sâmbătă, decembrie 31, 2011

Meditație pentru Anul Nou


De la maestrul Ernesto Sabato - Înainte de tăcere. Pentru toți cititorii acestui blog. An Nou fericit.

joi, decembrie 29, 2011

Creaturile lui Shakespeare

Citesc, recitesc piesele lui Shakespeare și, cine știe de ce, mi se agață de minte cîte o replică, nu neapărat celebră. Sigur, teatrul elisabetanului este ca un safari, știi că mergi la vînătoare, te aștepți la aventură, la adrenalină, la pericol. Dar, pe lîngă lei, tigri și rinoceri, pădurea de hîrtie îți scoate în față, uneori, și altfel de creaturi. Uimitoare. Încîntătoare. De neuitat. Din „Lear”, am rămas cu vorba Unchiule, uncheșule!”, apelativ ireverențios dar consolator, de la Bufon către regele căzut. Din Macbeth” – cu “Mi-e plin de scorpii cugetul, iubito!”, șapte cuvinte cît o psihanaliză. Iar din Henric al IV-lea, cu monologul lui Falstaff pe cîmpul de luptă – Poate onoarea să-ți tămăduiască un picior rupt? Aș! Care va să zică onoarea nu are nici o pricepere doftoricească”.

miercuri, decembrie 28, 2011

Călăuza

Dacă, după o călătorie grea, ai ajunge într-un loc unde ți s-ar împlini o singură dorință, cea mai arzătoare, cea mai sinceră, ce-ai cere? Fericire, dragoste, sănătate? Dar toate acestea se pot avea, se pot trăi natural, fără miracol. Atunci – putere, faimă, strălucire? Astfel, te vei transforma în obiectul pasiunilor mulțimii, ceea ce e mai degrabă un blestem decît o binecuvîntare. Poate vei hotărî să te dezbraci de orice morală și vei vrea bani, sex, sînge. Gîndul îți va trece însă la fel de repede, pentru că e imposibil să trăiești cu propria ticăloșie. Așa că, bolnav de scepticism, vei refuza darul. Sau, mai rău, vei pune o bombă în Camera Miracolelor, ca să nu cadă în mîinile cine știe cărui dictator nebun – de fapt, ca să nu fie nimeni fericit. Spre disperarea Călăuzei care te-a adus aici. El, Stalkerul, va înțelege că ți s-a atrofiat glanda credinței și va plînge amar, de două ori. Întîi, pentru sufletul tău. Apoi, pentru el însuși, pentru inutilul său sacrificiu de Călăuză. Cam la asta m-am gîndit azi, revăzînd, după 20 de ani, celebrul film al lui Andrei Tarkovski. Și mi-am dat seama că a doua venire a lui Iisus este imposibilă.

P.S. Eu ce mi-aș dori, dacă aș ajunge în Zonă? Hm. Am trecut prin toate răspunsurile și nici unul nu m-a mulțumit pe deplin. Poate tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte? Ca să rătăcesc în veac, văzînd cum toți cei pe care îi iubesc se trec și mor? Nu, mersi. Și mie îmi lipsește credința – altfel, ceream ceva simplu, ridicol și miraculos de simplu, de genul: să fie pace și bunăvoință între oameni...

P.P.S. Urmează "Solaris".

luni, decembrie 19, 2011

Țară


„o, curviștină dulce de bizanț
în descompus amor c-un princip neamț
care ți-a fost în tinerețe rigă,
iar ai ratat un puci de mămăligă
fugind în bigudiuri și-n capot
la oteve c-un chipeș matelot
ce te-a sedus proptindu-te pieziș
în gangul școlii de la păltiniș
de mă apucă boala lui râmaru
la coadă, la matache măcelaru,
să caut printre șunci și antricoate
coapsele tale mult prea frământate
și printre fleicile de chihlimbar
farmecul tău de care n-ai habar”

Mircea Dinescu

duminică, decembrie 18, 2011

Cuvinte vii

În preajma Crăciunului, uimitorul eveniment al Întrupării Cuvîntului, bloggerii ar trebui să se oprească din trăncăneală și să cedeze locul în pagină marilor spirite ale omenirii. Ceea ce voi face și eu. Sărbători fericite tuturor!

# Dacă plîngi pentru că soarele a dispărut din viața ta, atunci lacrimile te vor împiedica să vezi stelele.  Rabindranath Tagore

# A iubi înseamnă să iubești ce e de neiubit. A ierta înseamnă să ierți ce e de neiertat. A crede înseamnă să crezi ce e de necrezut. A spera înseamnă să speri cînd totul pare fără speranță. Chesterton

