miercuri, august 09, 2017

Cîntecul de lebădă al lui Socrate (II)


Dialoguri cu Platon – Fedon

Folosind teoria anamnezei, care constată că omul recunoaște Formele Pure, chiar dacă nu le-a văzut niciodată, Socrate demonstrează că sufletul, responsabil de gîndire, are ceva în comun cu aceste Forme – există dinainte de nașterea noastră. De asemenea, prin detașarea de iluziile trupului, sufletul se purifică, atingînd cunoașterea absolută după moarte. Astfel, iubitorul de înțelepciune privește moartea cu seninătate. În acest punct, filosoful lui Platon se întîlnește cu brahmanul din doctrinele hinduse – un om al cărui suflet năzuiește spre cunoaștere intelectuală, contemplație desprinsă de iluziile trupului. Ieșit din lume, filosoful este totuși în centrul ei, susținînd ordinea temporală prin autoritate spirituală. Despre relația înțeleptului cu Cetatea, Platon va vorbi mai mult în Republica, iar ecourile gîndirii tradiționale se vor auzi și mai tare. Dar să ne întoarcem la Fedon, unde tinerii prieteni ai lui Socrate nu se lasă așa ușor convinși.

Și dacă sufletul e o armonie?

Mișcarea 4.  Simmias, care frecventase anumite cercuri pitagoreice, expune ipoteza sufletului-armonie, care se naște din alăturarea bine proporționată a elementelor corporale, așa cum sunetul rezultă dintr-o liră bine acordată. Dacă e așa, sufletul nu e nemuritor – cînd piere lira, piere și cîntecul ei! Iar Cebes, cu toate că acceptă teoria anamnezei, se întreabă dacă nu cumva, în lungu-i șir de renașteri, sufletul s-ar putea toci, ar putea obosi, s-ar uza și ar pieri! Atunci, teama de moarte nu poate fi alungată.

Socrate meditează, privindu-i pe discipoli, care iar nu mai știu ce să creadă. Și reia lupta, răbdător. Să nu devenim misologi, adică urîtori de raționamente, doar pentru că au apărut îndoieli, așa cum unii sînt misogini, îndoindu-se de femeile lor. Să nu confundăm retorica adevărului, logică și demonstrativă, cu retorica sofiștilor, persuasiune psihologică. Conform ipotezei lui Simmias, sufletul-armonie este o realitate compusă, care nu poate exista înaintea părților. Ce este sunetul lirei, fără lemnul instrumentului? Deci ipoteza sufletului-armonie exclude teoria anamnezei și infirmă preexistența sufletului. Dar să admitem că e cum spune Simmias – sufletul se naște ca o armonie a părților trupului. Atunci cum se explică sufletul rău? E o dizarmonie? Nu cumva ne contrazicem? Însă argumentul hotărîtor împotriva ipotezei este altul – dacă sufletul ar fi o armonie a elementelor corporale, s-ar putea el împotrivi dorințelor trupului? Ar putea un cîntec să comande lira, modificînd-o, transformînd-o? Or, sufletul așa face cu trupul, de multe ori. În aceste condiții, comparația cu o armonie nu se susține. Simmias renunță la ipoteză.

Fundamentele metafizice ale științelor naturii

Mișcarea 5.  Acum, Socrate se pregătește pentru cea mai grea parte – raționamentul care să demonstreze că sufletul este indestructibil și nemuritor. Și o face cu seninătate, ca lebăda cîntînd, înainte de moarte. Lebăda, spune filosoful, este pasărea lui Apollon și are darul prevestirii. De aceea, în ziua morții, ea cîntă de bucurie, știind fericirile din lumea lui Hades. Îndoiala lui Cebes nu poate fi spulberată fără să elucidăm problema cauzei nașterii și a pieirii. Asta nu se realizează prin observație empirică, metoda științelor naturii, reducînd totul la cauze materiale. Deoarece sistemul nervos este cel care ne dă senzațiile și simțurile, din care apoi ar proveni memoria, opinia și știința, rezultă că temeiul cunoașterii ar fi creierul. Este egal cu a spune că, acum, Socrate stă pe pat și discută despre suflet, așteptîndu-și moartea, din cauză că are creier, mușchi și oase. Evident, toate acestea sînt mici cauze indispensabile dar nu trebuie confundate cu Marea Cauză. De fapt, filosoful a ajuns aici de la o convingere. Convingerea lui Socrate, care îi determină comportamentul (implicit acceptarea morții), este existența unei Lumi a Ideilor – a unui Frumos în sine, a unui Mare în sine, a unui Bine în sine. Ideile sînt esențe - necompuse, neschimbătoare, eterne. Lucrurile există printr-o relație cu aceste Idei – „frumoase sînt cele frumoase prin Frumos”. Cine l-a dus pe filosof la această convingere? Sufletul. Sufletul, esență a Vieții. Viața și moartea se exclud. Rezultă că sufletul este și el nemuritor.

