joi, ianuarie 31, 2008

Securitatea merită ceva mai bun!


31 ianuarie 1923 - S-a născut prozatorul Norman Mailer.

Vreţi o istorie a CIA din 1955 pînă în 1970, care să descrie criza Berlinului, asasinarea lui JFK, experienţa ratată a invaziei din Golful Porcilor ? Vreţi să ştiţi cum erau recrutaţi ofiţerii americani de informaţii, cum se spărgeau codurile sovieticilor, cine-şi făcea de cap cu Marilyn Monroe, de ce n-a fost găjbit Fidel Castro de puşcaşii marini ? Atunci Norman Mailer este omul vostru ! Citiţi-i romanul “Strigoiul lui Harlot” şi veţi intra în lumea operaţiilor sub acoperire… Nu e un simplu roman de spionaj. Este “Manualul războinicului Lumii Libere”, al cruciaţilor democraţiei, băieţii buni care nu se dau în lături să folosească orice mijloc rău (sănătate, Machiavelli !) întru apărarea Graalului de la Washington. Intraţi în subterane şi în casele conspirative, faceţi cunoştiinţă cu drogurile halucinogene şi cu psihiatrii manipulatori ai inconştientului, staţi la masă cu Sinatra şi cu mafioţii săi, faceţi sex în maşină, gustaţi cafeaua rece a agentului. Şi, mai presus de orice, puneţi-vă problema dacă binele poate fi servit cu mijloace rele ! Peste ocean, “Strigoiul lui Harlot” a scandalizat lumea democraţilor şi i-a făcut să scrîşnească din dinţi pe republicani. Pe noi, românii, ne face să ne întrebăm dacă n-ar fi cazul să-şi afle şi Securitatea un cronicar pe măsură ! Unul măcar pe jumătatea lui Mailer, că de “uşurei” alde Coruţ, Neagu Cosma, Pleşiţă şi Vadim ne-am cam săturat…

miercuri, ianuarie 30, 2008

Un suflet mare


1948 - Este asasinat Mahatma Gandhi, conducător al mişcării de eliberare a Indiei. Se marchează drept "Ziua martirilor" (n. 2.10.1869)

În sanscrită, “Mahatma” înseamnă “suflet mare”. Cum altfel ar fi putut indienii să-şi denumească liderul considerat sfînt încă din timpul vieţii ? Ascetic, acoperindu-şi goliciunea cu o simplă pînză albă, mergînd cu picioarele goale, Gandhi nu seamăna cu nici un alt lider politic. În tinereţe studiase Dreptul la Londra, apoi practicase în Africa de Sud, unde simţise apăsătoarea nedreptate numită discriminare rasială. Inspirat de idealul christic al rusului Lew Tolstoi şi de conceptul nesupunerii civile al americanului Henry David Thoreau, Gandhi gîndeşte o cale non-violentă de luptă împotriva Imperiului Britanic – satyagraha. Mii de indieni o vor practica, refuzînd plata taxelor, aşteptînd cu piepturile dezvelite gloanţele stăpînitorilor. Şi miracolul s-a produs, trufaşii englezi fiind siliţi să renunţe la colonia Indiilor, fără vărsare de sînge. Ce să faci cu o populaţie care nu-şi doreşte posesiuni materiale, se hrăneşte vegetarian şi practică meditaţia ? Sigur, din perspectivă istorică, soluţiile economice ale lui Gandhi, precum întoarcerea spre economia de subzistenţă, divinizarea roţii individuale de tors în detrimentul produselor manufacturate industrial, par puerile. Însă la momentul respectiv au funcţionat. Aşa cum ar fi putut să dea roade şi politica sa de toleranţă religioasă faţă de minoritatea musulmană din India. Asasinarea lui Gandhi a frînt mlădiţa raţiunii. Ce a urmat se cunoaşte. Astăzi, India şi Pakistanul se ameninţă cu arme nucleare…

marți, ianuarie 29, 2008

Un geniu al televiziunii


29 ianuarie 1926 - S-a născut Tudor Vornicu, celebru realizator de televiziune (m. 1977).

Fraţi televizomani, sîntem într-o gravă eroare ! Vornicu n-a făcut emisiuni de divertisment ! Ia să ne aducem aminte de vremurile cînd televiziunea română avea un program de trei ore… Ce vedeam atunci ? La început ni se servea “Telejurnalul”, supranumit “TelejurNicu”, întrucît deborda de vizitele, indicaţiile, şedinţele şi aberaţiile Cîrmaciului. Apoi aveam parte de folclor nou, cu refrenul “Să trăiască combinatu’ că mi-a angajat bărbatu’ !”. În fine, dacă eram norocoşi, mai pupam şi un film nord-coreean, cu actori care pupau şi ei, la propriu, urmele tovarăşului Kim Ir Sen. Apoi, la zece seara, ne trimiteau la culcare, că a doua zi se intra devreme la program... Sigur, asta cînd nu erau adunări şi congrese. Congresul al XIV-lea era mai tare decît Scream 3, ţi se ridica părul pe ceafă instantaneu. Noroc că ăstea veneau din patru în patru ani ! Aşa că, fraţi telespectatori, sîmbăta la prînz, Vornicu nu făcea divertisment, cu maratonul „De la A la infinit...”, unde mai ascultam o şansonetă, îl mai vedeam pe Bogart, în „Şoimul maltez”, ne delectam cu vorbele lui Ţopescu şi cu vreun documentar ştiinţific. Nu, Vornicu făcea terapie ! Ne ţinea cît de cît normali la cap, Dumnezeu să-l odihnească !

luni, ianuarie 28, 2008

Pulbere de stele


28 ianuarie 1986 - Explozia navetei Challenger, la cîteva clipe după decolarea de la Cape Canaveral (Florida).

Ştiu că o să vi se pară de necrezut dar risc şi o spun: prietenii mei din copilărie voiau să se facă astronauţi, nu fotbalişti ! Iar fetele îşi legănau păpuşile şi ziceau c-o să ajungă doctoriţe, nu fotomodele ! Deh, minte de copil… Ce ştiam noi atunci despre viitor ? Cu o sfîntă naivitate, credeam că e ceva eroic pentru un bărbat în a păşi pe Lună, consideram potrivit pentru o femeie să-şi dorească să fie doctoriţă… Cînd au mai crescut şi au dat cu capul de pragurile de sus, prietenii mei au renunţat la zborurile cosmice – voiau să se facă pompieri sau, măcar, piloţi de încercare. Şi domnişoarele îşi modificaseră opţiunile – o meserie de profesoară părea extrem de onorabilă. Se vede, aşadar, şi din asta că fetele se maturizau mai repede decît noi… În fine, vremea a trecut şi prietenii mei au ajuns ingineri iar domnişoarele s-au căsătorit, devenind mămici. Lucrurile intrau în normal. Există aventură şi în meseria de inginer, există eroism şi în legănatul pruncilor. Apoi societatea s-a răsturnat şi s-a dat liber la a face bani. Şi uite aşa vedem cum odraslele noastre se înghesuie să înveţe management şi PR, să lucreze în bănci, să cîştige castinguri şi să strălucească la şedinţele foto. Nu mai vrea nimeni să ajungă pe Lună şi nici nu-i mai plînge nimeni pe cei şapte astronauţi de pe naveta Challenger, cinci bărbaţi şi două femei, surorile şi fraţii noştri, transformaţi în pulbere de stele, în drum spre ele.

duminică, ianuarie 27, 2008

Războaiele aurului


27 ianuarie 98 - Tronul Imperiului Roman este ocupat de Marcus Ulpius Traianus (98/117). În timpul domniei lui, Imperiul Roman capătă cea mai mare extindere teritorială. În anul 106, sub conducerea lui, Dacia este anexată Imperiului Roman.

