Alice în Oglindă

# Citesc tinerii de astăzi mai puțin decît cei de ieri? Mai curînd, citesc altfel. Pentru că timpul social s-a accelerat, lectura a devenit mai rapidă – sînt căutate sintezele, fragmentele semnificative, ideile principale. Pe aceeași linie logică, textul s-a redus, fiind înlocuit de imagine sau chiar de semn, facilitînd înțelegerea intuitivă. Încorporată Rețelei, cartea tinde să se transforme într-un obiect iconic, care dezvoltă legături specifice cu alte obiecte virtuale. Abia asta schimbă fundamental tipul de lectură. Plonjînd în hyper-text, ca Alice prin Oglindă, tînărul de astăzi tinde să se rătăcească într-un labirint nesfîrșit. Noroc cu motoarele de căutare – dar și ele sînt un fel de Pisici de Cheshire, care îți spun că, dacă nu știi unde vrei să ajungi, atunci n-are importanță încotro o iei!

# Cred în posibilitatea ca un om să fie posedat, însă dau acestui fapt o explicație psihologică, nu una supranaturală. Cînd simptomele descrise de exorciști coincid cu cele ale maladiilor psihice, e limpede că avem de-a face cu un deranjament mental – pacientul aude voci, dezvoltă sisteme aberante de interpretare a realității, insultă și țipă cu voce schimbată, are o putere ieșită din comun, tinde să se auto-distrugă. Psihiatrii de renume, precum Carl Gustav Jung, au explicat și tratat anumite forme de nevroză, pornind de la ideea că părți ale psihismului individual tind să se autonomizeze, cu efecte devastatoare. Dar există cazuri mult mai tulburătoare (pe care Biserica le explică prin acțiunea demonilor), în care omul vorbește în limbi străvechi, pe care nu le-a învățat niciodată, cunoaște amănunte intime despre preoții și terapeuții veniți să-l ajute, punîndu-i în situații umilitoare, sau chiar schimbă parametrii fizici ai încăperii unde se află – întrerupe curentul electric, face obiectele să pocnească sau modifică temperatura. Acești demoni sînt arhetipuri ale inconștientului colectiv, care irup în conștient, aducînd acolo informații și puteri de dincolo de noi.

# Discipolii lui Pitagora au avut un sfîrșit cumplit, murind împreună, într-o casă cuprinsă de flăcări, ațîțate de cetățenii nemulțumiți de influența lor asupra conducătorilor cetății – aviz tuturor inițiaților care își închipuie că pot face politică!

Două dialoguri despre luciditate

Condotierul (zîmbind sadic): Prăpădiţii ăştia din opoziţie nici nu bănuiesc ce-i aşteaptă!
Eu: Adică, ce?
Condotierul: Adică se îmbată cu apă rece, crezînd că au cîştigat deja alegerile. Dar, pînă atunci, multe lucruri se pot întîmpla. Există deja un plan de acţiune...
Eu: În ce constă?
Condotierul: Să-ţi spun pe puncte, inginereşte. Unu – modificarea legii electorale, pentru alegerea parlamentarilor pe baza unui sistem de vot uninominal necompensat, de tipul „Cîştigătorul ia totul”.
Eu: Ca la primari…
Condotierul: Da. Doi - cuplarea alegerilor parlamentare cu cele locale. Se urmăreşte ca primarii Puterii să devină „locomotivele” candidaţilor la Parlament. PDL are cam 30% dintre primarii din România. Se ţinteşte acelaşi procent.
Eu: Stai, stai! Chiar dacă aş accepta ideea, într-un colegiu sînt primari de toate culorile politice...
Condotierul: Colegiile se vor redesena.
Eu (gînditor): OK. 30%. Tot nu e de ajuns.
Condotierul: Dacă n-ai răbdare... Trei – creşterea procentului aliaţilor şi inventarea altora noi. Unii primari vor fi încurajaţi să treacă la UNPR. Ei vor face tandem cu parlamentarii din acele colegii, tot UNPR. Astfel, Uniunea va trece pragul electoral. Încă 5%. Se mizează şi pe Partidul Poporului, care are în sondaje cam 9%, după manevra cu arestarea lui Dan Diaconescu. Manevră menită să-i crească popularitatea, desigur. Rolul lui Dan Diaconescu e să-l toace mărunt pe Oprescu în Capitală. Dacă se achită de sarcină, poate fi cooptat în viitoarea guvernare. Adună şi 7 procente, de la unguri, şi ai obţinut 51%.
Eu: Io ştiu? În politică nu e ca în aritmetică. Comportamentul electoral e imprevizibil – unii îţi promit că te votează, îţi iau zahărul, uleiul şi găleţile şi, în cabină, pun ştampila tot pe ce vor ei.
Condotierul: Comportamentul poate fi dirijat cu recompense şi sancţiuni. Există metode de control pînă şi pentru ce se întîmplă în cabina de vot.

