Drumul către Centru - note despre labirintul catedralei Chartres

În inima cîmpiilor mănoase ale regiunii franceze Beauce se ridică, majestuoasă, catedrala de la Chartres. Acest monument, înscris în patrimoniul mondial UNESCO, merită întreaga noastră atenţie, pentru complexitatea arhitecturii sale, combinată cu forţa simbolurilor, pe care le oferă din plin călătorului.

Încă înaintea instalării creştinismului pe aceste locuri, situl era deja venerat de galii din tribul Carnuţilor.  Numele “Chartres” ar putea proveni de la denumirea altarelor de piatră, ridicate aici de druizi. De la ei, pe locul actualei catedrale, rămăsese un templu păgîn, în care se găsea un puţ sacru, avînd circa 33 de metri adîncime. Legenda spune că în acest puţ au fost aruncaţi primii martiri creştini. Odată cu ridicarea unei bazilici în stil romanic,  puţul a fost integrat într-o criptă.

Să notăm că orientarea catedralei e neobişnuită. Ea este îndreptată către Nord, spre deosebire de celelalte, care sînt orientate spre Est, adică spre Ţara Sfîntă. Nu e singura particularitate. Ce-ar fi dacă v-aş spune că nicăieri la Chartres nu e reprezentată scena Crucificării? În schimb, temele astrologice şi alchimice se găsesc la tot pasul – semnele zodiacale încadrează marea scenă a Înălţării pe timpanul portalului de nord.

În fine, poate că elementul cel mai enigmatic este celebrul labirint de la Chartres. E vorba despre un desen încrustat în pardoseala naosului, constituit din unsprezece inele din dale negre/albastre, care se înfăşoară pentru a forma un traseu lung de 260 de metri.

Construcţia

Notre-Dame de Chartres a fost reconstruită pe ruinele calcinate ale precedentei catedrale romanice din localitate. În iunie 1194, un incendiu a pus la pămînt cea mai mare parte a oraşului, împreună cu catedrala din secolul al XI-lea. Piatra a fost atît de arsă încît nu s-a mai putut refolosi. Totuşi, cripta din subsol a rămas intactă, la fel ca şi faţada occidentală, împreună cu cele două turnuri.

În lunile care au urmat incendiului, s-au trasat limitele noului edificiu, s-au verificat unghiurile, s-au implantat contraforţi pe laturile naosului şi a fost sprijinit corul de la Est, fixîndu-se, pentru eternitate, formele esenţiale ale catedralei. Totuşi, în 1200, se aduc modificări profunde proiectului iniţial – se optează pentru două deambulatorii în locul unuia singur, astfel încît capelele din abside vor fi mai mici. Toată suprafaţa catedralei va fi utilizabilă în 1204, sub un acoperiş temporar, iar în 1226, treizeci şi doi de ani după incendiu, lucrările vor fi aproape finalizate. Noua catedrală va avea rădăcinile în cripta carolingiană, va îngloba vechea bazilică romană şi va măsura, majestuoasă, peste 220 de metri în lungime (cît două terenuri de fotbal).

Nu cunoaştem numele Maistrului Operei, dar îi putem observa inovaţiile. Catedrala din Chartres este primul edificiu de mari dimensiuni care are o structură de rezistenţă ce se bazează pe contraforţi. Arcele gotice, în ogivă, canalizează spre sol greutatea pietrelor, echilibrînd-o, permiţînd folosirea unor coloane mai subţiri, lăsînd loc pentru ferestre mai luminoase, pentru vitralii. Nimic din acest ansamblu nu e gratuit – toate verticalele şi orizontalele sînt necesare construcţiei. Elementele decorative, foarte sobre, relevă şi subliniază axele şi planurile arhitecturii. Astfel, necesitatea devine frumuseţe. Cel care intră în catedrală prin portalul de vest şi parcurge naosul va aprecia robusteţea sănătoasă, imensitatea navei, elanul spre înalt al coloanelor înfipte bine în pardoseală.

Labirintul

Labirintul Catedralei din Chartres e format din 11 inele concentrice, separate printr-o bordură de marmură albastră, care azi ne apare aproape neagră. Labirintul conţine un singur drum, răsucit, spre centru, fără fundături sau piste false. Din punctul acesta de vedere, e mai mult un drum sinuos decît un labirint. Cronicile de epocă ne spun că era parcurs în genunchi, de către creştinii care, dintr-un motiv sau altul, nu puteau ajunge la Ierusalim, îndeosebi de către bolnavi. În centru, ne putem închipui uşor pe Regele Franţei, vindecînd, prin atingerea mîinii.

Pelerinul descoperea o roză în centrul labirintului, reflexie a vitraliului care ornează faţada, precum şi imaginea luptei lui Tezeu cu Minotaurul. În timp, Biserica a înlocuit aceste imagini cu icoane ale lui Hristos, apoi a distrus labirinturile, privite ca nişte concesii impardonabile făcute riturilor păgîne.

Este momentul, poate, să reamintim mitul grecesc. Ca să dovedească cretanilor că merită să fie rege, Minos ceru lui Poseidon un semn de bunăvoinţă. Zeul oceanelor acceptă, cu condiţia ca regele să jertfească ce îi va trimite. Curînd după aceea, în faţa portului Cnossos ieşi din mare un minunat taur alb. Văzîndu-l, Minos îşi încălcă promisiunea, aduse un alt sacrificiu şi păstră pentru sine animalul. Supărat foarte, Poseidon făcu în aşa fel ca regina lui Minos, Pasifae, să se îndrăgostească nebuneşte de taur şi să se însoţească cu el în nunţi secrete şi animalice. Dar cum?

Meşterul Dedal, care trăia în acel timp la curtea din Cnossos, veni în ajutorul nestăpînitei regine, construind din lemn şi răchită chipul unei vaci, în care o ascunse pe Pasifae. Astfel, taurul lui Poseidon căzu în cursă şi, din această unire monstruoasă, se născu Minotaurul, Taurul lui Minos. O făptură cu cap de taur şi trup omenesc. Ascultînd porunca unui oracol, regele închise monstrul într-un Labirint, o clădire cu coridoare înşelătoare, construită în acest scop de Dedal. Ca hrană pentru Minotaur, regele ceru tribut carne de om cetăţilor învinse. Astfel o dată la nouă ani, pînă şi falnica Atenă trebui să trimită şapte tineri şi şapte fete, pentru a fi date ca hrană Minotaurului. Asta pînă cînd eroul Tezeu pătrunse în labirint, îl ucise pe Minotaur şi se întoarse, pe firul conducător ţesut de Ariadna, fiica lui Minos.

Motivul labirintului, precum şi imagini ale teribilei lupte, s-au găsit pe numeroase obiecte din Grecia Antică şi pe mozaicuri din vile romane. Preluarea labirinturilor, peste mode şi timp, pînă la catedralele gotice, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva acestea au fost un fel de semnătură a unor confrerii iniţiatice de constructori. Cele mai multe dintre labirinturile medievale au fost distruse – s-au mai păstrat cîteva, cele mai multe le ştim din desene de epocă făcute de artişti sau de curioşi. Aceste labirinturi au forme variate – octogonale la catedralele din Reims sau Amiens, circular la Chartres, pătrat la catedrala din micul oraş italian Lucca. Motivul va fi perpetuat, apoi, în epoca barocului, îndeosebi în celebrele grădini-labirint.

Semnificaţii

Acolo unde omul modern vede doar un motiv decorativ, maeştrii arhitecţi din vechime au închis o comoară de semnificaţii, dintre care putem regăsi cîteva. Astfel, să ne reamintim că Labirintul este unul dintre simbolurile Ştiinţei Sacre, pe care maestrul Rene Guenon îl explică pornind de la ritualurile antice de iniţiere. Iniţierea era o coborîre în tenebre, către Lumea Cealaltă, parcurgînd un drum sinuos, pînă într-un Centru, o Grotă luminoasă, imagine a Pămîntului şi Cerului. Aici, neofitul va avea de înfruntat o luptă, va muri şi va învia. Purificat, noul iniţiat va ieşi din Labirint, ca născut a doua oară, şi va fi chemat la o viaţă nouă.

Ne e uşor să înţelegem că Labirintul, cu ale sale volute, ţine loc de Cameră de Reflecţie, asigură călătoriile de purificare şi conduce către Sanctuar. De aici ideea de călătorie în Ţara Sfîntă. De aici, întîlnirea cu Minotaurul, fiara ascunsă în fiecare dintre noi. De aici, lupta cu această fiară şi uciderea ei. De aici, mila care ne cuprinde, odată ce ne-am sacrificat Umbra – în definitiv, era parte din noi.

Să mai spunem că Labirintul protejează Sanctuarul nu numai de profani ci şi de influenţe psihice nefaste. Este cerc de protecţie, capcană a visurilor, zid de apărare. Îl parcurgi dansînd, prin volutele sale îţi aminteşti de anotimpurile vieţii tale. Ajuns în Centru, îngenunchezi, te rogi, meditezi. Şi îl găseşti pe Dumnezeu, ca voce a conştiinţei, ca sîmbure al fiinţei tale.