Miza războaielor purtate de Traian în Dacia a fost, fără doar şi poate, una economică. Imperiul roman, vechi deja de cîteva secole, se văzuse angrenat în tot felul de expediţii războinice, în Est dar şi în Vest, care-i secătuiau resursele umane şi financiare. După domnia lui Domiţian, descrisă de istorici drept o epocă a teroarei, agenţilor secreţi, denunţurilor şi execuţiilor sumare, Senatul îl proclama împărat pe Nerva, un om echilibrat, însă fără copii. Nerva îl va adopta ca succesor pe Traian, respectatul guvernator al Germaniei, pentru a-i lua de pe umeri sarcina grea a conducerii. Şi a făcut bine. Traian, un om dinamic, soldat priceput şi primul lider roman născut în provincii (se născuse în Spania), şi-a dat seama că Imperiul are nevoie de aur. Unde să-l găsească ? Rapoartele agenţilor săi secreţi i-au indicat ca ţintă Dacia, legendarul ţinut al Lînii de aur, Grădina Hesperidelor… Pregătirile logistice au ţinut cîţiva ani, s-au adunat trupe, s-au pornit lucrări genistice, precum podul lui Apolodor din Damasc. Istoria celor două campanii militare se cunoaşte, este actul de naştere al poporului român, cu nimic mai prejos decît “De bello galico”. Ce se ştie mai puţin e că Traian şi-a atins obiectivul economic – istoricii menţionează amănunte uluitoare. Carele cu aur încărcate de învingători formau un şir lung din Dacia pînă la Roma iar serbările din capitala Imperiului au durat patru luni ! Economia romană se echilibra pentru încă o sută de ani…

vineri, ianuarie 25, 2008

90 de ani de la naşterea lui Ceauşescu


26 ianuarie 1918. S-a născut Nicolae Ceauşescu, preşedintele României în perioada 1965-1989.

Trece timpul şi, pe măsură ce ne îndepărtăm de anii dictaturii lui Ceauşescu, detaliile abjecte se estompează (cîţi dintre noi se mai gîndesc la cozile de la hală sau la frigul din apartamente?), lăsînd locul unei mai bune imagini a întregului. Putem spune acum că, sub Ceauşescu, România a intrat în modernitate. O modernitate cenuşie, a zidurilor de blocuri, o modernitate uniformă, a salopetei din combinat. O modernitate a migraţiei, care a mutat milioane de oameni de la sat către cartierele muncitoreşti ale oraşelor, neo-mahalale prăfuite. O modernitate a “Scînteii”, care ne-a alfabetizat pe toţi, făcîndu-ne permeabili la propaganda partidului. O modernitate a matematicii, în detrimentul literaturii, o modernitate a chimiei, domnind peste sentimente. Au fost 24 de ani mirosind a plastic, şpan şi benzină. Am trecut printr-un sfert de secol de neîncredere în celălalt, posibil informator al Securităţii, un sfert de secol fără proprietate privată dar cu privilegii ascunse, în care era mai bine să lucrezi la Aprozar decît la universitate. O eră a prostiei agresive, a lipsei de maniere, a mirosului de transpiraţie din autobuz, a transpiraţiei de la televizor. Beneficiile n-au meritat efortul – apă caldă cu program, asfalt, Dacii, filmele lui Sergiu Nicolaescu, carţile din BPT, filosofia lui Noica. Privind înapoi fără mînie, putem spune acum că Nicolae Ceauşescu este numele intrării noastre greşite în modernitate.

Sfîntul şi intelectualii


Sfântul Grigorie Teologul (329-389)

Cum să-l explici pe sfîntul Grigorie omului modern ? Să încercăm aşa: închipuiţi-vă un tînăr provincial, născut în Nazianz, un orăşel al fantasticului Imperiului Bizantin, loc de întîlnire al celor mai subtile curente filosofice ale vremii, neo-platonismul şi aristotelismul, putere economică şi spirituală majoră, cam ca Statele Unite de astăzi. Închipuiţi-vă cum familia tînărului nostru face sacrificii, pune ban peste ban, ca Grigorie să meargă la şcoală, în Alexandria şi Atena. Însoţiţi-l cu gîndul pe ucenic, în marile biblioteci ale vremii, studiind, frecventînd cursuri, împrietenindu-se cu alt tînăr strălucit, cunoscut mai tîrziu drept Sf. Vasile cel Mare. Iată-l aderînd la religia creştină, o dogmă relativ nouă faţă de alte culte, însă ocrotită de puterea politică. Priviţi-l pe Grigorie avansînd pas cu pas, în ierarhia bisericii, terminîndu-şi studiile, retrăgăndu-se cu prietenul Vasile la o mănăstire din Pont, unde, în elanul tineresc al întrebării şi răspunsului, scriu cărţi de teologie. În fine, uite-l episcop al Constantinopolului, la 49 de ani, dînd nas în nas cu filosofii păgîni ! Ce face Grigorie ? Îi bagă la beci pe eretici ? Nici vorbă… Începe să iasă în societate, participă la întreceri oratorice, el, omul timid, provincialul cu origini modeste, ajuns prinţ al Bisericii ! Rezultatele acestor bătălii intelectuale sînt fascinante şi astăzi… Citiţi-i predicile şi veţi constata, cu surprindere, că Sfîntul îşi descoperise o armă – metafora ! Era mai mult poet decît teolog. Formulările sale uluiesc şi astăzi. Ce ziceţi de “geometria lacrimilor”, formulă pentru a descrie umilinţa sufletelor singure ? Uite aşa i-a învins Sf. Grigorie pe intelectuali …

joi, ianuarie 24, 2008

Stirpea logicienilor


24 ianuarie 41 - Caligula, împăratul roman proverbial prin cruzimea şi extravaganţa
hotărîrilor sale, este asasinat de o conspiraţie a pretorienilor, în frunte cu Casius Chaerea (n. 31.07.12 d.Hr)