# Secrete simple ca să obții fericirea.
Ziua cea mai frumoasă – azi. Lucrul cel mai ușor – să te înșeli. Obstacolul cel mai mare – teama. Cea mai mare greșeală – a abandona. Rădăcina tuturor relelor – egoismul. Distracția cea mai frumoasă – munca. Cei mai buni profesori – copiii. Prima necesitate – comunicarea. Cea mai mare fericire – a fi util celorlalți. Misterul cel mai mare – moartea. Cel mai mare defecti – indispoziția. Ființa cea mai periculoasă – mincinosul. Sentimentul cel mai jostnic – ranchiuna. Cadoul cel mai frumos – iertarea. Cel mai necesar – cămînul. Senzația cea mai satisfăcătoare – pacea interioară. Arma cea mai eficace – surîsul. Cel mai bun remediu – optimismul. Forța cea mai puternică – credința. Din folclorul indian

# Înfrînt nu ești atunci cînd sîngeri
Și nici cînd ochii-n lacrimi ți-s.
Cele mai crîncene înfrîngeri
Sînt renunțările la vis. Radu Gyr

# Cad frunze în sufletul meu. Fiecare e un simbol al regretului meu. Pildă zen

# Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbești. Despre Dumnezeu, pînă ce nu-ți întărești credința în El. Despre păcatul altuia, pînă ce nu-l cunoști pe al tău. Și despre ziua de mîine, pînă ce nu se luminează de ziuă. Anonim

# Înțelegem ruinele atunci cînd și noi ajungem ruine. Napoleon Bonaparte

# Nu uitați efectul de bumerang! Oferiți numai ceea ce doriți să primiți. Anonim

# Soarele răsare pentru sufletul florilor și apune pentru patimile omului. Krishnamurti

# Exteriorul meu este dur ca o scoică dar, sub coaja acestei durități, inima mea păstrează pentru tine o singură perlă, ca o lacrimă. Tagore

# Legile succesului
Să rîzi mult și des. Să cîștigi respectul oamenilor inteligenți și afecțiunea copiilor. Să cîștigi aprecierea criticilor onești și să înduri trădarea falșilor prieteni. Să apreciezi frumusețea. Să găsești ce e mai bun în ceilalți. Să lași în urma ta o lume mai bună, printr-un copil sănătos, o grădină îngrijită, o condiție socială emancipată. Să știi pur și simplu că cineva a respirat mai ușor doar pentru că ai trăit tu. Asta înseamnă să ai succes. Emerson

# Toate ființele sînt egale în fața suferinței. Anonim

# În asta constă dragostea – două singurătăți care se protejează, se ating și se recunosc. Rainer Maria Rilke

# Viața este o insulă de suferință într-un ocean de indiferență. Sigmund Freud

# Să ai curajul să spui da
Să ai curajul să spui nu
Și-n fiecare clipă grea
Să ai curajul să fii tu.
Să știi să crezi cînd alții te înșeală
Să te ridici cînd alții te doboară
Să poți păstra cînd alții vor s-alunge
Să rîzi, chiar dacă sufletul îți plînge
Și cald tu să rămîi, chiar dac-afară ninge
Aceasta-i arta de-a învinge! Kipling

# Nimeni să nu-și acopere ochii, pentru a nu vedea ființa care suferă. Anonim

luni, decembrie 12, 2011

Dictatura bunului simț

S-a încheiat summitul ultimei șanse, în care guvernele europene urmau să hotărască viitorul Uniunii Bătrînului Continent. Cu excepția Marii Britanii, toate celelalte state au acceptat punctul de vedere german, de întărire a disciplinei economice. Spus mai pe șleau, fiecare a cedat ceva din suveranitate, aliniindu-se viziunii austere venite de la Bonn, prin care se stabilesc limite ale deficitelor structurale naționale. De acum înainte, bugetele statelor euro vor fi aprobate mai întîi la Bruxelles și abia apoi în parlamentele naționale, iar la Consiliul de iarnă al UE se vor impune reforme importante pentru semnatarii documentelor. România, ca și celelalte 10 state care n-au adoptat moneda euro, are o marjă de manevră ceva mai largă, dar nu dă semne că ar vrea să-și joace cartea interesului național. Și asta în ciuda opiniilor critice din mediul economic, care nu neagă importanța controlului cheltuielilor bugetare, dar avertizează că pierdem viteză în dezvoltare. Dacă statul pune piciorul pe frînă, cine să desfășoare mari lucrări de infrastructură, cine să stimuleze consumul și să realimenteze ciclul economic? În plus, pe partea fiscală, experții spun că renunțarea prematură la moneda națională, în favoarea euro, taie orice posibilitate de joc al devalorizării, care să stimuleze exporturile. În fine, aliniindu-ne la politicile economice comunitare, s-ar putea să fim obligați la a elimina avantaje comparative, de tipul mîinii de lucru ieftine, impozitelor mici etc. Nu că le-am fi folosit cu succes pînă acum dar... orșicîtuși, vorba aceea! În fine, observatorii situației au mai remarcat că summitul n-a rezolvat problema datoriilor statelor UE, în lipsa unei Trezorerii comune și a unor eurobonduri care să “mutualizeze” aceste datorii. Tot ce s-a propus a fost constituirea unui fond comun de 200 de miliarde de euro, pentru ajutor. Atente la decizii, bursele au reacționat imediat, cu creșteri moderate. Scriu toate acestea și îmi dau seama că nu înțeleg mare lucru din ele, de parcă politica externă s-a transformat în curs de contabilitate. Dar ce-or înțelege cetățenii care vor fi consultați, în caz că schimbăm Constituția, ca să introducem noțiuni financiare? Cred că nici Brătianu bătrînul, dacă s-ar ridica din cripta de la Florica, n-ar mai pricepe pe ce lume se află! În trecut, ca să fii om de stat, era nevoie să știi istorie, politologie, comunicare. Acum, istoria e inutilă, ideologiile trag să moară, comunicarea s-a transformat în advertising. Pînă și clădirile puterii de stat seamănă cu sediile de bănci. Zău dacă nu mi-e dor de niște discursuri politice emoționale, de-alea interbelice! Sau de răsculații lui Dostoievski... Dar deh! Trăim în dictatura bunului simț. Ăla care se uită mereu în portofel, face liste de cheltuieli, se întinde cît îi e pătura, merge zilnic la serviciu și își plătește ratele la bancă.

