Primăvară în Toscana (II)

30 martie – Florenţa. Cînd călătoriţi într-o ţară străină, căutaţi-i cu privirea steagul. Culorile sale vă vor spune multe despre acel loc, despre oameni şi despre istorie – culorile sînt cuvinte ale unui limbaj vechi, simbolic. Tricolorul italian este Verde-Alb-Roşu. Roşul, culoare predominantă în heraldică, reprezintă Focul şi Sîngele, Principii Active, Masculine (dacă sînt strălucitoare). E culoarea Pasiunii şi a Războinicului. Roşul heraldic se numeşte, franţuzesc, „gueules”, pluralul substantivului „gueule” – gură, gîtlej, de la ornamentele de piele tăiate din gîtlejul fiarelor, aduse să împodobească scuturile luptătorilor. Culoarea trimite către ambivalenţa „gurii”, simbol al unui libido nediferenţiat. Astfel, înţelegem uşor că italienii sînt buni de gură, colerici, pasionali. Albul, culoarea doliului regal, a candidatului la iniţiere şi a purităţii, vine să tempereze excesele Roşului – italianul a învăţat lecţiile înţelepciunii şi ale sfinţeniei. În fine, Verdele, culoarea apei şi a vegetaţiei, duce gîndul către primăvară, renaştere şi răcoare. Verdele din steagul italian este uman şi tonic, este culoarea panaceului şi a uleiului de măsline, a vieţii la ţară şi a ataşamentului matern. Dacă e să-l credem pe Dante, cele trei culori mai înseamnă, în cheie creştină, iubirea, credinţa şi speranţa în Dumnezeu.

În personalul italian

E duminică dimineaţă şi mă pregătesc de drumul către Florenţa –lunea, muzeele sînt închise. Gara din Montecatini Terme pare pustie, sînt doar cîţiva oameni pe peron. În timp ce butonez la casa automată de bilete, de niciunde apare o ţigancă, cu şapte fuste şi batic, care se oferă, în româneşte, să mă ajute! Contra cost, evident... De uimire, pierd şi trenul! Noroc că vine altul, peste o oră... Structura feroviară toscană e la fel de bună ca şi cea rutieră – trenurile personale au vagoane supraetajate, scaunele sînt mari şi comode, ai loc pentru bagaje, e curăţenie. Pe ecranele din vagoane vezi viteza (care a ajuns şi pînă la 120 de km/h), temperatura, staţia care urmează. Un bilet dus-întors, Montecatini – Florenţa, face cam 10 euro iar drumul durează mai puţin de-o oră. Şi, cel mai important – trenul te duce chiar pînă în inima oraşului, în gara Santa Maria Novella, la zece minute de mers pînă în Piaţa Domului.

Piaţa Domului din Florenţa

Un oraş ca un star de cinema

Florenţa! Inima Toscanei, perla fluviului Arno, oraşul negustorilor, bancherilor şi artiştilor! Cine n-o cunoaşte măcar din cărţi? „Agonie şi extaz”, celebra biografie romanţată a lui Michelangelo, scrisă de Irving Stone, „Cultura Renaşterii în Italia” a eruditului Jacob Burckhardt, „Istoriile florentine” ale lui Machiavelli, „Divina Comedie” dantescă, pînă şi „Inferno”-ul lui Dan Brown, toate vorbesc despre ea! Cine n-a auzit de familia Medici, de Cosimo cel Bătrîn, de Lorenzo Magnificul, de celebra luptă a lor cu clanul Pazzi? Cine n-a văzut măcar „Hannibal”-ul lui Ridley Scott, celebrul thriller care se desfăşoară aici? Le ştiu pe toate, m-am îndrăgostit de Florenţa ca un băieţel din provincie de o vedetă de cinema. Acum, mă grăbesc la întîlnire, cu fluturi în stomac. Florenţa pare somnoroasă, străzile abia se animă, negustorii ridică obloanele magazinelor. În cîteva minute, ajung în Piaţa Domului. Oraşul tradiţional este ca o roată, care se învîrte în jurul unui ax sacru – Templul, Catedrala, Domul. Abia mai tîrziu, apare şi un al doilea centru, cel al Puterii Temporale, reprezentat de Castel, Primărie, Palat administrativ. În pieţele Toscanei, centrul Autorităţii Spirituale are, de obicei, trei componente – Baptiseriul, Domul şi Campanila. Hoinăresc prin Piazza del Duomo, încercînd să cuprind dimensiunile ansamblului. Mi-e imposibil – Domul se ridică maiestuos, ca un munte de marmură albă, pe care ornamentele verzi şi roşii par licheni şi flori. Catedrala din Florenţa, Santa Maria del Fiore, este enormă – a fost începută în 1296, pe locul alteia mai vechi, iar lucrările s-au terminat în 1887! Domul lui Brunelleschi, uluitoarea căciulă ce-o poartă pe frunte, urcă pînă la 91 de metri! Campanila lui Giotto e mai scundă cu şase metri. Întîi, mă învîrtesc în jurul Baptiseriului, cea mai veche parte a ansamblului – aici a fost botezat Dante! Porţile estice, lucrate de Ghiberti, strălucesc în soare. Încerc să identific cele zece panouri, măiestrit gravate în metal auriu – reprezentînd scene biblice. Artistul a lucrat la ele 21 de ani, după ce a cîştigat un concurs feroce – era anul 1401, iar Florenţa sărbătorea ieşirea din ciumă. Ştiu că am în faţă nişte copii (originalele fiind în Museo dell’Opera del Duomo) dar emoţia rămîne întreagă. Îmi place mai ales scena Potopului... Dintr-un medalion, chipul lui Ghiberti îmi zîmbeşte peste secole.