În timp ce este străpuns de lăncile gărzii pretoriene, împăratul gîndeşte:
“ Iată, acesta este sfîrşitul experimentului la care i-am supus pe oamenii din jur. Evident, nu puteau să-l mai suporte… Logica, dusă pînă în ultimele consecinţe, ucide. Or, logic era ca eu, Cezarul lor, să-mi exercit libertatea, nepăsîndu-mi de libertatea lor. Altfel de ce aş mai fi fost Cezar ? Într-o lume absurdă, în care oamenii mor trişti şi trăiesc nefericiţi, conducătorul poate face orice. Acceptîndu-mi autoritatea, erau obligaţi să-mi accepte şi ceea ce ei numesc “excese”. Da, am avut-o ca amantă pe sora mea, Drusilla. Dar pe cine poţi iubi mai uşor ? Pe o persoană luată la întîmplare sau pe o făptură sînge din sîngele tău ? Sigur, apoi i-am pus să mă venereze ca pe un zeu, dar ce vină aveam eu dacă ceilalţi zei plecaseră de mult dintre noi, fără să ne mai dea nici un semn ? Locul era liber… Ah, le-am lovit onoarea, înfiinţînd un bordel în care prestau soţiile patricienilor !? Păi dacă visteria era goală şi banii sînt cel mai important lucru din lume? Am salvat finanţele imperiului, obligîndu-i pe cetăţeni să frecventeze casa viciilor, sub pedeapsa cu moartea. Nu e mai onorabil să taxezi viciul decît virtutea ? Aşa vor face toţi Cezarii… Oricum senatorii purtau coarne, aşa cîştigă din asta Patria. Şi ce i-a mai nemulţumit ? Că mi-am făcut calul senator ? N-am avut încotro… nici unul dintre politicieni nu voia să mă poarte în spinare. Nişte nerecunoscători ! Acum mor, aşa cum mă aşteptam de la început. Altă convingere nu are omul în viaţă. E sfîrşitul. Au scăpat… Sau poate nu ? Că doar nu se stinge cu mine întreaga stirpe a logicienilor !”

PS - Aş reciti, azi, "Caligula" lui Camus...

miercuri, ianuarie 23, 2008

Nu-i frumos să faci caterincă...


În seara asta, prietenul Mişu a scris pe blog

Versetele afurisite

Vesetele Satanice au apărut în librării. Fără să fiu satanist, fără să fi apucat măcar să citesc cartea şi, de data asta, fără scălâmbăieli stilistice & frondă juvenilă (cum ar spune prietenul Cristi), trebuie să repet că Patriarhia greşeşte. Literatura este artă, iar arta nu mai poate fi cenzurată credibil în secolul XXI prin afurisenii publice.


Şi a continuat....

Răspuns lui Cristi

Cristi îmi pune un comentariu foarte pertinent la postul meu despre Versetele Satanice. Iată-l :

Draga Mishu,
N-am citit Versetele Satanice, deci nu vreau să spun nimic despre carte. Îti precizez doar că, în comunicatul Patriarhiei, nu se aruncă nici o anatemă, nici nu se afuriseşte.
"Exprimându-şi solidaritatea cu comunitatea musulmană din România, în contextul apariţiei în limba română a cărţii intitulate «Versete satanice», Patriarhia Română dezaprobă manifestările care lezează valorile spirituale şi simbolurile religioase, indiferent de religia oficială pe care acestea le exprimă” - se spune in comunicatul BOR.
Poate leza o ficţiune nişte simboluri religioase? Nu te grăbi să răspunzi negativ. Ce zici, dacă s-ar publica în România o carte numită "Crucea de că..t"? Te-ai simţi oarecum inconfortabil? Eu m-aş simţi... Evident, n-aş arde-o în public, dar i-aş trage-o autorului!

PS Scuze pentru limbaj. Al lui Rushdie e mult mai emfatic, de-aia nici nu prea îmi place să-l citesc.

Mai întâi, Cristi, vreau să-ţi spun că m-ar deranja dacă ar apărea în România o carte numită « Crucea de că..t ». Asta nu ar fi literatură, nu ar încerca să demonstreze nici ipocrizia din religii şi biserici, nici fariseismul sacerdoţilor. Ar fi o blasfemie ieftină, prostească, iar unii roboţi postmoderni ar putea chiar să-i găsească "valenţe comerciale." Nu m-ar interesa nici dacă autorul ei ar fi de 5 ori nobelizat. Apoi, vreau să-ţi spun că termenii "anatemă" sau "afurisire" nu conţin nimic ştiinţific (deci nu ştiu dacă i-am folosit eronat. Dacă Patriarhia "dezaprobă" apariţia acestei cărţi pe piaţa românească, mă îndoiesc că o face la rece, aşa cum dezaprob eu, de exemplu, comportamentele homosexuale - fără să-mi pese în chip real de ele. În "dezaprobarea" pasivă din "comunicatul de presă" zace multă "afurisire" neexprimată - te asigur eu. Şi dacă Patriarhia tot e dispusă să emită "comunicate de presă", de ce nu oferă populaţiei informaţii cu adevărat utile, concrete, ca de exemplu lista completă cu popii turnători la securitate, bugetele unor mânăstiri din România (că stau sub semnul aceleiaşi cruci) şi aşa mai departe. A devenit problema ei, a Patriarhiei, apariţia unei cărţi pe o piaţă liberă? Ca să-ţi răspund la întrebare... Da, ficţiunea lezează simbolurile religioase. Însă numai aparent. În sine, crucea nu va fi de că..t, doar dacă ar apărea o carte intitulată, aşa cum ai spus, "Crucea de că..t", ci va rămâne cruce pentru cei ce o preţuiesc ca atare. Să revenim la "Versetele Satanice". Orice religie are nevoie de o religie contrară, pentru ca lucrurile să fie echilibrate. Şi orice extremism este ridicol, atunci când nu devine periculos şi se soldează cu pierderi de vieţi omeneşti. Iar islamul avea nevoie de o astfel de contrapondere pe care i-a oferit-o Rushdie. Un scriitor. Un artist. Evident, ei l-au condamnat la moarte. Iar noi îl "dezaprobăm" în comunicate de presă. La fel de bine aş putea şi eu să "emit un comunicat de presă" în care "dezaprob" Patriarhia, nu? Lucrurile sunt mai complexe, Cristi - şi nu aşa trebuia primită în România o carte, pentru care un om a fost condamnat la moarte. Nu în felul ăsta protejăm comunitatea islamică, ci arătându-i că trebuie să fie o lume liberă în care n-ar trebui să se moară din cauza difereţei de opinii.

Mi-am jurat că n-o să fiu niciodată atât de serios aici. Şi uite ce a ieşit.


Răspund şi eu

Mai, draga Mishule, ca nu pot sa-ţi zic altfel...

L-a condamnat Patriarhia la moarte pe artistul tău? Nu, frate, doar dezaprobă lezarea ... am explicat cum.

