marți, decembrie 14, 2021

Androginul, anarhistul, femeia


- din "Cronicile bătrânului sefist"-

Ce este literatura science fiction? Un gen artistic, a cărui temă principală o reprezintă impactul științei și tehnologiei asupra societății. La fel ca filosofia, SF-ul e cu atât mai bun cu cât creează mai multă amețeală intelectuală. Un vertij al uimirii, un joc conceptual provocator. Urmărind cele mai fecunde teorii științifice, science fiction-ul jonglează cu un arsenal care îl face imediat recognoscibil - nave spațiale, roboți, computere, androizi, extratereștri, telepați, mașini ale timpului, deliciul fanilor și oroarea literaților care n-au habar de științele exacte. Să fie science fiction-ul o literatură pentru tocilari? Nicidecum. Ce, fabulele se adresează zoologilor? Importante sunt temele puse în joc, coerența lumilor imaginate. Mai mult - unele capodopere ale science fiction-ului nici nu fac apel la concepte din matematică sau  din fizică, preferând sociologia sau antropologia, concentrându-se pe contactele dintre culturi. În locul căpitanilor stelari, eroi cu falca de granit, aceste povești ne propun personaje “altfel” (străini, minoritari, adolescente), descriindu-le psihologia, urmărindu-le transformarea. Despre un astfel de soft SF va fi vorba în continuare, când vom face cunoștiință cu Ursula K. Le Guin.

O voce unică, o conștiință trează


Ursula K. Le Guin (1929-2018) s-a născut la Berkeley, California, într-o familie de intelectuali. Tatăl, Alfred Kroeber, era antropolog iar mama, Theodora Kroeber, scriitoare. Ursula a absolvit Radcliffe College și Columbia University, specializându-se în limbi romanice, urmând apoi un program de studii doctorale, la Paris. În 1953 se va căsători cu istoricul Charles Le Guin. Va renunța la doctorat și își va urma soțul, de-a lungul Americii, până când Charles se va titulariza ca profesor la Universitatea Portland. Va lucra ca secretară, aducând pe lume și crescând trei copii. În paralel, va scrie și va publica volume de science fiction și fantesy, eseuri, poezii. 



Ursula K. Le Guin


Succesul major de public îl va cunoaște cu romanul “Vrăjitorul din Earthsea” (1968), primul dintr-o serie de șase cărți, care se vor vinde în milioane de exemplare. Apoi, în 1969, va publica “Mâna stângă a Întunericului”, lucrare science fiction care va câștiga premiile Hugo și Nebula. Vor urma alte titluri, dintre care notăm “Lumii îi spuneau Pădure” (Hugo - 1973) și “Deposedații” (Nebula - 1974, Hugo - 1975).  Până în 2018, când s-a stins din viață, Ursula K. Le Guin a publicat 23 de romane, 12 volume de povestiri, 11 volume de versuri, 13 cărți pentru copii și patru de eseuri. A câștigat șase premii Nebula și șapte premii Hugo, 22 de premii Locus, fiind onorată, în 2003, cu titlul “Grand Master” al Asociației Scriitorilor SF-F din America. În 2014, i s-a acordat Medalia “National Book Foundation”. De-a lungul carierei, criticii literari n-au contenit să-i elogieze talentul și să evidențieze forța temelor propuse - de la critica agresivității umane la pledoaria pentru diversitate culturală. De altfel, scriitoarea nu s-a sfiit să-și exprime public convingerile - în 1977, a refuzat un Premiu Nebula ca protest față de decizia Asociației Scriitorilor SF din America de a-l exclude pe Stanislaw Lem, marele nume din spatele Cortinei de Fier, iar în 2009 a părăsit ea însăși Ghilda Autorilor, care acceptase un proiect Google de digitizare a cărților, spunând: “Ați bătut palma cu diavolul corporatist” (critică reiterată cinci ani mai târziu, la adresa Amazon, alt gigant implicat în industria cărții).  


Femeile nu poartă război


În romanele SF ale Ursulei K. Le Guin, incluse în așa-numitul “ciclu Hainish”, acțiunea se petrece într-un viitor îndepărtat, urmărind constituirea unei civilizații galactice de tip federativ, condusă într-o oarecare măsură de o structură de putere tolerantă - “Ecumenul”. Scriitoarea nu abolește legile fizicii lui Einstein - călătoriile stelare se fac la viteze mai mici decât cea a luminii, cu nave ale căror echipaje călătoresc în stază, resimțind din plin efectele relativiste. În schimb, a fost inventat ansiblul, un dispozitiv cuantic care permite producerea aceluiași mesaj, în două locuri simultan, la mari distanțe. De aceea, Ecumenul încurajează schimbul de informații, mai degrabă decât cel de mărfuri, trimițând nave către planetele locuite, invitându-le să se alăture federației. Procesul este complicat, deosebirile fiziologice și culturale dovedindu-se importante. În “Mâna stângă a Întunericului”, Genly Ai, un mesager al Ecumenului, ajunge pe Gethen, planetă a frigului și a zăpezii, locuită de o rasă umanoidă de androgini, unde inițiază Primul Contact. Întâi în Karhide, o monarhie constituțională paranoică și lentă, apoi în Orgoreyn, țara vecină, condusă colectivist de o birocrație centralizată. Încercarea se poate dovedi fatală, dacă Mesagerul nu ar fi ajutat de un politician local, Estraven. De-a lungul acțiunii, cei doi încearcă să se înțeleagă și să se accepte, luptându-se, în același timp, cu natura ostilă și cu persecuțiile celor două guverne.



