Madrid - Gara Atocha
Între Madrid şi Barcelona sînt
vreo 700 de kilometri, pe care un tren de mare viteză, plecat din gara Atocha,
îi parcurge în trei ore. Din păcate, autocarul face de patru ori mai mult! Dar
există şi un avantaj – un popas scurt în Zaragoza, capitala provinciei Aragon.
Îmi place foarte mult centrul istoric, reamenajat cu bani europeni, care pune
în valoare clădirile vechi, oglindindu-le în luciu de apă! În catedrală,
surpriză! Statuia Fecioarei, care, prin tradiţie, este îmbrăcată în diverse
veşminte, poartă astăzi straie româneşti! Nu-mi vine să cred, dar apoi înţeleg:
comunitatea românească din Zaragoza sărbătoreşte consacrarea unor copii – sînt
mulţi greco-catolici veniţi la muncă în Spania. Mă emoţionează conturul
patriei, brodat pe hăinuţele Maicii Domnului! Şi parcă îmi vine să-i dau
dreptate unui personaj al lui Houellebecq, care zicea că Evul Mediu creştin a
avut un singur Dumnezeu – Sfînta Fecioară! Cultul marial a fost şi a rămas
foarte puternic, în Vest şi-n Est, de la constructorii catedralelor pînă la
Papa Ioan Paul al II-lea, de la iconarii din Mărginimea Sibiului pînă la membrii
„Rugului Aprins”. Cu toţii au venerat de fapt Înţelepciunea, Graţia,
Frumuseţea, Blîndeţea, Maternitatea, atributele feminine dintotdeauna. Nu
altfel au făcut strămoşii lor, adorîndu-le pe Ishtar, Isis, Afrodita, Venus.
Mănăstirea Montserrat
Cu o Fecioară Neagră mă voi întîlni
şi în inima Cataloniei, regiunea autonomă din jurul Barcelonei. Este un ţinut
de graniţă, în care s-au amestecat populaţii de la est şi vest de Pirinei cu
oameni ai mării. O zonă în care influenţa maură a fost slabă, în comparaţie cu
cea franceză. Însăşi limba catalană, dezvoltată în secolul al IX-lea din latina
vulgară, provine din dialectul occitan (Langue d’Oc). Pentru urechea mea, pare
un amestec de spaniolă şi franceză, cu consoane şuierate, amintind de toate
ereziile cathare. Oameni mîndri, catalanii şi-au exprimat întotdeauna
identitatea, chiar trimiţînd la întemeietori legendari, precum cartaginezul
Hamilcar Barca, tatăl lui Hannibal. Romani, vizigoţi şi mauri s-au perindat
pe-aici, cucerind, construind, adăugînd strat pestre strat de istorie. În
secolul al XIII-lea, Barcelona devine Regină a Mediteranei, dominînd comerţul
naval pînă la Atena. Regii Spaniei o scutesc de taxe şi o consideră parteneră a
Coroanei. Apoi, în secolul al XVII-lea, Catalonia
se revoltă, trecînd de partea regelui francez Ludovic al XIII-lea. Represaliile
spaniole vor fi crunte. Abia în secolul al XIX-lea, Barcelona va reveni în
avangarda progresului, prin industrializare şi negoţ. Dictatura lui Franco va
căuta să-i ţină în frîu naţionalismul – autonomia politică îi va fi îngrădită,
limba catalană va fi interzisă, ca şi dansurile populare! Se spune că, în acei
ani, doar două locuri au păstrat vie identitatea catalană – stadionul „Camp
Nou” şi Mănăstirea Montserrat. Acolo, oamenii puteau vorbi în limba lor. Pe
„Camp Nou” n-o să ajung. În schimb, voi urca la Montserrat – mănăstirea se află
la vreo 50 de kilometri nord de Barcelona, pe un munte de gresie, ca o Meteoră
a Cataloniei.
Dansuri catalane
Este duminică şi drumul şerpuitor,
care urcă la 750 de metri, e plin de autoturisme şi autocare. Se spune că, în
zilele însorite, Montserrat este vizibil din orice punct al Cataloniei. Este
posibil – sub razele nemiloase, gresia scînteiază. Eroziunea puternică a creat
la tot pasul forme stranii – o stîncă poartă numele „Degetul lui Dumnezeu”.