L-a condamnat Islamul la moarte pe Rushdie? Să nu zici da, că te faci de rîs... Păi de cînd se confundă A Treia Religie a Cărţii cu fatva lui Khomeini? Tu crezi că un fanatic precum Ayatollahul Khamenei, ăsta noul (nou, pe dracu... e pe funcţie din 89), este Sublimul Vorbitor al lui Allah?

Deci, frate, mai uşor cu "contraponderea" la Islam. Că nu poate o carte, chiar de Nobel, să se măsoare cu o Carte revelată!

Şi ultima chestie... Nu te mai uita în gura tuturor popilor, că orbeşti de prea mult întuneric. Religiile se apără singure, în sufletele şi minţile credincioşilor. Dar, vorba Patriarhiei, nu-i frumos să faci caterincă de ele... Atît.

P.S. Am pus şi o poză, să vezi că autorul tău, drăguţul, e bine sănătos, în ciuda musulmanilor care-l vînează!

Sceptrul lui Ceauşescu


23 ianuarie 1989 - A murit Salvador Dali, pictor, grafician, eseist (n. 11.05.1904)

Poate că picturile lui Dali, oarecum artificioase, căutate, cuprinzînd lucruri bizare, de vis, precum girafe cu sertare sau ceasuri moi, nu plac tuturor. Poate ni-l închipuiam altfel pe Voltaire, nu cu orbitele ascunzînd cranii umane. Poate ne enervează Gala, muza artistului, în postura Ledei, sedusă de Zeus-lebădă… S-ar putea să ne irite şi mai tare tot ce-a scris, cu o convingere sinceră că e genial, s-ar cuveni să-l judecăm aspru că a jucat în reclame TV la ciocolată ! Însă omul Dali nu are cum să nu ne placă. E ceva în privirea sa halucinantă, care inspiră instantaneu simpatie, poate la mijloc or fi mustăţile imperialiste, răsucite în sus, unse cu gem ! Locul său e în povestea Alicei, alături de pălărierul nebun, de iepure, de omul indicator… Ridicol ? Nicidecum… Ridicolul nu-l atingea pe Dali, indiferent că ar fi condus o Broscuţă roz sau că ar fi locuit într-o casă cu pereţi de sticlă. Copiii nu pot fi ridicoli, indiferent cît s-ar mînji pe faţă ! Nebun ? Ha, ha, ha ! Lumea ar avea nevoie de mai mulţi nebuni ca el. Nu vă mai amintiţi povestea cu sceptrul lui Ceauşescu ? După ce Cîrmaciul a apărut fotografiat în ziare, cu eşarfă tricoloră şi sceptru, Dali i-a trimis o telegramă de felicitare, spunîndu-i că e primul preşedinte cu buzdugan, un gest foarte suprarealist, să recunoaştem ! Iar tîmpiţii de la propagandă au muşcat, fără să sesizeze ironia, publicînd mesajul în “Scînteia” !

marți, ianuarie 22, 2008

Povestea zilei - Medalionul lordului Byron


22 ianuarie 1788 - S-a născut poetul George Noel Gordon, lord Byron ("Ghiaurul", "Don Juan", "Manfred", "Cain") (m. 1824)


Al şaselea lord Byron se năştea într-o furtunoasă zi de ianuarie, la Londra. Întreaga viaţă a poetului va sta sub semnul furtunii. Absolvent al prestigioasei Universităţi Cambridge, moştenitor al unei mari averi, membru al House of Lords, răsfăţat de cititori, Byron ar fi putut să ducă o viaţă respectabilă, burgheză, la adăpost de mari frămîntări şi necazuri. Dar nu ! Spiritul său neliniştit, rebel, l-a făcut să călătorească prin toată Europa, din Grecia în Portugalia, apoi să îmbrăţişeze cauza eteriştilor, pe care să-i sprijine cu mari sume de bani în lupta împotriva Imperiului Otoman. Rebel a fost şi în dragoste, lumea bună a Londrei considerîndu-l un Don Juan modern, fascinată şi scandalizată de multiplele sale relaţii amoroase. A rămas celebră legătura sa cu Anna Isabella Milbanke, despre care se spunea că i-ar fi trimis poetului un medalion conţinînd fire de păr pubian ! Cert e că Anna Isabella i-a devenit soţie dar, după ce a născut o fetiţă, s-a grăbit să rupă relaţia… Scîrbit de zvonuri, Byron se exilează la Geneva, apoi la Veneţia. Continuă să-şi ajute prietenii greci, participă chiar la bătălia de la Missolonghi, editează la Pisa un ziar, “The Liberal”, alături de prietenul său Shelley şi reeditează performanţa mitologică a îndrăgostitului Leandru, traversînd înot strîmtoarea Dardanelelor ! Moartea îl ia pe neaşteptate, la 36 de ani, aşa cum îi stă bine unui romantic…

luni, ianuarie 21, 2008

De ce nu renunţă ruşii la Basarabia


21 ianuarie 1898 - S-a născut G. I. Brătianu, istoric, om politic, membru al Academiei Române. A murit în închisoare, la Sighetul Marmaţiei, la 24.04.1953.

Dacă nu i-ar fi frînt viaţa comuniştii, Gheorghe Brătianu ar fi fost, fără îndoială, părintele unei respectabile şcoli româneşti de geopolitică. Lucrarea sa intitulată “Marea Neagră” conţine idei de această factură, urmărind cum un spaţiu geografic particularizează istoria populaţiilor trăitoare acolo. Conflictele, viaţa economică şi politica, demonstrează Brătianu, sînt rezultatele unei aşezări aparte. Puterile continentale au altă istorie decît naţiunile maritime, iar căile de comerţ urmează albia apelor curgătoare, traversează mări sau cîmpii şi sînt controlate de strîmtori sau trecători, pe care şi le dispută cu toatele. Citindu-l pe Brătianu înţelegi de ce s-a luptat atît Ştefan cel Mare să ocupe Cetatea Albă şi să întărească aşezările dintre Prut şi Nistru, puncte vamale importante, pricepi, de asemenea, de ce nu renunţă ruşii, acum, la Basarabia… Dacă nu venea peste noi potopul roşu, Gheorghe Brătianu ar fi putut să conducă diplomaţia românească în mod abil, învăţîndu-şi ambasadorii să valorifice potenţialul comercial al unei ţări de frontieră, spaţiu tampon între Est şi Vest, idee pe care a prins-o şi un texan ca George W. Bush. Dar istoria nu se face cu “dacă”…

PS. În poză, Cetatea Albă - cam aşa construia Ştefan cel Mare...

duminică, ianuarie 20, 2008

Clovnii trişti ai lui Fellini


20 ianuarie 1920 - S-a născut regizorul Italian Federico Fellini ("La Strada", "La Dolce Vita", "Nopţile Cabiriei", "Opt şi jumătate") (m. 1993)