David în Galleria dell'Academia

Efebul viril al lui Michelangelo

Între timp, străzile s-au animat. Peste tot, puzderie de turişti, mai ales asiatici... Mănîncă, fac poze, mişună. Mă gîndesc cît de incomod e să fii locuitor al Florenţei, în plin sezon. Nu e de mirare că oamenii preferă scuterele şi bicicletele. Cu harta în mînă, mă îndrept spre Galleria dell’Academia, trecînd pe lîngă absidele Catedralei, împodobite cu replici miniaturale ale marelui Dom. Solzii de ţiglă roşie sclipesc vesel – soarele s-a înălţat binişor, e aproape ora 12. La Academie – coadă de aşteptare, dar merge repede. Toate naţiile pămîntului vor să-l vadă pe David. Şi au de ce. Trec printr-un pavilion lung, unde „Sclavii” lui Michelangelo plîng în lanţuri, dar n-am ochi pentru ei. În faţă, sub o cupolă casetată, scăldat în lumină, stă Gigantul. E copleşitor – frumuseţe albă, forţă liniştită. Pare viu – sub marmură se umflă venele, muşchii tresaltă, oasele trosnesc. Piciorul stîng abia atinge soclul, praştia e pregătită, urmînd să slobozească proiectilul nimicitor. Din orice poziţie l-ai privi, corpul gol al acestui atlet n-are nimic obscen – pînă şi părul pubian pare o frunză de acant. Văd fascinaţie în ochii turiştilor – parcă ne-am amintit vremurile cînd oamenii şi uriaşii trăiau împreună pe pămîntul de dinainte de Potop. A fost Michelangelo homosexual? Poate. Cert e că, prin „David”, ne-a lăsat imaginea sa despre corpul masculin – puterea graţiei şi graţia puterii – atît de diferită de imaginarul actual. „David” nu e metrosexual, nici culturist. „David” e un efeb viril, chiar dacă, la prima vedere, termenii aceşti se exclud. „David” întruchipează Florenţa, „soft-power”, un oraş renascentist ameninţat de inamici imperiali.

La Casa lui Dante

N-aş mai pleca de aici dar mă aşteaptă şi alte minuni. O iau pe Via dei Calzaiuoli, defileu săpat de fluviul comerţului printre palatele florentine. Cînd zice „palazzo”, italianul se gîndeşte la altceva decît românul. La noi, palatul e ceva din basme, o clădire de cleştar care stă într-un picior de cocoş şi se învîrte după soare. La ei – e o întreprindere. Încă din secolul al XIII-lea, Toscana s-a îmbogăţit din fabricarea şi vînzarea ţesăturilor. Au apărut puternice bresle, numite „Arti” (şapte Majore, paisprezece Minore), care aveau nevoie de ateliere, spaţii de depozitare etc. Astfel, strîmta casă cu turn din Evul Mediu a fost înlocuită de un edificiu pe orizontală, în general cu trei, patru nivele, cu ziduri groase şi faţade din blocuri de piatră. În centrul palatului se află curtea interioară, delimitată cu arcade, moştenită de la romani. În timp, faţadele aveau să fie separate de profiluri orizontale, iar fiecare etaj va fi realizat conform unui ordin tradiţional – doric, ionic, corintic, rezultînd un ritm şi o armonie „pe orizontală”. La parter se comercializau bunurile. La etaj, acel „piano nobile”, negustorul sau bancherul îşi amenaja propriile apartamente. În fine, ultimul nivel se încheia cu o streaşină a cornişei puternic scoasă în afară şi împodobită. Şi uite aşa, transformările economice renascentiste au impus o arhitectură specifică. Astăzi, Via dei Calzaiuoli, Strada Pantofarilor, e mai animată ca oricînd, sucind capul turistului cu vitrinele magazinelor de lux, ademenindu-l cu restaurantele şi barurile ei. Dar eu n-am timp pentru ele – caut ceva precis. Caut o casă medievală, o casă turn, o casă modestă, pierdută printre palate. Caut Casa lui Dante Alighieri. (va urma)

