vineri, august 10, 2018

Milano, cu și fără Leonardo

Nu mi-am dorit niciodată să ajung la Milano, capitala financiară și industrială a Italiei. În mintea mea, orașul era asociat mai degrabă cu moda și cu shoppingul. Dar, după o săptămînă de hoinărit prin piețele, parcurile și galeriile sale, mi-am dat seama că bătrînul Mediolanum ascunde multe surprize, care îl uimesc și pe cel mai cusurgiu explorator. Printre ele, amprenta lăsată de un geniu excentric al Renașterii – Leonardo da Vinci. Faimoasa “Cină cea de taină” împodobește refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie. Iar schițele nemaivăzutelor arme și mașini, imaginate pentru ducele Federico Sforza, sînt păstrate la mare cinste în Pinacoteca Ambrosiana.

O plimbare prin Bergamo

Dacă veniți la Milano cu un zbor low cost, avionul va ateriza, cel mai probabil, la Bergamo, un orășel aflat la vreo 45 de km nord. Nu vă alarmați! De fapt, asta-i prima din seria surprizelor plăcute. Bergamo îmbină elegant trecutul cu prezentul. Sus, pe coline, orașul vechi datează din vremea romanilor. Jos, suburbia se dezvoltă în ritmul modernității. Lăsați-vă bagajele în apropierea gării și urmați-mă! Vom urca într-un pitoresc funicular, care ne va duce pînă în Bergamo Alto. Totul e de văzut! Călcăm pe pietre șlefuite de istorie și ajungem degrabă în Piazza del Duomo – aici poate fi admirată o superbă capelă renascentistă, în marmură albă și roz, dedicată condotierului Bartolomeo Colleoni. Însoțiți-mă și în basilica Santa Maria Maggiore! Lîngă peretele din spate, vom descoperi mormîntul compozitorului Gaetano Donizetti. Mari tapiserii meșteșugite acoperă pereții. Din loc în loc, grupuri statuare îți solicită atenția – ici, un cor de îngeri, colo, o fetiță împietrită în rugăciune.


Capela condotierului Colleoni

Plimbarea continuă către Piazza Vecchia, cu fîntînile ei decorate. Nu veți putea ocoli magazinele locale, care vînd de toate – de la pielărie și confecții pînă la delicatese locale. Apoi, drumul iese din defileul comerțului și se continuă pe fortificațiile orașului de sus, de unde aveți o panoramă splendidă. Sau, dacă sînteți mai comozi, așa ca mine, lăsați-i pe cei dragi să se plimbe și voi opriți-vă la un pahar de amaretto, sprijiniți de un butoi care ține loc de masă. Nici o grijă! Vă vor simți lipsa și se vor întoarce să vă recupereze! Apoi, luînd unul din frecventele trenuri regionale, ajungeți cam într-o oră la Milano.

De la arhitectura mussoliniană la Bosco Verticale

Dintre toate mijloacele de transport, trenul are avantajul că te obișnuiește treptat cu lumea către care te îndrepți. Afară și înăuntru. Pe ferestrele mari, cîmpia Lombardiei ți se înfățișează ca un complex de ferme, exploatări agricole, mici întreprinderi la șosea”, parcă nu la fel de pitorești ca-n Toscana dar, indiscutabil, civilizate. În vagon, alături de tine, sînt navetiști și elevi butonîndu-și telefoanele, dînd mesaje, ascultînd muzică. Unii citesc chiar cărți „de hîrtie”. Nu poți deosebi, după haine, pe cei de la oraș” de cei „de la țară”. Milano are cam 1,2 milioane de locuitori, dar regiunea metropolitană numără de șase ori mai mulți.


Zgîrie norii noului Milano

Așezarea geografică excepțională, pe Po, cel mai lung rîu al Italiei, controlîndu-i cîmpiile, dar și în apropierea rutelor alpine, a făcut din Milano, de două mii de ani, un centru comercial privilegiat. A trecut din mînă în mînă, ca un măr de aur, între Franța, Spania, Austria. A născut naționalismul italian al Cămășilor Negre dar și opera lirică. În secolul XX, a atras mii de italieni din sud, în căutare de muncă, apoi l-a dat pe Berlusconi, cu imperiul media și cu Forza Italia cu tot. Este o capitală a fotbalului, în care rivalitatea dintre Nerazzurri și Rossoneri nu s-a stins niciodată, chiar dacă Inter și AC Milan împart același stadion, celebrul San Siro. Dar și un centru financiar important, pregătit să-și taie partea leului din finanțele UE, în urma Brexitului. Călătorul coboară în Stazione Centrale și-i simte deja pulsația, freamătul, puterea. Întîi, privirea îți e atrasă de statuile colosale ale gării, roți și capete uriașe de cai, motive preferate în imageria Progresului și a Vitezei. Un Art Deco monumental, fascist. Fațada sa, de două ori mai înaltă decît cea a Gării de Nord, e împodobită cu Pegași albi. Apoi, pe măsură ce pășești pe largile bulevarde, simți alte influențe. Zona centrală se reconstruiește, într-un efort uluitor de a îmblînzi grandoarea. Sigur, noul sediu al Unicredit este o suliță repezită către cer, dar în jurul lui se desfășoară un mare parc urban, cu luciu de apă și vegetație. Alături de zgîrie-norii tradiționali, au apărut proiecte care mizează pe ecologie. Bosco Verticale”, cum îi spune numele, apare ca o pădure pe verticală. Două clădiri, însumînd 111 apartamente, cu fațadele acoperite de verdeață. Sute de arbori și mii de plante perene cresc în cer, filtrînd lumina, purificînd aerul, înveselind ochiul. O adevărată arhitectură organică, alternativă la infernul orașului modern.