Vă mai amintiţi clovnii trişti din filmele lui Fellini ? Îi întîlnim în toată filmografia italianului, ca un contrapunct grav al simfoniei vesele a vieţii. Îi vedem retraşi într-un colţ, lăcrimînd, după ce au stîrnit hohotele de rîs ale publicului. Sînt amărăciunea ascunsă în dulceaţă. De ce plîng clovnii lui Fellini ? Ce are tragic o paiaţă ? Poate tocmai faptul că dansează pe sîrmă, face tumbe, se bate cu frişcă. Toată viaţa lor… În circul zilelor noastre, le semănăm foarte mult. Ne asumăm nişte roluri, purtăm măşti de cetăţeni respectabili, în hohotele de rîs ale Creatorului. Sîntem şi noi paiaţe tragice, însă n-o mărturisim, poate nici n-o ştim. Pe vremuri, la curtea regelui, măscăriciul îi maimuţărea pe toţi, spunînd adevărurile interzise. Era cel ce păstra măsura, în jocul fără măsură. Era Nebunul prin vocea căruia vorbea Înţelepciunea. Clovnii provin din această tradiţie. Şi, în fine, să mai spunem că nu întîmplător îi iubeşte Fellini, un italian… Popoarele meridionale, trăitoare sub soare, sînt mult mai dispuse în a lua viaţa în uşor, rîzînd mai lesne decît nordicii. La Elsinor, Hamlet, un clovn tragic, a avut public încruntat. Disperat, a trebuit să verse sînge…

sâmbătă, ianuarie 19, 2008

Am trăit pe Strada Morgii...


19 ianuarie 1809 – S-a născut scriitorul american Edgar Allan Poe (Prăbuşirea casei Usher, Aventurile lui Arthur Gordon Pim etc).

La deschiderea arhivelor secrete de la Kremlin s-a aflat că Stalin dormea cu cărţile lui Edgar Allan Poe la capul patului ! Acest fapt poate fi explicat în două moduri. Cel mai la îndemînă e să ne închipuim că taciturnul călău se inspira în macabra sa activitate din coşmarurile poetului american, bolnav şi alcoolic, mort la 40 de ani, pe caldarîmul rece din Baltimore. Concluzia logică ar fi că noi, est-europenii, am trăit un secol grotesc, sub Masca Morţii Roşii. Că marile procese de epurare de la Moscova ţineau de strania metodă a doctorilor Pană şi Catran. Sau că deţinuţii politici erau îngropaţi de vii în „Hruba şi Pendulul”. Am fost captivi în pagini de carte, din care ne zîmbeau alb cadavre de femei frumoase, moarte în timpul unui avort provocat. Ne-am zbătut fără izbîndă în legăturile de piele ale volumelor sale de versuri. Am locuit pe Rue Morgue, aşteptînd vizita gorilei cu brici în mînă. De aceea, în plin delir, nu ne-a venit să credem, văzînd cum, în 1989, se prăbuşeşte Casa Usher, de aceea unii dintre noi mai plîngem şi acum în somn. A doua explicaţie privind gusturile literare ale lui Stalin e şi mai stranie – nu cumva mustăciosul simţea şi el nevoia să fie speriat, să i se cutremure şira spinării şi să ceară iertare în faţa morţii ? Corbul răspunse: Nevermore !

vineri, ianuarie 18, 2008

Alba Dragomirna!





18 ianuarie 1629 - A murit cărturarul Anastasie Crimca, miniaturist şi caligraf, mitropolit al Moldovei (1608-1617; 1619-1629) (n. 1550)

O călătorie la mănăstirile din Bucovina poate convinge pînă şi spiritul cel mai sceptic că am avut şi noi „benedictini”, oameni ai Bisericii iubitori de carte, capabili să mobilizeze bani şi resurse pentru a ridica „abaţii” cu nimic mai prejos decît cele ale Apusului. E suficient să ajungi într-un sătuc de lîngă Suceava, numit Mitocul Dragomirnei. Acolo drumul şerpuieşte prin păduri de fagi şi brazi şi se opreşte la poalele unui deal pe vîrful căruia te aşteaptă o minune – cea mai înaltă mănăstire a Bucovinei, alba Dragomirna. Apărată de un formidabil zid fortificat, stavilă în calea năvălirilor tătare, mănăstirea sfidează cerul, cu arce gotice, cu o turlă de 42 de metri. Minunate broderii sculptate o împodobesc, oarecum eretic faţă de gustul vremii, iar piatra brută alternează cu piatra şlefuită. Ochiul iniţiatului observă imediat că Dragomirna ascunde vraja cifrei opt şi a cifrei trei – trei octogoane înscrise în cerc îl înconjoară pe Iisus Pantocrator la zenit, o sfoară de piatră împletită din trei viţe încinge biserica. Trei – numărul sintezei, al Duhului Sfînt, opt – numărul perfecţiunii lumii, al Roţii cu opt spiţe. Cine a ridicat Dragomirna, mănăstirea fără pisanie, cu hramul Pogorîrii Sfîntului Duh ? Istoricii vorbesc despre mitropolitul Anastasie Crimca, „fiu al negustorului Ioan Crimca şi al cneaghinei Cîrstina”, monah la Putna şi isihast, cărturar şi miniaturist (în trapeza mănăstirii se păstrează un Liturghier ferecat în argint aurit, împodobit cu desenele lui Crimca), patriot care i-a jurat credinţă lui Mihai Viteazu, după intrarea domnitorului în Cetatea Sucevei, fără luptă ! Crimca şi doi boieri, logofătul Lupu Stolnici şi vistiernicul (!) Simion Stolnici, ctitoresc Biserica, ridicînd-o în şapte ani, pînă în 1609. La Dragomirna totul e deosebit. Pridvorul, la care ajungi după ce urci şapte trepte, pronaosul, naosul înălţat, altarul cu o boltă specială, care oferă o perspectivă neobişnuită asupra marii scene a Pogorîrii Duhului, stropi coloraţi căzînd peste apostoli, Iisus purtînd o coroană de patriarh... Însă minunea se împlineşte în ornamentele turlei. Flori din piatră, roţi, cruci greceşti cu şase laturi... Garguii lipsesc, altfel ai crede că priveşti ornamentele de la Notre Dame de Paris... Ce legături a avut Crimca în Apus, ce legături îl apropiau de fraţii Stolnici şi unde a fost iniţiat în misterele acestor prea puţin ortodoxe simboluri?