Fragmente din volumul "Meridiane subiective"

Primăvară în Toscana

De la Bucureşti la Bologna, zborul durează vreo 90 de minute. Într-o dimineaţă senină, cum este cea de astăzi, poţi vedea întîi contururile Carpaţilor, cu văile lor, peste care stăruie ceaţa. Apoi, spre nord-vest, apar culmile înzăpezite ale Alpilor – cu ochii la ele, nici nu bagi de seamă că avionul a survolat Adriatica şi se pregăteşte să te lase, uşor, pe aeroportul „Marconi” din Bologna.

Oraşul Roşu şi genitaliile lui Neptun

Bologna - Palazzo Comunale

29 martie 2014 - Bologna, Prato, Montecatini Terme. Capitală a regiunii Emilia Romagna, Bologna are vreo 400 de mii de locuitori. Întemeiat de etrusci, dezvoltat de romani, cetate de piatră şi cărămidă în Evul Mediu, sediu al primei universităţi europene (1088), Oraşul Roşu e primitor cu turiştii – poţi să-l baţi cu piciorul, pe vreme rea, fără să te uzi, graţie porticurilor sale. Bologna trece, astfel, celebra probă de urbanitate a arhitectului Ioanide, plăsmuirea livrescă a lui George Călinescu... Porticurile, galerii exterioare, care înconjoară pieţele, bisericile, casele, au intrat deja în patrimoniul cultural UNESCO – construite întîi în lemn, apoi în zidărie, poartă semne de breaslă şi ornamente dintre cele mai frumoase. Doar în centru sînt 38 de km ! Născute din dorinţa omului medieval de a-şi mări etajele superioare ale locuinţei, s-au transformat apoi în trotuare acoperite şi în locuri excelente de negoţ.

Bologna - Fîntîna lui Neptun

 Din păcate, n-am timp să le studiez în voie – peste trei ore, maşina va pleca spre Prato. Aşa că mă alătur grupurilor de turişti, care galopează deja către Piaţa Mare (Piazza Maggiore), printre italienii guralivi şi relaxaţi – sîmbăta, circulaţia maşinilor a fost oprită în zona centrală. E soare, oamenii îşi plimbă căţeii sau au ieşit la o tură cu bicicleta. Am ajuns în inima oraşului – un spaţiu deschis, cam cît un teren de fotbal, înconjurat de clădiri emblematice – spre sud, Biserica San Petronio, uriaşă, în stil gotic, începută în secolul al XIV-lea şi neterminată nici pînă astăzi, spre vest, Palazzo Comunale, sediul de azi al Primăriei bologneze, pe care tronează statuia aceluiaşi sfînt, Petronio, episcop din secolul al V-lea, patronul urbei. În centrul Pieţei, lumea cască gura la o monumentală Statuie a lui Neptun – Domnul Apelor, „Il Gigante”, cum îi zic localnicii, îşi conduce carul triumfal, într-o procesiune de sirene, tritoni, delfini şi alte meduze! Operă a sculptorului flamand Giambologna, se ridică aici din 1565. Cum mie nu prea-mi place manierismul, mă amuz observînd că Neptun are genitaliile cam mici. Mă lămureşte ghidul. Artistul a trebuit să facă unele concesii atotputernicei biserici catolice dar s-a răzbunat aşa cum doar un creator o poate face – privit dintr-un anumit punct, Neptun scoate un deget obscen, direct sub burtă! Locul neobişnuitei privelişti e marcat în pavaj cu o piatră neagră, zisă a ruşinii!

Giovanni Domenico Cassini

 În Catedrală se fac reparaţii, anumite capele nu sînt accesibile. Oricum, interiorul impune – nava centrală, cu arcele sale gotice, se rezeamă de coloane roşii, înălţîndu-se 40 de metri. În Capela Regilor Magi – o frescă dantescă, cu Mahomed şi Lucifer în Infern. Dar cel mai tare îmi atrage atenţia „Meridianul lui Cassini”, o proiecţie a poziţiei soarelui, la zenit, de-a lungul anului, pe planul locului. Trasat pe marmura catedralei, Meridianul are 66 de metri – din înalt, o rază de lumină cade aproape de locul echinocţiului de primăvară. Cassini, director al Observatorului astronomic din Paris, în timpul lui Ludovic al XIV-lea, a descoperit sateliţii lui Jupiter şi ai lui Saturn şi a calculat distanţa Pămînt-Soare.  Un crater de pe Lună îi poartă numele.