***

Eu: Care naiba zici tu că e scopul vieţii?
Psihologul: Nu e important ce zic eu, importantă e opinia majorităţii. Or, majoritatea oamenilor caută fericirea. Pur şi simplu programul Principiului Plăcerii. După Freud, acest principiu domină de la început activitatea aparatului psihic. Adică este specific copiilor.
Eu: Dar ce este fericirea?
Psihologul (rîde): Ar trebui să ştii pînă la vîrsta ta! Fericirea are două componente – evitarea suferinţei şi obţinerea plăcerii. Sînt căi deosebite, propovăduite de diverse şcoli de înţelepciune. Depinde de tipul psihologic. De obicei, persoanele narcisiste, autosuficiente, ca tine, îşi obţin plăcerea din contemplarea propriilor procese psihice, idei şi analize. Mai ales dacă le pun pe hîrtie.
Eu: Trăiască sublimarea!
Psihologul: Alţii, precum oamenii de acţiune, îşi vor măsura forţele cu lumea. Asta se numeşte muncă. Oamenii de afaceri îşi deplasează asupra prestaţiei profesionale şi a relaţiilor umane legate de aceasta un însemnat procent de energie libidinală. A face business poate fi sexy...
Eu (gînditor): Firma ca grup sexual… Dar ăia care nu le au nici cu una, nici cu cealaltă, nici cu contemplarea, nici cu acţiunea?
Psihologul: Pentru ei s-a inventat nevroza! Adică scăparea într-o lume în care există cineva care are grijă de tine, te recompensează pentru un anumit comportament, te consolează şi te mîngîie. Ca un Tată atotputernic. Vorbesc despre religie, evident. Religia, acest delir de masă, această fixare într-un infantilism psihic, scuteşte pe mulţi de nevroza individuală.

1001 de gînduri - Cum învaţă regii

# Trăim vremuri descrise bine de-un vechi proverb chinezesc – acum,  fericit este cine e sănătos şi bogat - cine n-are datorii!

# Întotdeauna, boala pune o întrebare, dă o sarcină de îndeplinit şi oferă o distincţie. Întrebarea se referă la relaţia bolnavului cu lumea, sarcina corectează această relaţie iar distincţia e trecerea prin suferinţă.

# Existenţialiştii au spus-o cu disperare: cîtă luciditate, atîta suferinţă. Cred că şi reciproca e valabilă, dar în sens pozitiv. Suferinţa este calea privilegiată pentru trezire. O experimentează Buddha, observînd spectacolul bolii, sărăciei şi morţii. Hristos o transformă, suprem, în instrument al mîntuirii lumii.

# În tradiţia sufită, se spune că Allah suportă încă lumea aceasta căzută, cu toate păcatele şi smintelile ei, pentru că în ea trăiesc cîţiva oameni sfinţi, nu mai mulţi de şapte, care se roagă zi şi noapte, fierbinte, împiedicînd, astfel, Judecata de Apoi. Mă întreb dacă vreunul dintre aceşti Ţinători ai Lumii trăieşte, neştiut, în România... O fi pe Ceahlău? În Călimani? La Putna? La Horez? Sau undeva, într-un ospiciu?
# O epură a forţelor prin care Dumnezeu crează lumea poate fi sesizată în jocul fumului de lumînare.

# Arhitectul Augustin Ioan mi-a povestit odată cum învaţă regii. Călătorind la mănăstirea Hurez, l-a găsit acolo pe prinţul Charles, care venise incognito. Charles era însoţit de trei oameni – un profesor de istorie a Bizanţului, un artist plastic, specializat în simbolism şi un preparator fizic, şofer şi gardă de corp. Împreună, porneau dimineaţa către diverse obiective. Traseele aveau în jur de 25-30 de km şi erau făcute întotdeauna pe jos. La întoarcere, după masa de seară, regele asculta prelegerile specialiştilor, care lămureau aspecte ale celor văzute – arhitectură religioasă, istorie a Balcanilor, etnografie, politică. Expunerile se transformau cel mai adesea în adevărate dezbateri. A doua zi, programul se repeta. De remarcat – şcolarul regal avea peste 50 de ani.

Povestea zilei - Ultima scrisoare a Împăratului

18 octombrie 1967 - A murit ultimul împărat al Chinei, Pu I (n. 7.02.1906)

Cititorule necunoscut,

Caligrafiez aceste caractere în amurgul vieţii, iar soarele îmi încălzeşte mîna uscată, pe care venele şi-au trasat cu albastru propriul text. Am văzut multe iar altele mi le-am închipuit. Cunosc bucuria copilăriei, cu jocurile sale din Palatul Interzis, atunci cînd înălţam zmee în dimineaţa răcoroasă. Îmi amintesc de veşmintele colorate ale mamei şi de gustul cernelii... Pot încă să-mi aduc în suflet febrilitatea adolescenţei, simt încă în nări mirosul concubinelor imperiale. Cu ochii minţii revăd cazinourile, saloanele şi bordelurile pe care le-am colindat, pe limbă îmi stăruie amintirea gustului şampaniei şi al opiului. Dar dulceaţa lor se schimbă apoi în amărăciune de fiere vărsată, pe măsură ce vin la rînd în memorie anii războiului, cedările, laşităţile mele, aroganţa japonezilor, venirea comuniştilor victorioşi. Interesanţi oameni, comuniştii... Au luat ceva din filosofia lui Lao Tze, nu de la Marx. Au înţeles că totul curge, totul e fluid, rangurile se schimbă, oamenii pot fi reeducaţi. Pe mine m-ar fi putut executa fără vorbă multă... Au preferat să mă transforme în grădinar. Să fac ceva util semenilor, cum zicea învăţătorul meu... Acum, în amurgul vieţii, îngrijesc crizantemele albe şi mă conving, din ce în ce mai mult, că au avut dreptate. Viaţa e joc de nori, pe cer... Nimic stabil, nimic de neclintit... Doar frumuseţea schimbărilor.