PS Am adăugat cîteva poze de la Dragomirna, făcute în vara trecută, ca să vă deschid gustul de călătorie...

joi, ianuarie 17, 2008

Povestea zilei - Fantastul Bucureştiului


1936 - A murit scriitorul Mateiu I. Caragiale ("Craii de Curtea-Veche", "Remember") (n. 12/25.03.1885)

Marile oraşe îşi au tainele lor, închise în clădiri şi statui. Există locuri magice şi oameni fabuloşi, parcuri care trăiesc într-un sentiment, cafenele periculoase, maidane abjecte, străzi cu un miros aparte. Toate îşi cer scriitorul, martorul capabil să le consemneze amintirile. Numai că trecătorii sînt grăbiţi, pe jumătate orbi… Specia esteţilor urbani e pe cale de dispariţie. Aşa că recitiţi-l pe Mateiu, fantastul Bucureştilor, cronicarul Crailor de Curte Veche ! Recitiţi-l mai ales dacă staţi la bloc şi veţi afla că a existat o lume a saloanelor şi a bordelurilor, populată de o aristocraţie românească în declin. Un apus de epocă, macerat în cultură şi viciu, un Bucureşti fabulos, cu nimic mai prejos decît Buenos Aires-ul lui Borges sau decît Praga alchimiştilor. Şi nu ridicaţi din umeri, ca nişte oameni cu picioarele pe pămînt ce sînteţi. Visătorii rezistă oricărei critici. A aflat-o şi tatăl lui Mateiu, grecoteiul de Caragiale, cel care-i cerea fiului să-şi pipăie creştetul capului, atunci cînd visa la stirpea nobilă, spunîndu-i apoi: “Simţi o teşitură ? E urma tăvii de baclavale pe care au purtat-o strămoşii tăi !”. Ei şi ? Nobleţea stă în suflet…

PS Am făcut o pasiune pentru fotografiile vechi. Uite una cu un coşar, din interbelic...

miercuri, ianuarie 16, 2008

Povestea zilei - Capitalistul faptelor bune

1706 - S-a născut politicianul, filosoful şi omul de ştiinţă Benjamin Franklin (m. 17.04.1790).

Parizienii din timpul lui Ludovic al XVI-lea, obişnuiţi cu luxul de la curte, întorceau privirile pe stradă, la trecerea unui bătrîn cu plete lungi şi albe, care-şi sprijinea pasul nesigur într-un baston grosolan. Îmbrăcat auster, omul degaja un aer de bonomie şi demnitate. Numele său era Benjamin Franklin, ambasadorul noii Uniuni Americane în Franţa, o confederaţie mîndră, care umilise Coroana britanică, obligînd-o să-i recunoască independenţa în 1783. Franklin provenea dintr-o familie modestă, din Boston. În tinereţe practicase diverse meserii pînă cînd norocul îi surîsese, devenind la 23 de ani patronul unui almanah popular, cu sfaturi pentru colonişti. Ziarul îi adusese o avere uriaşă, ceea ce-l scăpase de grija zilei de mîine, permiţîndu-i să se ocupe de ceea ce el numea “perfecţionarea umanităţii”. În 1731, Franklin, un autodidact declarat, înfiinţa prima bibliotecă publică din SUA, la Philadelphia, prin colectă generală, iar nouă ani mai tîrziu întemeia Universitatea Pennsylvania. Prieten cu George Washington, Franklin a pledat cauza americană în Franţa. A avut timp şi de studii ştiinţifice, istoria numindu-l “părintele paratrăznetului”. Jurnalul său se poate citi cu delicii şi astăzi, mai ales paginile dedicate virtuţilor cumpătării şi economiei. Sociologul Max Weber îl consideră precursorul spiritului capitalismului, născut din etica protestantă. Cumulul de fapte bune, ca şi cel bănesc, reprezintă, credea Franklin, un capital care îţi asigură o viaţă decentă. Ceea ce, în cazul său, s-a adeverit.

marți, ianuarie 15, 2008

Povestea zilei - Scrisoare către un prieten


1850 - S-a născut Mihai Eminescu

Dragă Mihai,

A mai trecut un an peste noi şi, luat cu treaba, abia dacă ţi-am mai recitit scrisorile, o dată sau de două ori. Ştii şi tu cum este... Într-o lume a banului, poezia a devenit nu Cenuşăreasa artelor ci cerşetoarea lor ! Oamenii aleargă nebuneşte după aur, mărire şi amor, vor să aibă mai mult, să-şi construiască o casă, să-şi ia maşină, să-şi administreze moşiile, uitînd de familie, uitînd de prieteni, iar zilele li se scurg printre degete, toate la fel, pînă cînd, spre apus, se vor opri simţind că trecut-au anii, ca nouri lungi pe şesuri... Şi va fi tîrziu, şi se vor întreba ce-au făcut cu viaţa lor. Azi, de ziua ta, mă opresc din goana spre nimic şi-ţi scriu cîteva urări. Aş vrea să cred că încă mai eşti citit, nu din obligaţie ci din plăcere... Îmi închipui că nu au pus stăpînire pe opera ta numai nişte mărunţei, care nu pe tine te măresc ci se lustruiesc pe ei... Îmi place să-mi imaginez cum sînt răsfoite caietele tale de către un copil inocent, care face ochii mari de uimire... Sper să ai, în continuare, tiraje bune şi scepticismul tău sănătos să fie lecţie măcar pentru un politician din Parlament. În fine, te asigur că truda ta la „Timpul” e continuată de alte generaţii de gazetari, care, de asemenea, îşi storc creierii prelucrînd un fel de telegrame Havas, numite acum „fluxuri de ştiri”, întrebîndu-se cu ce să închidă ediţia ! Da, lumea nu s-a schimbat prea tare din vremea ta şi pînă acum, e populată tot de împăraţi şi proletari... Aşa că odihneşte-te liniştit !

luni, ianuarie 14, 2008

Povestea zilei - O minte strălucită


1898 - A murit Lewis Carroll (Charles Dodgson), scriitor englez şi matematician, autorul celebrei povestiri "Alice în tara minunilor" (n. 27.01.1832).

Trebuie c-aţi văzut “A Beautiful Mind” şi-aţi lăcrimat discret urmărind povestea matematicianului John Forbes Nash jr., condamnat să lupte cu făpturile imaginare ale strălucitei dar bolnavei sale minţi. Ei bine, vă asigur că filmul ar fi fost mai tare dacă l-ar fi avut ca erou pe Charles Lutwidge Dodgson, personaj victorian, profesor de matematică la Oxford, cel care a creat-o pe Alice. Dar n-ar fi putut să-l joace Russell Crowe, desigur… pentru şuia figură a lui Dodgson ar fi fost mai bun Jim Carrey, cu zîmbetul său adresat fantomelor, cu pasul aritmic, cu un umăr mai ridicat decît celălalt. Şi obsesiile ar fi fost altele. Nash vedea peste tot mesaje criptate, în timp ce Carroll era îndrăgostit de fetiţe, urmărind să le seducă, pasiunea sa, cu puternică tentă sexuală, fiind sublimată în poveşti încîntătoare, încărcate de joc, paradox şi nonsens. Nevroza lui Nash era una sumbră, născută din angoasele războiului rece, în timp ce boala lui Carroll a fost mai senină, predispunînd la visare. Şi, în ciuda recuzitei victoriene (jocul de cricket sau convenţiile legate de etichetă), în pofida obscurităţii anumitor pasaje, copiii din ultima sută de ani simt asta, amuzîndu-se copios cu povestea Alicei. Aşa că filmul nostru imaginar ar fi trebuit să fie o comedie pe cinste !

sâmbătă, ianuarie 12, 2008

Povestea zilei - Cum au plecat Reginele de pe bancnote



1996 – Liderii Uniunii Europene au prezentat pentru prima oară publicului design-ul bancnotelor Euro.