duminică, decembrie 11, 2011

Da, acum există!


Americanii au 263 de supercomputere, arhitecturi de calcul complexe, capabile să efectueze 10 la puterea șaptesprezecea operațiuni matematice pe secundă. Bine ascunse în campusuri universitare sau în clădiri guvernamentale, aceste mașini asigură supremația americană în domeniul militar, modelează sisteme complexe precum cel al climei și sparg cele mai complicate coduri. Cu ajutorul lor poți configura un motor cu reacție sau un virus, poți controla piețe sau supraveghea oameni. De aceea, sînt o resursă de neprețuit. Acest lucru l-au învățat și chinezii, care au construit, în ultimii zece ani, 74 de supercomputere. Mai mult, Imperiul de Mijloc a creat recent cea mai puternică mașină de calcul, botezată “Calea lactee”, care este deservit de o armată de savanți, plătiți regește de guvernul de la Beijing. Americanii nu se lasă – proiectul “Seqvoia”, dezvoltat în Laboratorul Național “Lawrence Livermore”, din San Francisco, va atinge o putere de calcul de 10 la puterea 18 operații pe secundă. Ce nume poetice dar și ce provocări la adresa spiritului uman! Pînă acum, nimeni n-a scris soft pentru asemenea monștri. Și nimeni nu știe ce se va întîmpla în momentul în care aceste supercomputere vor fi interconectate (ceea ce China va face în următorii cinci ani). Se va atinge oare masa critică de complexitate a structurii care să genereze conștiința de sine? Mulți savanți se tem că da. E ca în povestea aceea a lui Arthur C. Clarke, în care oamenii construiesc cel mai mare computer din lume și îi pun întrebarea supremă: Există Dumnezeu? După o scurtă perioadă de calcul, computerul răspunde: Da, acum există!

sâmbătă, decembrie 10, 2011

Societatea civilă a murit, Dumnezeu s-o ierte!

Piața Universității, 13-15 iunie 1990

Da, societatea civilă românească a murit, Dumnezeu s-o ierte! A avut o copilărie chinuită, abia scăpase de Ceaușescu, tatăl castrator, că a încăput pe mîinile lui Iliescu, care nu mai era cizmar ci șiret, au bătut-o minerii, au înghețat-o anii lui nea Nicu Văcăroiu, a sedus-o și abandonat-o Emil. Pe urmă, în adolescență, a căpătat bulimie, s-a refugiat în consum, sub Năstase și Tăriceanu, consum pe credit, evident, că așa era modelul, le-a dat dracu de cauze idealiste și s-a îngrijit și ea să-și facă o casă, un sediu, o fundație, să-și termine studiile, mai o bursă în străinătate, mai un ICR, mai o sinecură pe la vreo ambasadă. Apoi, în floarea vîrstei, și-a ales un soț vaporean, cam urît și din topor, dar măcar le zicea verde-n față, puteai conta pe el, părea bărbat și de casă, cine să bănuiască ce-o să urmeze, alcoolul, jignirile, mîrlăniile, așa că a tăcut naiba din gură, s-a refugiat la cratiță, a încropit una-alta pentru ăia mici, mai o editură, mai un memorial al victimelor comunismului, mai niște traduceri din Cioran. Sătulă, dezamăgită, s-a îmbolnăvit de icter mecanic și s-a stins fulgerător. La groapă n-a condus-o mai nimeni, cine s-o plîngă, băieții erau plecați la muncă, în străinătate, fetele prin Italia... Pe mormînt au rămas niște coroane proaste, cu flori din hîrtie de ziar de prin anii 90, parcă revista “22” sau “Expres” sau așa ceva, că e criză. Apoi s-a așternut tăcerea. Grea. Așa că nu mă mai întrebați de ce nu protestează nimeni la ideea comasării alegerilor generale cu alea locale, în 2012...