Dacă moartea ar însemna despărțirea de tot și de toate, ce noroc ar fi pentru cei răi ca, odată morți și despărțiți de trup, să se despartă, cu relele lor cu tot, și de suflet– raționează Socrate, căutînd o întemeiere metafizică pentru morală. Dar sufletul nu poate să moară. De aceea, după moarte, dacă e încărcat de patimile trupului, trebuie să se purifice. Acum, spre finalul dialogului (și al vieții), filosoful revine la informațiile tradiționale, descriindu-le prietenilor călătoria sufletului pe Tărîmul de dincolo. Drumul presupune o deplasare, despre care nu putem spune dacă e spațială sau psihologică, întîlnirea cu  anumite entități (demoni, zei) care îl evaluează, recompense și pedepse. Ca în Textele Piramidelor. Ca în Bardo Thodol. Ca în misterele de la Eleusis. Firește, nici un om cu bun-simț nu poate susține că lucrurile stau întocmai așa. Dar, dacă acceptăm că sufletul e nemuritor, cam asta îi va fi soarta și așa - sălașurile lui, încheie Socrate.

Numai dacă izbutiți să mă prindeți!

Final. Criton îl întreabă cum ar vrea să fie înmormîntat. Întocmai cum doriți, numai dacă izbutiți să mă prindeți, dacă nu vă scap, rîde bătrînul. Își face ultima baie, își îmbărbătează familia și trimite femeile acasă. Slujitorul care îi aduce cupa e podidit de lacrimi. Socrate îi mulțumește și, fără șovăială, fără stîngăcie, fără tulburare, o golește. Prietenii izbucnesc în plîns. Filosoful, plimbîndu-se prin celulă, ca otrava să circule repede, le cere să se stăpînească. Apoi se întinde pe spate, observînd cum trupul îi înțepenește. Își acoperă fața. Cînd răceala îi ajunge la mijloc, rostește ultimele cuvinte: “Criton, îi sînt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați”. Privirea îi devine fixă și sufletul se desprinde de corp.

luni, august 07, 2017

Cîntecul de lebădă al lui Socrate (I)

Dialoguri cu Platon - Fedon


Premisă: În ultimele ore de viață, așteptîndu-și cupa cu zeamă de cucută, Socrate își îmbărbătează prietenii, vorbindu-le despre moarte, această călătorie misterioasă a sufletului.

“Fedon” este una dintre marile cărți ale umanității, care transmite învățături despre viața trăită bine și despre sensul morții. Alternînd raționamentul dialectic cu expunerea credințelor orfice și pitagoreice, Platon analizează natura sufletului, relația sa cu trupul și drumul pe care îl urmează după moarte. Socrate, personajul principal al dialogului, respinge opiniile și argumentele tovarășilor săi, indicîndu-le cum să trăiască pentru a nu se teme de moarte. În Fedon”, dincolo de speculația filosofică, se regăsesc ecouri ale învățăturilor tradiționale, semn că Platon a avut parte de o inițiere regulară. În cele ce urmează, vom încerca să punem în evidență cîteva din aceste idei, lăsînd cititorului avizat posibilitatea de a descoperi și altele. În definitiv, “Fedon” este un text subtil, o încercare pentru traducător (în cazul acesta Petru Creția, care semnează textul din ediția Platon, Opere, vol. IV, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983) și cititor deopotrivă. Dar nu ne facem iluzii. Omului zilelor noastre, dialogul acesta nu-i mai spune nimic – modernitatea nu recunoaște existența sufletului sau o asimilează, în cel mai bun caz, cu un epifenomen al viului. Dar asta nu ne miră – în Kali Yuga, grosierul ia locul subtilului.