Orice argumente de consolare ar căuta susţinătorii ideii de stat naţional, introducerea monedei europene a dat o lovitură teribilă imaginarului Vechiului Continent. Păi gîndiţi-vă şi dumneavoastră – cîte figuri n-au dispărut din circulaţie? Parcă văd cum scriitorii francezi, plîngînd de li se zguduiau perucile, şi-au dat mîna cu sensibilele pianiste poloneze, trase la faţă de disperare, şi au ieşit demni din scenă... Cum frumoasele şi dolofanele Regine ale Marii Britanii au acceptat braţul unor negustori olandezi, întorcînd cu trufie spatele publicului... Cum muzicanţii italieni s-au împăcat, aşa, pentru ultima oară, cu toreadorii spanioli şi s-au retras, teatrali, sub faldurile cortinei. În locul lor, ce să vezi ? Pe bancnotele europene, nu tu acvile, nu tu coroane, nu tu steaguri tricolore. Numai nişte construcţii – şi, mai precis, nişte arce de boltă – de la apeductele romane la faţade baroce, trecînd prin bolţile gotice. Stiluri arhitectonice, expresii abstracte ale ideii de zidire, de şlefuire a pietrei brute. Simboluri masonice ? Poate... Simboluri ale echilibrului ? Cu siguranţă...

vineri, ianuarie 11, 2008

Povestea zilei - De ce ne place Jack London



1876 – S-a născut scriitorul american Jack London („Colţ Alb”, „Martin Eden”)

Poveştile sălbatice ale lui Jack London încă mai au puterea să captiveze orice băieţel, chiar unul hrănit cu chipsuri şi „Matrix”, pentru că au o reţetă infailibilă, în care se amestecă locurile exotice, animalele periculoase şi situaţiile limită. Închipuiţi-vă una dintre ele: un căutător de aur, singur în sălbăticie, cu căluţul său, pe malul unui rîu. Nu pare prea deştept – vorbeşte cu animalul, îi cere sfatul. În schimb e omenos şi harnic – trudeşte din greu cu sita, cernînd nisipul, în căutarea fărîmelor preţioase. Singurătatea nu-l sperie. Crede în Dumnezeu. Şi iată că dă de urma aurului. Sapă după filon, îşi frînge mîinile, de spaimă ca aurul să nu se ascundă în adîncul pămîntului. Sapă, sapă, sapă... În groapa adîncă, tîrnăcopul loveşte ceva tare. Bulgări galbeni ies la suprafaţă. A reuşit ! Îngenunchiat, bărbatul mulţumeşte Providenţei. Dar e ceva în neregulă... Mai mult simte decît vede o umbră, în spate. Împuşcătura îl aruncă într-o parte, ca pe o păpuşă de cîrpă. Deasupra, aventurierul care îl pîndise atîta vreme nu se grăbeşte. Scuipă peste cadavru. Ce bine că şi-a săpat singur mormîntul... Apoi sare în groapă, după aur. Surpriză! Minerul nu este mort. Începe o luptă pe viaţă şi pe moarte... din care binele învinge ! E ceva biblic în toată chestia... Iar băieţeii, oricît ar fi de hrăniţi cu chipsuri şi „Matrix”, simt asta...

joi, ianuarie 10, 2008

Maneaua misionară!




Pe blog, prietenul Mişu povesteşte ce-a păţit de Bobotează... Era acasă, citea, dintr-o dată s-au auzit bubuituri în uşă, de ziceai că au venit mascaţii! Deschide el uşa – jap!, un busuioc peste ochi... Era popa, cu Botezul, gata să-i cînte, gata să-i intre în casă. Restul poveştii nu mai contează. Mişu, ca un ateu ce este, se grăbeşte să calculeze cîţi bani a strîns unsurosul lui Dumnezeu, pe toată scara de bloc. Eu zic că morala e alta – unii preoţi nu prea ştiu să relaţioneze, vor să-ţi facă binele cu de-a sila. Te botează mintenaş, fără să bage de seamă că apa sfinţită e îngheţată şi-ţi fac cucui cu busuiocul. Sau te spovedesc de faţă cu vecinii, să audă toată lumea că eşti curvar şi beţiv. Mai mult, te ameninţă cu focul Iadului dacă nu pupi cu fervoare crucea. Stau şi mă gîndesc de unde o veni maneaua asta misionară, nesimţirea asta sfîntă.... Probabil că unii „slujitori” ai lui Hristos trec prin Seminar ca gîsca prin apă. Probabil că alţii se grăbesc să strîngă averi, uitînd că Domnul n-a avut bunuri în posesie ci, numai, în folosinţă. Probabil că harul nu lucrează automat în ei, în ciuda binecuvîntării Episcopului. Sau, mai degrabă, probabil că unii zeloşi n-au băgat de seamă că lumea s-a schimbat, că are mai multe îndoieli, dileme, că şovăie mai mult în a-şi arăta sufletul. E nevoie de delicateţe, e nevoie de înţelegere. Şi, slavă Domnului!, Biserica noastră are destul tact, are suficientă înţelepciune, are sfinţi şi prinţi, are ostaşi cuminţi, încît popa care l-a pocnit pe bietul meu Mişu să rămînă un caz singular, de tot rîsul. De aceea mi-am şi permis să mă amuz, scriind toate acestea!

Povestea zilei - Schimbarea suportului


1949 - Au fost lansate discurile de vinilin de către companiile CBC şi Columbia.

Ce- deosebeşte pe om de animal ? Capacitatea de a transmite urmaşilor experienţa de viaţă altfel decît prin intermediul codului genetic, folosind şi un cod cultural. Informaţia, indiferent de natura sa, este stocată pe un suport, de unde poate fi accesată, prin tehnici specifice. Viteza dezvoltării speciei umane poate fi înţeleasă mai bine urmărind segmentele temporale în care sînt folosite anumite suporturi. Preistoria a stocat cunoştiinţe în construcţiile megalitice timp de 20 de mii de ani. Istoria scrisă începe în Sumer, cu şase mii de ani în urmă. Tăbliţe de lut, apoi papirus, piei de animale, hîrtie. În urmă cu o sută de ani, undele electromagnetice încep să poarte informaţie, se naşte telegraful şi telefonul. Sunetele sînt stocate pe suluri de ceară, apoi pe discuri de ebonită. În 1949, se lansează discurile de vinil, înlocuite peste 25 de ani de benzi magnetice, apoi de CD-uri, citite cu ajutorul luminii polarizate. Astăzi, memoriile de calculator folosesc siliciul dar cercetătorii vorbesc despre integrarea anorganicului în organic, peste numai un deceniu. Acceleraţia schimbării este uluitoare. Are vreo limită schimbarea ?