Meridianul lui Cassini

 Din nou pe străzi, în jurul Pieţei Mari, pînă la vechile ziduri ale cetăţii. Intru şi în Catedrala Sfîntului Petru, barocă şi caldă, cu a sa „Plîngere” din terracota, un grup statuar impresionant. Apoi, la un bar de sandviciuri, pe sub porticuri, să mă întremez după atîta contemplare –  prima dată cînd îmi exersez italiana pe localnici ! Şi, da, e bine – putem să ne înţelegem!

La Brîul Maicii Domnului

După-amiază, drum spre Prato, celebru centru toscan al ţesăturilor şi pînzeturilor. Străbatem Apeninii Septentrionali, pe o excelentă autostradă. La tot pasul, lucrări de artă inginerească – viaducte, tuneluri, unele lungi de kilometri. Nimic ostentativ, totul funcţional, chiar dacă se văd urme de vechime. Peisajul toscan e minunat – văi abrupte şi dealuri stîncoase, pe care se ridică, ici şi colo, case cu campanilă. Pare că, de-a lungul vremii, a existat aici o competiţie pentru poziţia de pe vîrf – excelentă pentru observaţie şi pentru orgoliu. Aşezări întregi se înghesuiesc pe cea mai înaltă culme. Mă gîndesc că valahii de pe muşcele n-au construit niciodată pe înălţimi ci numai pe văi – o fi ceva ce ţine de psihologie? Sau de o învăţătură mai bătrînă, care-ţi spune să pui casa la jumătatea pantei, cu faţa la sud, la drum, la apă curgătoare? Oricum, la noi, pantele sînt mai line...

Domul din Prato

Prato e un oraş de vreo 200 de mii de locuitori, aşezat la poalele Muntelui Retaia. Munte-munte, dar în grădina publică cresc palmieri! Peste zona veche pluteşte o atmosferă de somnolenţă patriarhală – lumea pare că-şi face siesta. Din loc în loc, se zăresc restaurante chinezeşti – aici se află cel mai mare Chinatown după cel din Milano! Pe străduţele înguste din centru, ajung la Dom, dornic să văd Brîul Maicii Domnului, o relicvă despre care există mărturii că a făcut minuni. Desigur, e greu de dovedit provenienţa acestor relicve – ştiu că alte fragmente din Brîu se află la Mănăstirea Vatoped de la Athos – dar emoţia îmi rămîne întreagă.  Din păcate, Brîul Maicii Domnului nu este expus – mă mulţumesc cu frescele lui Agnolo Gaddi, printre care o extraordinară „Adoraţie a păstorilor”.  Apoi, la un cappucino, mă conving că Prato promovează stilul de viaţă „slow food” – servirea durează 30 de minute!

Spre seară, ajungem în Montecatini Terme, staţiunea balneară a ducilor Toscanei, începînd cu secolul al XVIII-lea. Izvoare termale, doamne cu crinolină, flirturi şi jocuri de noroc, bazine de marmură şi pavilioane Art Nouveau... Astăzi, izvoarele au cam secat, termele sînt în renovare, jumătate din cele 200 de hoteluri au pe uşă anunţul „De închiriat”.  Criza bate briza! Sigur, nu e ca la Herculane, unde şmecherii au pus mîna pe moştenirea imobiliară imperială, ca s-o lase apoi în paragină, dar şi aici se simte apusul gloriei. Totuşi, oamenii sînt optimişti. Hotelul la care tragem e proprietate de familie – ne întîmpină patroana, o italiancă tînără şi creaţă, vorbind o engleză excelentă. E amabilă şi dinamică, promite că o să ne răsfeţe, culinar vorbind. Hm, hm... Ceva nu-mi sună bine.

Montecatini Terme - ceva mai bine ca la Herculane!

 Dau o raită prin împrejurimi. Magazine de firmă, costume de 5000 de euro, pantofi din piele de crocodil, Gucci, Versace, D&G, cîteva Ferrari-uri roşii, la colţ de stradă, cupluri care se plimbă, grupuri de turişti ruşi în maieu, nemţi pe biciclete. Nu e rău. După cină, mă retrag la terasă, în compania unui pahar de Montepulciano – pe care l-aş da oricînd pe o Fetească Neagră -  şi a unei pipe. În hotel nu se fumează, aşa că simt discriminarea pînă la os! Mîine, voi lua drumul Florenţei – sînt doar 45 de km pînă acolo şi m-am hotărît să călătoresc cu trenul italian. Două gări servesc micuţa staţiune, amîndouă la o azvîrlitură de băţ. (va urma)

Fragmente din volumul "Meridiane subiective. Călătorii pe hărţi şi-n cărţi"