Lumea ca închisoare pentru suflet

Mișcarea 1. Discuția e deschisă de Cebes, care întreabă de ce e interzisă sinuciderea. Socrate răspunde, așezînd deja discuția în sfera învățăturii tradiționale. Doctrinele secrete, spune el, arată că lumea este o închisoare, din care omul n-are voie să evadeze. Sîntem creați de zei, sîntem cumva proprietatea lor, or nimeni nu ar accepta ca să i se distrugă proprietatea. Răspunsul, vag, îi nemulțumește pe tineri, dar Socrate va clarifica ceva mai tîrziu termenii. Atunci, tu, Socrate, de ce nu te superi că vei fi executat? Cum poate filosoful să nu se supere, cînd e obligat de oameni să moară? continuă Cebes cu obiecțiile. Socrate exprimă speranța populară a revederii, pe Celălalt Tărîm, a oamenilor dragi și a apropierii de zei. Apoi începe prima analiză dialectică a fenomenului numit moarte.

Filosofia este pregătirea pentru moarte

Mișcarea 2. Cei prezenți conced că moartea este despărțirea sufletului de trup. Detașînd gîndirea de iluziile simțurilor și de plăcerile trupului, filosoful se preocupă de cele ale sufletului. Cunoașterea este purificare, în ultimă instanță, spune Socrate, cu trimitere la orfism. Care e metoda filosofului? Concentrarea sufletului, răspîndit în trup, în sine însuși, pentru a raționa. Sufletul, principiu vital, este înzestrat cu puterea de a gîndi. În cunoașterea purificată de sîcîielile trupului, fie că sînt dureri sau plăceri, filosoful găsește bucurie. Dar cunoașterea deplină va fi numai după separarea sufletului de trup, adică după moarte. S-ar putea spune că filosofia e chiar pregătirea pentru moarte. De aceea, filosoful, spre deosebire de omul obișnuit, nu se teme și nu e supărat cînd trebuie să moară. El speră să obțină, dincolo, plăcerea supremă – gîndirea supremă. El s-a purificat ca să fie una cu Zeul.

Anamneza, dovada preexistenței sufletului

Mișcarea 3. Cebes exprimă ideea că sufletul, despărțit de trup, dispare. În clipa cînd iese din trup și se desface de el, se risipește ca o adiere, ca un fum, se pierde, destrămîndu-se în zbor și încetează să mai ființeze undeva”. Metafora sufletului-adiere, a suflului care însuflețește, încă e apropiată de doctrina tradițională, dar a pierdut ceva din vedere - și anume că sufletul nu e numai principiu vital ci și gîndire. Cum? Să ne reamintim ce este cunoașterea, zîmbește Socrate. Noțiunile abstracte ale gîndirii, precum raportul de egalitate, nu se obțin prin simțuri, din observația lucrurilor, atît de diverse, ci lucrurile ni le reamintesc. Cunoașterea este anamneză, reamintire. Nimeni n-a văzut cu ochii Egalitatea, așa cum nimeni n-a văzut un triunghi sau o sferă. Totuși, recunoaștem Formele, pornind de la lucruri, care le imită imperfect, așa cum recunoaștem Adevărul, dacă sîntem întrebați cu iscusință. Cînd am învățat asta? Evident, parcă o știm dintotdeauna. Din acest deja vu, din această recunoaștere, Socrate deduce că sufletul, esență gînditoare, există înainte de trup, așa cum Lumea Formelor există dinainte de lumea oamenilor. Sufletul participă la Lumea Formelor, avînd ceva din ele, și anume gîndirea. Gîndirea este experiența sufletului de a rămîne neschimbat și identic cu sine, în Lumea Formelor-Esențe. De aici rezultă că sufletul este indisolubil. Trăim într-o lume închisă, în care viața trece în moarte și moartea în viață, prin procese circulare de coagulare și disoluție, sugerează Platon, recuperînd ecourile doctrinelor tradiționale. Același lucru susțineau și Vedele, textele sacre hinduse, cu 2000 de ani înaintea lui Platon. Același model îl vor redescoperi fizicienii de astăzi, cînd devine tot mai clar că există ceva care închide cercul, împiedicînd moartea termică a universului.

Un moment de tăcere...

În acest moment al dialogului, discipolii tac, încercînd să cîntărească argumentele lui Socrate. Noi, cei de azi, știm că tăcerea nu va ține mult. Vor apărea în dialog alte obiecții. Iar după moartea lui Socrate, Aristotel se va împotrivi teoriei anamnezei, considerînd palingeneza, renașterea sufletului, o vorbă goală. Pentru el și pentru empiriștii care i-au urmat, abstracțiunile se formează prin inducție, iar categoriile gîndirii n-au existență proprie. Materialiștii vor merge și mai departe. Dar să nu anticipăm. Socrate va răspunde obiecțiilor în continuare.


-         Va urma