Proiectul Bosco Verticale

Grija pentru mediu se vede în Milano și în ce privește traficul auto, descurajat în centru. Aici, orășenii folosesc mijloace de transport în comun, printre care și tramvaiul, iar toate taxiurile sînt Toyote electrice. Bicicliștii au zonele lor și nu lipsesc ariile strict pietonale. Marile artere nu și-au pierdut copacii, iar blocurile au fost construite cu retragere de la stradă, ca să nu te simți strivit.

Credința în cumpărături

Dar turistul n-are prea mult timp pentru a admira noua arhitectură a orașului. El caută Domul, imensa catedrală cu fațadă neogotică, marcînd centrul spiritual. Și bine face – construcția impresionează. Am văzut-o în amurg, inundată de lumină – pare un munte dantelat, cu stalactite și stalagmite. Construcția Domului a durat aproape 400 de ani, încheindu-se în timpul lui Napoleon. La loteria competiției dintre orașele italiene, Domul a tras lozul cîștigător – este mai mare decît catedrala din Siena, este mai împodobit decît florentina Santa Maria. 3500 de statui îi împodobesc grandoarea. Vitralii multicolore filtrează blînd lumina iar pe cea mai înaltă fleșă, la peste o sută de metri înălțime, statuia aurită a Fecioarei (La Madonnina) strălucește ca un far al credinței. Două sute de ani a fost cel mai înalt punct din oraș, pînă cînd s-a construit Turnul Pirelli.


Domul din Milano

Dacă ai răbdare, poți să stai la o coadă imensă și să urci cu ascensorul pe acoperiș - priveliștea te va răsplăti. În ce mă privește, n-am avut – locul mișuna de lume, se auzeau toate limbile pămîntului, tinerii își făceau selfie-uri (de altfel, turistul modern stă mai mult cu spatele la obiectivele turistice). Așa că mi-am pierdut timpul prin piața Domului, printre anticari și bicicliști. Apoi valul de oameni m-a luat pe sus și m-a dus în Galeriile Comerciale Vittorio Emanuele II”, templul credinței în cumpărături, unde m-am prosternat, împreună cu ceilalți, în fața altarelor Prada, Armani, Dolce&Gabbana.

La Scala

Din fericire, la ieșirea din Galerie, întîlnești un alt fel de comerț. În Piazza Scala, vegheată de monumentul lui Leonardo, se înalță celebrul local al operei milaneze. Ridicat în secolul al XVIII-lea, pe locul vechii biserici Santa Maria della Scala, teatrul a fost la un pas de distrugere, după bombardamentele americane din 1943.


Scena teatrului Scala

Au fost necesare lucrări migăloase de restaurare, pentru ca “Scala” să-și recapete splendoarea. Momentul triumfului a fost marcat pe 7 decembrie 2004, de Sf. Ambrozie, patronul orașului, atunci cînd aristocrația lombardă s-a adunat pentru spectacolul de gală, iar sclipirile bijuteriilor s-au zărit pînă în Alpi. Astăzi, puteți vizita și dvs acest loc deosebit – nu ocoliți muzeul teatrului, care adăpostește o formidabilă colecție de tablouri, inspirate de divele Scalei.


Naviglio Grande

Și, dacă tot vă plimbați, luați metroul pînă în sudul orașului, în zona canalului. Naviglio Grande îi spun milanezii, ai căror strămoși l-au săpat pentru a aduce diverse mărfuri în oraș. Piatra Domului a fost cărată cu barjele, pe Naviglio Grande, folosindu-se planurile lui Leonardo da Vinci. Astăzi, locul a devenit turistic și pulsează de viață, încă un semn că Milano se reinventează. Atelierele de reparații s-au transformat în cluburi de noapte, cheiurile găzduiesc tarabe cu nimicuri. Vizitatorii se înghesuiesc în jurul artiștilor ambulanți (atenție la buzunare!). Dacă nu vă sperie aglomerația, zăboviți în înserare la o cîrciumioară locală, cu prosecco și gustări.

Cina cea de Taină

Dezamăgit de stăpînii Florenței, în grațiile cărora nu intrase, tînărul Leonardo da Vinci își oferă serviciile lui Ludovico Sforza, supranumit Maurul, ducele din Milano. Era sfîrșit de Quattrocento iar orașul din nord avea nevoie de arhitecți și ingineri militari. Cu aceste calificări se prezintă Leonardo, lăsînd la o parte geniul său artistic. Ajuns la curte, îl va cuceri pe Maur cu proiecte formidabile. Totuși, niciodată nu va primi resurse îndestulătoare pentru a le pune în mișcare. Ludovico îi va rezerva rolul unui maestru de ceremonii. Avînd traiul asigurat, Leonardo se va dedica pasiunilor din totdeauna – cercetarea corpului omenesc și a lumii. Va continua, în ritmul său, să picteze pentru diverși comanditari. Cea mai importantă lucrare este Cina cea de Taină”, o amplă frescă împodobind refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie. Toată lumea o știe din reproduceri. Dar, ca să ajungi s-o vezi cu ochii tăi, e nevoie de noroc. Noroc să prinzi un bilet, cu luni întregi înainte, pe site-ul Cenacolo Vinciano. Pentru că fresca se degradează continuu (indiferent de măsurile de restaurare), milanezii au redus numărul vizitatorilor și au impus măsuri deosebite de asigurare a climatului. În plus, biletele sînt cumpărate en gros de marile agenții de turism. Cum-necum, eu am avut noroc. Și iată-mă în ziua fixată, la ora exactă, dis-de-dimineață, alăturîndu-mă grupului – eram eu și 29 de asiatici! Am trecut prin două camere, ca două ecluze, așteptînd să se împrăștie umiditatea și să egalizeze temperatura. Tovarășii mei ciripeau de zor. În fine, am intrat.


În refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie

Fosta sală de mese a mănăstirii era în penumbră, doar Cina fiind luminată. Și unde nu s-au apucat turiștii să-și facă selfie-uri, mamă-mamă! În definitiv, cum să se cutremure un budist în fața imaginii lui Hristos? Ce, noi ne înfiorăm uitîndu-ne la trompa lui Ganesha? Printre flashuri, m-am dat și eu mai aproape și am privit. Chiar așa, aproape ștearsă, fresca e uluitoare. Leonardo a surprins momentele de stupoare și revoltă, de după declarația capitală a lui Hristos: “Unul dintre voi mă va vinde!”. În grupuri de cîte trei, apostolii se crucesc, se îndoiesc, împietresc. Filip parcă zice“Eu nu, Doamne!” Matei: “Ce L-a apucat?”. Iuda, negricios, se trage înapoi, atins. Tînărul Ioan, cu figura sa androgină (care l-a făcut pe Dan Brown să bată atîția cîmpi), stă să plîngă.  Peste toți, Iisus își înalță fruntea – e singur și senin.


Grădina interioară a mănăstirii

Ies buimăcit. Am noroc din nou. Dau peste grădina interioară a mănăstirii, cel mai fermecător loc din Milano – apa curge încetișor în cîteva bazine, printre magnolii înflorite, iar liniștea e grea. Mă reculeg îndelung, n-aș mai vrea să plec.

O colecție de curiozități

Dar călătorului îi stă bine cu drumul! În dimineața rece de aprilie, orașul abia s-a trezit. E week-end, Săptămîna Luminată. Ici-colo, un bătrîn își plimbă cîinele, un vînzător fumează prima țigară a zilei, cîțiva turiști își trosnesc gîturile, uitîndu-se pe sus, după indicatoare. Cu harta în mînă, o iau și eu la pas către Castello Sforzesco – fortăreața ducilor Milanului. E aproape, nici zece minute. Construit în 1368, lărgit, demolat și reparat, castelul arată impunător, cu ziduri înalte și turnuri de apărare. Poți să rătăcești ore întregi pe coridoare și în subterane, dar accesul e restricționat în bună parte. Ce rămîne e impresionant. Trecînd prin sălile ducale, vezi colecții de arme și de armuri, artă antică și creștină, mobilă și curiozități – cochilii de nautili, împodobite cu argint, drăcușori mecanici care-și mișcă ochii.


În curtea  Castello Sforzesco

Pinacoteca e bogată, cu lucrări ale maeștrilor italieni renascentiștiMantegna,  cumnatul său - Bellini, fra Filippo Lippi. Din păcate, Sala delle Asse, pictată de Leonardo, e în restaurare și nu se poate vizita. Îmi atrage atenția o figură heraldică, prezentă pe scutul Casei Visconti, preluată mai tîrziu și de familia Sforza – e un șarpe albastru, care tocmai înghite un om! Legenda spune că un cruciat Visconti a scăpat de la moarte un maur, ucigînd balaurul care-l prinsese. În amintirea aventurii, reptila a fost imortalizată în blazon. Mă gîndesc la posibile aluzii alchimice dar revin rapid cu picioarele pe pămînt - șarpele de iarbă se regăsește pînă și pe emblema autovehiculelor Alfa Romeo!

Codex Atlanticus

În 1994, Bill Gates cumpăra la licitație, de la Casa Christie’s, 36 de file cu desene și însemnări astronomice ale lui Leonardo da Vinci. Documentul, numit Codex Leicester, a fost plătit cu 30 de milioane de dolari. Închipuiți-vă, atunci, cît valorează Codex Atlanticus, 1 119 pagini leonardești, cuprinse în 12 volume! Această inestimabilă comoară se găsește azi la Milano, în Pinacoteca Ambroziana, galerie de artă și bibliotecă. Numită după sfîntul patron al orașului, Ambroziana e găzduită de o frumoasă clădire de secol XVII.


În hol, la Pinacoteca Ambrosiana

Începuturile colecției se leagă de inițiativa cardinalului Federico Borromeo, cel care a donat instituției colecția sa de pictură, sculptură și carte rară. Vizitatorul parcurge un traseu complex, prin 24 de săli, în care poate să admire lucrări celebre, precum “Adorația Magilor” a lui Tițian sau schițele lui Rafael pentru “Școala din Atena”, totul culminînd în Sala Federiciana cu “Portretul unui muzician”, operă atribuită lui Leonardo, și cu mult-așteptatul Codex. Două ore uit de toate.