Vegetaţia se încăpăţînează să se caţere pe versanţi – arbuşti, caprifoi, saxifragă,
iederă, din loc în loc cîte un chiparos. Prima menţiune istorică a mănăstirii
datează din secolul al IX-lea dar pustnici s-au aşezat aici mult mai devreme,
în cautarea locurilor de putere. Apoi, în Evul Mediu, abaţia a fost integrată
marilor drumuri de pelerinaj ale Sf. Iacob de Compostella şi Sf. Ignaţiu de
Loyola. Astăzi, comunitatea monastică de la Montserrat numără şaizeci de fraţi,
care păstrează obiceiul „Liturghiei Orelor” – slujba se oficiază de şase ori pe
zi. Ca orice abaţie benedictină, are o bibliotecă respectabilă, în jur de 50 de
mii de volume de teologie, filosofie, istorie, dar şi un muzeu cu lucrări ale
pictorilor catalani. Gîndul îmi fuge, inevitabil, la „Numele trandafirului”...
Liturghie la Montserrat
În fine, am ajuns. Dacă n-aş şti
unde sînt, m-aş crede într-un fel de staţiune montană, unde clădiri impunătoare
se sprijină cu spatele de coastele abrupte. Turiştii şi pelerinii se plimbă pe
o promenadă generoasă, în cautarea umbrei. Priveliştea spre vale este
ameţitoare – un teleferic cu cabine galbene pare pierdut în sălbăticie. Drumul,
mărginit de flori şi de fîntîni, mă duce spre Biserică, în care intri printr-un
portic construit în secolul al XVIII-lea, pentru a adăposti pelerinii. Şi zău
că e plin de pelerini! Catalani, desigur, dar şi alte neamuri – italieni,
francezi, nemţi, cam jumătate. Cealaltă jumătate e formată, desigur, din
asiatici! Mi-e greu să-i deosebesc (japonezii au trăsături mai alungite, mai
fine decît sud-coreenii sau chinezii), şi mai greu mi-e să-mi închipui ce
înţeleg ei din arta religioasă creştină! Îmi trag sufletul, apoi dau să intru.
E greu! Biserica e plină-ochi, slujba se apropie de sfîrşit, corul de copii
cîntă „Salve y Virolai”, imnul de slavă adus Mariei. Deasupra altarului, într-o
firidă bogat împodobită, statuia Fecioarei Negre zîmbeşte enigmatic. Este
aşezată pe tron şi îl are în poală pe Pruncul Isus, care binecuvîntează. Cu
dreapta ţine un glob pămîntesc, stînga invită pelerinul să se apropie. Ajung la
ea după ce urc cîteva zeci de trepte şi o emoţie puternică îmi aduce lacrimi în
ochi – aceeaşi emoţie simţită la Chartres, în faţă la Notre Dame de Pilier. Legenda spune că, în secolul al IX-lea, Fecioara
Neagră de la Montserrat a fost găsită de nişte păstori, atraşi de lumina divină
ce se revărsa dintr-o grotă. Ştiinţa afirmă, după analize chimice, că statuia
este romanică şi nu mai veche de secolul al XII-lea. Poporul nu se sinchiseşte
prea mult de ştiinţă - a denumit-o „Moreneta”, adică „Bruneţica” şi o venerează.
Aş zice că bine face!
Copiii cîntă în continuare
„Virolai”: „Rosa d’abril, Morena de la serra, de Montserrat Estel, il lumineu
la catalana terra, guieu-nos cap al cel”. Cam înţeleg ce vor să spună. Mă
desprind din vraja blîndă şi părăsesc biserica. Afară, pe vastul platou, în
cerc, oamenii dansează „Sardana” – bărbaţii poartă pantaloni strînşi pe picior,
veste colorate şi nişte fesuri caraghioase, fetele au şaluri şi fuste largi.
Apoi ritmurile se schimbă şi dansatorii se grupează în perechi. Sînt de toate
vîrstele. Nimic forţat, nimic din obligaţie, doar bucuria de a-şi afirma modul
specific de a fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu