naţional Radiofonic. Şi uite aşa, ascultînd rechizitoriul călugărului care a ars cărţile păgîne ale Florenţei, ajungem pe Valea Avrigului. Constat cu neplăcere că, pînă la cabană, trebuie să-mi bag Skodiţa pe nişte drumuri desfundate, prin pădure, unde noroiul ajunge la praguri. Dacă se opreşte motorul, trebuie să chem un tractor să mă scoată. Din fericire, nu se opreşte. Spuneţi-mi simplu: Asul Volanului!

Vin invadatorii…
Sîmbătă, 3 aprilie. Nu e soare dar e bine… Ne-am obişnuit cu atmosfera rustică, ba am tras şi un pui de somn la căldurică – avem sobă cu lemne, baie cu hidrofor (care trezeşte toată casa, că motorul e plasat la interior, sub scară!) şi veceu în fundul curţii. Rîul curge la o aruncătură de băţ, picură liniştea, suntem „în mijlocul nimicului”. E devreme, neamul doarme, ies un pic să ascult păsările. Wow! Mă simt dumnezeieşte. Dar… parcă se aude şi altceva!? Este un bocet, o tînguire de suferinţă, ca-n filmele de groază. Sunetul creşte, se limpezeşte. E Guţă, doamnelor şi domnilor, şi creaţia sa muzicală de mare excepţie. La casa de vis-a-vis, pustie pînă acum, sosesc musafiri – sunt vreo zece cocalari transilvani, cărînd după ei bere la pet şi difuzorul cu manele. Vor continua beţia toată ziua, cu strigături obscene şi muzică dată tare, fără să le pese de ploaie, de oboseală, de Ajunul Paştelui. Sunt tineri, aproape nişte copii. Asta e forma lor de distracţie. Iar noi, după frustrarea de rigoare, vom ajunge să ne resemnăm în faţa realităţii. Ce să le facem – să le dăm în cap? Păi nu zicea Seneca, atît de clar – frustrarea este ciocnirea dorinţei cu realitatea? O ciocnire care te duce, de cele mai multe ori, la nebunie. O ciocnire cu consecinţe dintre cele mai grave, dacă nu-ţi ţii cumpătul. Suprema înţelepciune este să ne împăcăm cu inevitabilele imperfecţiuni ale existenţei.

Mai avem o speranţă…
Duminică, 4 aprilie. În noaptea Învierii, am luat lumină de la … televizor, că suntem la 25 de km de orice aşezare. Am ciocnit ouă roşii, ne-am delectat cu o Fetească Regală din 2007, apoi am ieşit să privim cerul – neliniştitor de plin de stele, aşa cum luminile oraşului nu te lasă să-l vezi. Vecinii scandalagii s-au potolit, într-un tîrziu, răpuşi de băutură şi frig. În dimineaţa asta, unul dintre ei ne-a cerut scuze. Apoi a uitat – peste o oră, hărmălaia o lua de la început. Pentru că e cald, pregătim prînzul în curte. Munţii Făgăraşului scînteiază albi, în depărtare. Descopăr cu plăcere că sistemul audio de pe maşină poate să creeze o perdea sonoră prin care nu trece nici mama lui Guţă! Aşa că îmi iau un pic revanşa, delectîndu-i pe tinerii ardeleni (oameni serioşi, deh, nu ca Miticii din sud…) cu niscaiva AC/DC şi Rammstein, ceea ce-i face să cedeze rapid. Aha… Deci mai avem o speranţă – unde nu funcţionează educaţia şi nici coerciţia, folosim heavy metal!

miercuri, aprilie 07, 2010

Imitatio Christi


Am găsit la anticariatul prietenului Dan Motreanu o ediţie curăţică din „Imitaţiunea lui Hristos”, celebra carte a lui Thomas din Kempes, în traducerea lui Andrei Brezianu. Aflu din prefaţă că „Imitatio Christi” s-a aşternut întîia oară pe hîrtie într-o mănăstire din nordul Ţărilor de Jos, unde - încă de la sfîrşitul secolului al XIV-lea - se cristalizase o puternică mişcare de primenire spirituală, cunoscută, de atunci începînd, sub numele de „Devotio Moderna”. Limpede şi frumoasă, e cartea pe care am luat-o cu mine în călătoria de Paști: „Deşertăciune, prin urmare, e să cauţi avuţiile trecătoare, după cum zadarnic este să-ţi pui în ele nădejdea. Deşertăciune, de asemeni, să jinduieşti după onoruri sau să rîvneşti să fii ridicat la scaunele înalte. Deşertăciune, să te laşi tîrît de dorinţele trupului, poftind acele lucruri de pe urma cărora, la sfîrşit, omul nu culege decît osîndă. Deşertăciune e să tînjeşti să ai parte de o viaţă cît mai lungă, în loc să te îngrijeşti ca viaţa dată ţie să fie cît mai bună”