"Muzicianul" la Ambrosiana

Exponatele sînt superbe, dincolo de minunile anunțate găsesc niște vibrante vase cu flori și fructe, pictate de Brueghel cel Bătrîn și de Caravaggio. Mozaicurile aurite și vitraliile inspirate de operele lui Virgiliu și Dante dau locului o distincție de nedescris. În fine, cu toate simțurile ațîțate, ajung în marea bibliotecă. Sub o cupolă semicilindrică, viu luminată, cărțile stau în rafturi, pe două etaje. Foile cu însemnările lui Leonardo sînt prinse în blocuri de sticlă. Arme supradimensionate, mașini de zbor, șuruburi și roți dințate – triumful gîndirii unui inginer vizionar ! Cum să se fi eliberat Maurul din această vrajă? Zăbovesc îndelung în fața “Muzicianului”. Unii spun că e portretul lui Franchino Gaffurio, maestrul de muzică de la curtea lui Sforza. Pictorul l-a surprins în acea clipă de grație cînd cîntecul i se stinge pe buze. Alții, bazîndu-se pe o oarecare rigiditate și pe caracterul pronunțat al umbrelor, cred că nu Leonardo e autorul, ci ucenicii, mai ales Salai. E greu de spus. Leonardo a introdus trei noutăți tehnice în compozițiile sale. Prima e “chiaroscuro”, definirea formelor pornind de la contrastul între lumină și întuneric. Pictorii medievali foloseau un fundal aurit, pe care personajele căpătau relief. Leonardo pictează corpuri puternic iluminate, care capătă relief ieșind din întuneric. A doua este sfumato, o încețoșare a liniilor și un amestec al culorilor, pentru mai mult realism. Chipurile și fundalurile par a se dizolva unele în altele. În fine, a treia noutate leonardescă ar fi contrapposto, acea răsucire a torsurilor, pentru volum și reliefare. La Muzician, doar prima tehnică e evidentă. În fine, n-o să tranșez eu problema! Oricum, dacă n-a fost Leonardo, Salai a făcut o treabă bună. Are expus aici un Sf. Ioan, copie excelentă după lucrarea maestrului.

O plimbare spre lacuri

Cultură-cultură, dar ce te faci cînd simți nevoia de natură? La Milano e simplu – te sui într-un tren și mergi la marile lacuri din nord – Como, Maggiore, Garda. Eu aleg prima destinație. Călătoria nu durează mai mult de-o oră și e o plăcere. Vagoanele curate, scaunele comode, informațiile asupra drumului și vitezei, afișate electronic, totul concură la o stare de bine. Evident, am renunțat de mult să mai fac comparații cu condițiile din trenurile de la noi. Mă bucur de fiecare moment.



Lacul Como

Odată ieșiți din periferia marelui Milano, relieful se schimbă treptat. Totuși, nimic spectaculos. Alpii te primesc firesc iar ceața de pe lac ascunde detaliile. Cobor la Varenna, un orășel cochet, între stîncă și apă. Ca toată lumea, parcurg traseul pietonal, de la gară la port. E răcoare, în ciuda palmierilor și chiparoșilor din grădini. Străduțe înguste, prinse între pereți înalți, urcă și coboară.


La Villa Monastero

Găsesc ușor Villa Monastero, o fostă abație cisterciană, renumită pentru plantele sale ornamentale. Aloe, portocali, leandri, la doi pași de apa strălucitoare, într-un decor sobru, cu statui și mozaicuri. Nimic ostentativ, nimic de prisos. Un exemplu de bogăție civilizată. Apoi, în mica piață de lîngă biserică, moțăi în soarele blînd, cu o cafea în față. Mai încolo, merge și un pahar cu vin. Că doar călătoresc cu trenul, nu conduc mașina. Vezi, Nenea Iancu știa el ce știa, cînd a scris Tren de plăcere”! Dar eu mă distrez mai bine ca dl Georgescu...

Sfîntul Ambrozie

O vizită la Milano e incompletă fără a vizita două biserici deosebite – San Lorenzo alle Colonne și Sant’Ambrogio. Le-am văzut pe amîndouă în ultima zi a călătoriei, o zi cu ploaie deasă, care nu te mai îndemna să bați străzile. Prima, datînd din secolul patru, poate la origini o capelă imperială, nu m-a încîntat prea tare – mi s-a părut posacă, austeră, umedă. Cu cea de-a doua, a fost altă poveste. Claustrul său, din secolul al XI-lea, susținut de coloane cu capiteluri decorate cu scene apocaliptice, îndemna la plimbare, în ciuda ploii. Mozaicurile din altar, vechi de o mie de ani, înfățișau scene din viața Sf. Ambrozie, episcopul de Milan, cel care, în secolul IV, a luat poziție fermă împotriva arianismului. Om de litere și cetățean roman, Ambrozie a fost un om al păcii. N-a ezitat să-i ceară nemilosului împărat Teodosie să se pocăiască, interzicîndu-i intrarea în biserică, după masacrul populației răsculate din Salonic. Și împăratul n-a avut de ales, a stat în genunchi, s-a pocăit public.


Rămășițele pămîntești ale Sf. Ambrozie

Tot Sf. Ambrozie a fost și un bun administrator și un neîntrecut mediator politic. În fine, pentru opera sa de asimilare a valorilor antice în creștinism (sfîntul comentînd frecvent teme din Homer, Virgiliu sau Aristotel), Ambrozie este considerat unul din cei patru doctori ai Bisericii apusene. Rămășițele sale pămîntești, în odăjdii de gală, pot fi văzute în cripta de sub SantAmbrogio. Vă vor înfiora.