PS In imagine, o stinca ciudata de la Cetateni, Arges, numită Scaunul Uriaşului, pe care au fost gravate simboluri polare...Cit o fi de veche?

miercuri, ianuarie 09, 2008

Povestea zilei - La vedere


1915, Marea Britanie. Se năştea Ken Aston, arbitrul care urma să revoluţioneze jocul de fotbal (m. 25.10.2001)

Această istorioară se dedică tuturor celor care cred că regulile sînt bătute în cuie, pe vecie. Sîntem în anul 1966, o lume post-Kennedy, o lume a Beatlesilor şi a revoluţiei sexuale, a fetelor cu părul lung şi fuste înflorate, a protestelor anti-războinice şi… a fotbalului ! Pe străzile conservatoarei Londre, un domn aşteaptă cu răbdare, la volan, să se schimbe culoarea semaforului. Numele şoferului – Ken Aston. Profesia – arbitru de fotbal. Adîncit în gînduri, domnul Aston nici nu bagă de seamă că drumul e liber. Tocmai îi venise o idee. Ce-ar fi ca fotbaliştii să primească avertismente cu nişte cartonaşe galbene şi roşii, dacă jucau incorect ? În felul acesta s-ar fi eliminat eterna ciorovăială cu arbitrul, care, pînă atunci, nu spunea jucătorilor că sînt avertizaţi ci se mulţumea să le treacă numerele într-un carneţel… Era mai simplu, mai transparent, mai fair play ! Geniala idee a fost aplicată în premieră patru ani mai tîrziu, la Mondialul din Mexic, cînd domnul Aston conducea Comisia de Arbitri a FIFA. Să mai spunem că acelaşi Aston a introdus echipamentul negru pentru arbitri, al patrulea oficial în teren şi a colorat steguleţele asistenţilor în roşu şi galben, pentru a fi vizibile. N-au trecut de atunci nici 45 de ani. Şi atunci cum să nu luăm în calcul actualele propuneri de introducere în fotbal a mijloacelor electronice de înregistrare, care să ajute decizia sau să “clonăm” arbitrul de pe teren cu “un frate” supraveghetor, dintr-o cabină cu monitoare TV ? Totul pentru o mai mare transparenţă şi corectitudine, vorba domnului Aston…

marți, ianuarie 08, 2008

Această presă anti-capitalistă...

Am citit ieri, într-un săptămînal, că prefectul e acţionar la nişte firme şi nu le-a trecut în declaraţia de avere. Întrebat, omul a spus că ele nu mai funcţionează, însă răspunsul nu l-a scutit de privirea piezişă a ziariştilor. Tot acolo, am văzut că deputatul Filip Georgescu a vîndut un teren de aproape un million de euro unui cunoscut om de afaceri. De asemenea, nimic în afara legii, numai că suma dă ameţeală jurnaliştilor, care o menţionează pe pagina întîi, cu încrîncenare. Dar să ne uităm şi în ograda proprie – şi noi am scris despre cele 17 terenuri cumpărate de deputatul Cristi Boureanu, anul trecut, precum şi de apartamentul pe care vrea să şi-l ia la New York. De ce o facem? Servim, astfel, interesul public? Înclin să cred că nu, întrucît e vorba despre lucruri aparţinînd sferei private. Oricît ne-ar fi de greu, trebuie să recunoaştem că şi politicienii au dreptul la o astfel de viaţă, şi ei pot cumpăra, pot vinde, pot face afaceri, pot moşteni averi, le pot pierde... Mai curînd, scriem din suspiciune şi, puţin, din invidie. Din suspiciune, pentru că avem experienţa marilor „tunuri” post-decembriste, a averilor făcute peste noapte, a Caritas-urilor şi a FNI-urilor, aşa încît suflăm şi în iaurt cînd vine vorba de sute de mii de euro. Dar şi din invidie – pentru că ne dăm seama cît de efemeră este puterea noastră, a aşa-zişilor lideri de opinie, în faţa oamenilor care ne pot cumpăra cu ziar cu tot. Se pare că fenomenul e general – pretutindeni, presa e niţel anti-capitalistă, punînd în prim-plan valori imateriale precum libertatea de expresie, raţiunea carteziană, morala, în timp ce noul capitalism este speculaţie, oportunitate, cinism. Pretutindeni, jurnaliştii se îmbracă în blugi şi pulovăr, hai!, sacou fără căptuşală... Pretutindeni, ego-ul mînuitorului de condei nu încape în ierarhiile corporatiste... Niciodată jurnalistul din străinătate (cu atît mai puţin din România ... nu vă gîndiţi la Esca sau Mihaela Rădulescu, vorbim despre jurnalişti!) nu va avea ultimul model de maşină, nu-şi va face vacanţele în insulele Polineziei şi nici nu va amesteca afacerile cu scrisul. Banii grei nu stau în buzunarul editorialiştilor. Aşa că nu prea ne simţim îndemnaţi să fraternizăm cu X sau Y, industriaşi, politicieni, speculatori de bursă. Că nu avem lecturi comune... O fi bine sau o fi rău?

Povestea zilei - 24 de ore sub papuc


În fiecare an, pe 8 ianuarie, în satul grecesc Monochisia puterea este preluată în exclusivitate de femei.

Şi cam ce fac doamnele cu ea ? Păi să aruncăm o privire prin telescopul fermecat asupra satului grecesc… Dis de dimineaţă, cîrciuma s-a umplut de consumatoare, care şi-au lăsat bărbaţii acasă, la cratiţă, nu înainte de a le lăsa scris cum să schimbe pamperşii ăluia mic. Bat cu palma în masă şi cer un rachiu, apoi răsfoiesc ziarele. Palicarii sfioşi le servesc, apoi se trag după bar, frecînd paharele. La primărie, doamna primar discută politică în consiliu cu doamnele din opoziţie. Toate sînt socialiste, progresiste şi votează în unanimitate înfiinţarea unor terenuri de joacă pentru copii. Pe străzi, maşinile conduse de doamnele şofer rulează cu viteza regulamentară, sub privirile blînde ale poliţiştilor, care le fac semne prieteneşti cu bastoanele. În cele două firme private din sat, femeile de serviciu se instalează confortabil în fotoliul directorial, salutate în cor de haita masculilor executivi. Răsfoiesc hîrtiile din mapele de lucru, apoi, după o matură chibzuinţă, hotărăsc reducerea costurilor, la agrafe şi creioane… În uşa bisericii, popa scrutează strada. Or veni şi aici ? Mai bine ar ascunde sîngele lui Hristos, că a fost an secetos şi e cam tare, iar ele, sărăcuţele, nu sînt obişnuite cu băutura, pardon!, cu Sfintele Taine… În fine, la redacţia ziarului local se pregăteşte o pagină de sfaturi culinare şi sînt scoase pozele deocheate, ca să nu se creadă că femeia se reduce doar la trup. Apoi redactorul şef se răzgîndeşte. În definitiv, mîine lumea va fi, din nou, a bărbaţilor !