(din Cartea calfei călătoare - vol. 2, în pregătire)

joi, iunie 14, 2018

Dincolo de potemkinadă



Mai sînt cîteva ore pînă la deschiderea Campionatului Mondial de fotbal din Rusia, eveniment sportiv de răsunet planetar. Timp de o lună, miliarde de telespectatori își vor urmări favoriții, vedete într-o superproducție thriller și glamour, care a costat 12 miliarde de dolari.  Marile ziare și-au trimis deja echipe la St. Petersburg și la Soci, la Moscova și la Kazan, bloc-notesurile sînt pregătite, obiectivele foto sînt șterse, în laptopuri a fost înghesuită întreaga istorie al sportului-rege. Numai în mass media de la noi domnește tăcerea (cu excepția notabilă a TVR și a Gazetei Sporturilor”), presarii autohtoni preferînd să comenteze la nesfîrșit huiduielile primite de Gabi Firea. Iar despre rețelele sociale, ce să mai vorbim?  Acuma, o să spuneți că nu ne-am calificat la Mondiale, așa că subiectul nu e de interes. Oare? Mai degrabă înclin să cred că avem alergie la Rusia. Unii n-am uitat cei cinzeci de ani de comunism, alții sîntem pro-americani și tefeliști. În fine, cei mai mulți sîntem oportuniști și strîmbăm din nas, luîndu-ne după „lumea bună”, acei cîțiva parlamentari europeni care au cerut boicotarea Mondialului, după ce defectorul ăla GRU a fost otrăvit la Londra. Totuși, cu noi sau fără noi, marele spectacol începe. Și nu cred că poate fi ratat. De microbiști dar, mai ales, de oamenii care nu se lasă manipulați. Avem ocazia să vedem cum arată marele nostru vecin de la Răsărit, cu și fără potemkinadă, să observăm Tînăra Rusie, cu adolescenții și huliganii ei, cu mogulii gazelor naturale și ai propagandei, cu zgîrie-norii săi, cu stadioanele în care s-a investit enorm, cu trupele de securitate și instalațiile de distrugere a dronelor, plasate strategic. Avem privilegiul să ascultăm ce se scandează în tribune, să vedem cum se îmbracă și ce mănîncă rușii. Avem oportunitatea de a observa activul de partid, spectacolul de deschidere, infrastructura și cultura unei țări despre care nu prea mai știm mare lucru. Avem șansa de a judeca cu mintea noastră, dincolo de clișee. Astăzi, Rusia lui Putin este o mare putere regională, condusă autoritar, din care nu lipsesc crimele politice și nici atașamentul necondiționat față de noul Țar. O putere regională, care nu se sfiește să-și urmărească interesele și să-și promoveze imaginea. Uneori cu cinism, alteori cu inteligență. Ar fi o mare greșeală să o tratăm cu indiferență. De ce? Mi-aduc aminte vorba profesoarei noastre de rusă care, în liceu, încercase totul ca să ne facă să învățăm limba lui Puskin – ne cîntase, ne arătase diapozitive cu Călărețul de Aramă, ne povestise despre Ecaterina cea Mare, degeaba! Loazele, nu și nu! Exasperată, femeia dăduse din cap și ne spusese, învinsă: Învățați-o, ca să știți limba dușmanilor voștri!

miercuri, ianuarie 24, 2018

Proiectul masonic "România"

Theodor Aman - "Unirea Principatelor"

Preambul

Se spune că, în timp ce masonii fac politică, Francmasoneria este un loc al lepădării de patimi şi de interese, în care oamenii liberi şi de bune moravuri pot să se cunoască şi să se perfecţioneze. E perfect adevărat, dacă ne raportăm la esenţa iniţiatică a Ordinului. Totuşi, realitatea nu operează cu esenţe. De la înfiinţarea masoneriei speculative încoace, Loji întregi şi chiar Obedienţe au funcţionat mult mai profan, sprijinind puterea politică sau împotrivindu-i-se, născînd partide şi reţele internaţionale, punînd la cale experimente sociale pentru modelarea viitorului. Cum să fi fost altfel, cînd Francmasoneria a strîns în Templele ei minţile cele mai luminate ? Cine să fi făcut politică, dacă nu elitele? Totuşi, pentru asta, Ordinul a plătit un preţ greu. Inevitabil, intrînd în arena patimilor lumeşti, oricît ar fi fost de bine intenţionaţi, francmasonii au făcut şi greşeli. Fraţii s-au învrăjbit cu Fraţii. Iar profanii au rămas cu ideea că Oculta conduce lumea. În acest vacarm, omul de astăzi este obligat să cunoască istoria, înainte s-o judece. 

Primăvara popoarelor

Istoria europeană contemporană începe cu Revoluţia Franceză de la 1789, ai cărei conducători (cu excepţia lui Robespierre) au fost francmasoni. Se inaugura atunci un nou curent de gîndire şi acţiune politică, numit iluminism, care contesta ordinea imperială, bazată pe dreptul divin, înlocuind-o cu drepturile omului şi ale naţiunii, cu recursul la raţiune şi umanism. Vectorii Iluminismului au fost iniţiaţii din Anglia şi Franţa, unii din familiile domnitoare europene, alţii din rîndurile burgheziei. Circa 47 de rituri funcţionau pe teritoriul european, din Scandinavia pînă în Transilvania, dar climatul politic, dominat de Marile Puteri, tulburat de războaiele napoleoniene, n-a permis înfăptuirea unei ample construcţii masonice. În schimb, peste Atlantic, coloniştii englezi, conduşi de masonii George Washington, Thomas Jefferson şi Benjamin Franklin, ridică Statele Unite ale Americii, o extraordinară democraţie creştină. 


Anul 1848 este momentul „Primăverii popoarelor”, atunci cînd o serie de revoluţii naţionale, dirijate din Lojele masonice franceze, au zguduit imperiile europene. Refugiaţi la Paris, o serie de tineri intelectuali români se formează în cea mai republicană Lojă a a Marelui Orient al Franţei. Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Ion Ghica, fraţii Goleşti, fraţii Brătianu şi Nicolae Bălcescu învaţă masonerie, istorie şi politică de la celebrii Lamartine şi Jules Michelet. Mai mult, Bălcescu ia parte la atacul mulţimii asupra palatului Tuileries, alături de prietenul său Adolphe Cremieux, avocat evreu, cel care va deveni, mai tîrziu, preşedintele Alianţei Israelite Universale. Se spune că Bălcescu va păstra mereu asupra sa o bucată de catifea, smulsă din tronul Burbonilor. 


Urmînd planul carbonarului italian Giuseppe Mazzini, care credea în misiunea divină a naţiunilor, revoluţia masonică este exportată în toate capitalele europene, cu excepţia Londrei şi a Moscovei. Reacţia imperială este însă pe măsură, revoltele sînt înăbuşite, iar statele naţionale mai au de aşteptat. În Moldova, revoluţia a durat două zile, în Muntenia – trei luni, în Transilvania – peste un an. Învinşi, masonii paşoptişti din Principate se refugiază, din nou, la Paris, unde încep o propagandă susţinută pentru înfiinţarea statului român. Sînt folosite toate mijloacele posibile – se reactivează vechile contacte din Loji, se utilizează bani puşi la dispoziţie de bancherii evrei, se publică articole entuziaste în gazetele controlate de masoni. Propaganda va da roade opt ani mai tîrziu.


În 1856 se încheie Războiul Crimeii, acţiune militară de proporţii (cuprinzînd o alianţă anglo-francezo-otomană) pentru stăvilirea înaintării spre sud a Rusiei, în calea slavilor balcanici şi a grecilor, urmărind controlului Dunării şi al Mediteranei. În Lojile Marelui Orient al Franţei se discută „chestiunea românească”. Prea Puternicii Fraţi se lasă convinşi că „Principatele dunărene” pot fi o barieră naturală şi decisivă între Rusia şi Turcia, dacă li se recunoaşte românilor naţionalitatea şi li se permite înfiinţarea unui stat naţional. De menţionat că situaţia „de pe teren” fusese analizată de diverşi „călători” francezi, la prima vedere interesaţi de peisaje şi aventuri orientale. Sprijinind noul stat-client, Franţa şi-ar fi atins trei obiective cruciale – oprirea Rusiei, scoaterea Dunării de sub control austriac şi lovirea decisivă a Imperiului Otoman. Cu ajutor francez, făcînd „balet diplomatic” între Marile Puteri, francmasonii români reuşesc unirea Principatelor, cu artificiul juridic al alegerii aceluiaşi domn în Moldova şi în Muntenia.

Cuza, binecuvîntare şi blestem

În 1859 începe domnia de şapte ani a militarului Alexandru Ioan Cuza, în fapt, instalarea unui regim cvasi-republican şi laic, după modelul stîngii revoluţionare franceze. Înconjurat de francmasoni, care preluaseră funcţiile de miniştri, domnitorul trece la implantarea instituţiilor democratice occidentale peste o societate arhaică, agrară, nepregătită pentru asta. Procesul de modernizare este foarte rapid, are loc o adevărată ardere a etapelor, mai ales în ce priveşte agricultura Principatelor. Oraşele asistă la dezvoltarea burgheziei depinzînd de stat – creşte corpul de funcţionari, armata, profesiile liberale. Are loc împroprietărirea ţăranilor – o victorie de imagine, un eşec economic, prin fărîmiţarea marilor proprietăţi. Are loc exproprierea averilor mănăstireşti, învăţămîntul se laicizează, se introduc unităţile de măsură europene. Benefic în esenţă, regimul lui Cuza trece, în ultimii săi ani, către o formă de cezarism, un regim de putere personală, cu tendinţa de a ignora Parlamentul. Domnul foloseşte mijlocul consultării populare (plebiscitul) pentru a-şi justifica acţiunile, partidele abia formate sînt învrăjbite. Camarila din jurul lui Cuza devine coruptă, urmărind obţinerea de proprietăţi şi sume enorme de bani, din vinderea activelor statului, „naţionalizate” imediat după Unire. Armata este dezorganizată şi sărăcită (conform teoriei că, sub protecţia Marilor Puteri, nu mai avem nevoie de apărare naţională). Constatînd aceste derapaje, la care se adăuga şi evidenta imoralitate familială a domnitorului, Francmasonii reacţionează, distanţîndu-se de abuzurile lui Cuza.

Potrivit istoricului Alex Mihai Stoenescu, componenţa lojii „Înţelepţii din Heliopolis”, care aduna lideri liberali radicali şi moderaţi şi lideri conservatori, precum şi cei mai importanţi bancheri evrei implicaţi în finanţarea dezvoltării economice a tânărului stat, Hilel Monoah, Sabatay Halfon şi Jacques Cohen, ar fi reprezentat nucleul de influenţă al aşa-numitei „monstruoase coaliţii” anti-Cuza. Domnitorul va trece la represalii, inspirînd incendierea templului lojei, de către agenţi ai poliţiei, în noaptea de 7 spre 8 octombrie 1864. Dar era prea tîrziu. În perioada 1864-1865, loja „Înţelepţii din Heliopolis” a atras tot mai mulţi ofiţeri din cadrul armatei, ca aspect secret şi strategic pentru planul de îndepărtare al domnitorului şi pregătirea unui corp ofiţeresc care să pună în aplicare planul. Toţi ofiţerii care l-au arestat pe Cuza, silindu-l să demisioneze au fost francmasoni, membri ai aceleiaşi loji.

“Actorul principal din această perioadă devine loja „Înţelepţii din Heliopolis”. Era o lojă extraordinar de puternică, avea o activitate socială cu totul remarcabilă care nu a fost egalată nici pînă în ziua de astăzi: menţinea aşezăminte de caritate, şcoli, spitale, sponsoriza. De pildă, a sponsorizat cărţile lui Haşdeu, sponsoriza cultura română. Printre membrii ei au fost oameni celebri precum Carol Davila, sau unul dintre căpitanii care îi detronaseră pe Cuza şi anume Anton Costiescu, care devine unul dintre personajele de prim rang ale masoneriei române. Acesta, împreună cu Costache Moroiu şi Ştefan Şoimescu, toţi trei militari, sînt triada care va construi masoneria română.”, scria istoricul Radu Comănescu.


Emanciparea de sub obedienţele străine

După detronarea principelui Alexandru Ioan Cuza în 1866, detronare la care francmasoneria îşi spusese cuvîntul decisiv, pe tronul României a fost adus prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. O nouă eră de prosperitate, de data aceasta, începea pentru România. Domnia lui Carol, cea mai fructuoasă de pînă atunci, a însemnat un nou început şi pentru masonerie ale cărei aspiraţii se orientează acum către emanciparea de sub obedienţele străine şi către formarea unei Mari Loji Naţionale. După sosirea lui Carol şi după ce Germania iese învingătoare împotriva Franţei în războiul din 1870-1871, mişcarea de emancipare a masoneriei române de sub obedienţele franceză şi italiană se accelerează. Între 1871 şi 1877, lojile române testează reacţia Marelui Orient al Franţei, şi a Marelui Orient al Romei, ulterior Marele Orient al Italiei, la tendinţele de separatism. Reacţia Puterilor Masonice străine este vehementă. Negustorul francez Auguste Carence, unul din membrii fondatori ai Lojii „Înţelepţii din Heliopolis”, se opune cu înverşunare constituirii unei loji naţionale române. În 1874, Carence îl denunţă pe Anton Costiescu Marelui Orient al Franţei pentru iniţierile de români în masonerie. De asemenea, se înregistrează un alt fenomen care merită atenţie – unele loji cu componenţă predominant străină fac un lobby susţinut pentru cauza sionistă. Să explicăm.

Chestiunea evreiască

„Primăvara popoarelor” însufleţise cauzele naţionale în întreaga Europă, dar lăsese nerezolvată problema poporului evreu. Aflaţi în diaspora de 1800 de ani, evreii constituiau corpuri etnice distincte în interiorul imperiilor, păstrîndu-şi caracteristicile culturale, religioase şi promovîndu-şi interesele economice. În momentul în care popoarele est-europene îşi înfiinţează state naţionale, ele moştenesc aceste comunităţi etnice. Mai mult, secolul al XIX-lea cunoaşte un aflux de refugiaţi evrei, alungaţi de prigoana din Imperiul Ţarist. În Principatele Unite, evreii vin îndeosebi din Galiţia şi Ucraina, şi se stabilesc în Bucovina şi în Moldova. Foarte curînd, ei intră în conflict cu noua burghezie naţională, aflată în creştere, atît pe piaţa profesiilor liberale, cît, mai ales, în domenii-cheie – finanţe, arendă, comerţ cu tutun şi spirtoase. Mai mult – însufleţiţi de ideile propagate de Alianţa Israelită Universală, înfiinţată în 1860 şi condusă de vechiul tovarăş de luptă al lui Bălcescu, Adolphe Cremieux, evreii din Principate refuză integrarea în noul stat român, aşteptînd exodul către Palestina. Exod care se va petrece abia în secolul al XX-lea, după cel de-al doilea război mondial, pentru că Imperiul britanic avea interese economice în zonă şi nu încuraja crearea unui stat evreiesc în apropierea marilor rezerve de petrol din Orientul Apropiat. De aici se naşte acea „chestiune evreiască”, sămînţă de conflicte pentru aproape o sută de ani. Educaţi, inteligenţi şi dispunînd de resurse financiare considerabile, Iniţiaţii evrei încep să exercite presiuni politice în Principate. În timpul domniei lui Cuza, bancherii evrei iniţiază proiectul unei Bănci Naţionale, cu fonduri israelite. După abdicarea domnitorului român, Alianţa Israelită Universală se implică în susţinerea candidaturii lui Filip de Flandra, francmason care le era favorabil. În 1866, Adolphe Cremieux soseşte la Bucureşti şi îi cere Fratelui Manolache Costache Epureanu, preşedintele Adunării deputaţilor, să modifice noua Constituţie română, în sensul acordării cetăţeniei refugiaţilor evrei. Mai mult, Iorgu Şuţu, Venerabilul Lojii „Steaua României” de la Iaşi, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, favorabil cauzei evreieşti, îi propune principelul Carol să devină francmason şi şef al Francmasoneriei române. Carol, catolic practicant şi rezervat în ce priveşte lobby-ul evreiesc, îl informează despre aceste presiuni pe primul ministru Ion C. Brătianu. El însuşi francmason, Ilustrul Frate Brătianu începe să se distanţeze de Centrul de influenţă socialist, revoluţionar şi sionist de la Paris. Întîi, prin măsuri administrative şi economice protecţioniste, apoi prin încurajarea naşterii unei Francmasonerii naţionale. Iar personajele acestei opere nu vor întîrzia să apară, din rîndurile Armatei Române.

Războiul din 1877-1878, care va aduce independenţa României, va opri, pentru moment, emanciparea masoneriei naţionale. Istoricul Radu Comănescu explică:

“În 1877, cînd începe războiul de independenţă, toate lojile române intră în adormire şi-şi donează fondurile Crucii Roşii. Ele vor fi reactivate imediat, în 1878, cînd România devenise stat independent, şi acum începea opera de edificare a unei masonerii de sine stătătoare. Această operă a avut binecuvîntarea regelui pentru că ea merge nu numai către constituirea unei suveranităţi naţionale masonice, ci merge hotărît împotriva obedienţei franceze, ceea ce traducea foarte clar interesul regal. În 1883, Carol I reuşea să aducă România în tratatul Puterilor Centrale, rupînd-o de alianţa tradiţională cu Franţa. Această lucrare se desfăşura şi pe scene masonice.”

În 1879, un ofiţer de roşiori, Costache Moroiu va aduce pe teritoriul României obedienţa portugheză, Marele Orient Lusitan, în mod strategic, pentru a ieşi de sub tutela franceză mai întîi, şi apoi de sub cea italiană şi de a obţine patenta de funcţionare pentru nou reînfiinţata Lojă „Steaua Dunării”. Membru fondator încă din 1859 al Marii Loji „Steaua Dunării”, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, Moroiu provenea dintr-o veche familie de masoni, tatăl său, profesor de ştiinţe juridice la colegiul „Sfîntu Sava” din Bucureşti fiind iniţiat în Italia. S-au păstrat puţine documente masonice despre aceste evenimente dar intenţia e clară. Crearea Comitetului Central masonic în 1878 avea să fie mişcarea finală de emancipare a masoneriei române. În 1879 s-a creat loja Marelui Orient după model francez, iar după un an, în 1880, se formează Marea Lojă Naţională Română. Radu Comănescu descrie atmosfera fierbinte în care s-a născut aceasta: 


“Este un fel de clocot al unei faceri care s-a rezolvat oarecum straniu prin apariţia unui personaj, pînă atunci mai puţin ieşit în prim-plan, un militar, Costache Moroiu. Intrase în atenţia publică în timpul războiului de independenţă unde a luptat cu mare vitejie. Era un naţionalist chiar şi este interesant de văzut că masoneria română are ca întemeietor putem chiar să spunem pe un ultranaţionalist, membru al Alianţei Anti-Israelite, organizator al unui congres antievreiesc în 1886 la Bucureşti. Pentru cei care denumesc masoneria ca iudeo-masonerie se poate vedea cine întemeiează Marea Lojă Naţională Română.” 


Primul mare maestru comandor al Marii Loji Naţionale va deveni astfel Costache Moroiu. Printr-o activitate susţinută, acest personaj va reuşi să crească numărul lojilor, atît în ţară cît şi în străinătate, printr-o diplomaţie entuziastă – va obţine sprijin internaţional. Vor fi decoraţi cu medalii ale francmasoneriei române masoni cu influenţă din Europa şi America. Se vor stabili garanţi de amiciţie şi se vor obţine recunoaşteri internaţionale, în ciuda opoziţiei Marelui Orient al Franţei şi Marelui Orient al Italiei, care vor ceda, în cele din urmă, asiduităţii Marelui Maestru român. Avînd toate gradele masonice ale riturilor practicate în România, decorat de francmasoneria italiană cu medalia „Marea Stea Sirius”, membru de onoare în loji străine, Prea Puternicului Frate Costache Moroiu va desăvîrşi lucrarea naţională pînă în 1916. Dar personalitatea sa va da naştere la multe controverse. Proiectul masonic al statului naţional se completa astfel cu o francmasonerie pe potrivă - întemeiată de militari, Marea Lojă devine naţionalistă, creştină, adeptă a regalităţii şi rezervată în privinţa lobby-ului sionist, mai apropiată de spiritul masonic britanic decît de cel republican, francez, dominant în Europa. Ce se va întîmpla însă după Primul Război Mondial cu statul român şi cu masoneria naţională – asta e o altă poveste.


Concluzie



Proiectul masonic „România”, desfăşurat de-a lungul secolului al XIX-lea şi desăvîrşit în secolul al XX-lea, a constat în unirea românilor, înfiinţarea statului naţional, emanciparea poporului moldo-vlah la starea de naţiune, constituirea mitologiei naţionale (inclusiv prin alegerea numelui "România", pentru noul stat, denumire care să ateste latinitatea şi dăinuirea poporului nostru pe teritoriul fostei Dacii), precum şi implementarea modernităţii de tip occidental. Proiectul s-a desfăşurat pe etape, cu Lumini şi Umbre, fiind opera unor elite de iniţiaţi, de-a lungul a trei generaţii. Fiecare etapă istorică a prezentat trăsături particulare şi s-a făcut cu sprijinul sau împotriva unor Centre francmasonice de Influenţă. De asemenea, mijloacele de acţiune şi ideologia s-au schimbat, funcţie de împrejurări, evoluînd de la tehnici revoluţionare conspirative pînă la politici protecţioniste şi guvernări de mînă forte. În acest context, înfiinţarea Marii Loji Naţionale din România se constituie drept act final al acestei aventuri politice şi spirituale.

Bibliografie:
1. Alex Mihai Stoenescu, "Istoria loviturilor de stat în România",  vol. 1, Editura Rao, București, 2000
2. Revista "Historia"