Dincolo de poveste, Ursula K. Le Guin propune cititorilor o mare temă de reflecție - cum modelează sexualitatea unei specii instituțiile ei sociale, cultura și istoria? Antropologii au căzut de acord că omul este singurul mamifer cu permanentă capacitate sexuală, capabil, de asemenea, de agresiune socială organizată, între cele două existând o posibilă legătură. Comportamentul sexual uman este asimetric - bărbații au nevoie de cât mai multe femei pentru a se reproduce cu succes, în schimb, în cazul femeilor, a avea mai mulți bărbați nu înseamnă a avea mai mulți copii. De aici, o permanentă competiție între bărbați, care i-a condamnat la adaptare prin strategii ale agresivității, violenței, manipulării și egoismului. Sigur, poți supraviețui și prin cooperare, altruism reciproc sau formare a coalițiilor. Totuși, agresivitatea și violența s-au dovedit a fi instrumente foarte avantajoase de obținere a resurselor, unii sociologi considerând că războiul, ca activitate de substituție sexuală masculină, este  pur și simplu un uriaș Viol. Bărbații poartă războaie, transmițându-și, prin timp, genele ucigașe de la o generație la alta. Anumite cercetări genetice sugerează că fiecare al douăzecilea bărbat de pe glob are astăzi gene de la Genghis-Han, crudul cuceritor mongol. Femeile nu poartă războaie. Și ele sunt capabile de violență, dar nu le stă în fire tendința spre expansiune. 


Dar cum ar funcționa lucrurile într-o societate de androgini? Ursula K. Le Guin îi descrie pe umanoizii de pe Gethen ca hermafrodiți asexuați în cea mai mare parte a timpului. Periodic, getheenii intră în starea “kemmer”, căpătând caracteristici sexuale definite univoc, fiind capabili să se transforme atât în bărbați cât și în femei. Această bisexualitate le-a modelat comportamentul, făcându-i incapabili de război. Există dispute, asasinate, expediții de jaf, vendete dar nu mobilizarea necesară organizării în timp a violenței. Pe Gethen nu se înregistrează violuri, nici acte sexuale neconsimțite, iar băștinașii nu cunosc nimic similar mitului lui Oedip. Bisexualitatea a născut instituții sociale specifice, de la case publice de kemmer până la jurământul kammering, o asociație monogamă asemănătoare cu familia umană. Bisexualitatea a exclus împărțirea indivizilor în puternici/slabi, activi/pasivi, favorizând asumarea tuturor rolurilor sociale. O astfel de societate nu pune preț nici pe competiție, nici pe schimbare ci, mai degrabă, pe cooperare. De altfel, mediul ostil de pe Gethen, similar cu acela din zonele arctice ale Terrei, limitează creșterea prin raritatea resurselor și descurajează revoluțiile culturale, cu inerentele lor perioade de haos. În frigul extrem, orice greșeală se plătește scump. Pe Gethen, spiritualitatea însăși reflectă condiția sexuală a localnicilor - ca în daoism, Principiile se completează - Lumina este mâna stângă a Întunericului, iar Întunericul este mâna dreaptă a Luminii. Nu vom povesti mai mult, rămâne plăcerea cititorului să descopere dacă a reușit Primul Contact.


O utopie ambiguă


În același univers se înscrie și romanul “Deposedații”, subintitulat “O utopie ambiguă”. Aici, Ursula K. Le Guin descrie evoluția unei colonii anarhiste comunitariene, desprinsă dintr-o societate capitalistă bogată. De două sute de ani, anarhiștii locuiesc pe Anarres, un satelit arid al planetei Urras, pe care-l transformă muncind din greu. Coloniștii refuză orice formă de guvernare și orice proprietate privată, modificându-și limbajul și atitudinile, prin ideologie și educație. “Nimic nu-ți aparține, totul este pentru a fi folosit. Pentru a fi împărțit. Dacă nu împarți, nu poți folosi !” - iată prima lecție servită copiilor de pe Anarres, în cadrul disciplinei “Vorbire și Ascultare”! În definitiv, vorbirea este o artă a cooperării.



Acțiunea romanului îl are în centru pe fizicianul Shevek, un anarhist strălucit, care lucrează la o teorie unificată a universului. Este descrisă formarea spirituală a eroului, ceea ce permite autoarei să ne ofere secțiuni ale coloniei anarhiste, de la creșele și școlile publice, până la taberele de muncă voluntară. Anarhiștii n-au guvern, legi sau poliție, ci se organizează în comunități, în sindicate, în centre de studiu. Există o rețea de administrație și management (CDP - coordonarea producției și a distribuției), în care locurile se ocupă prin rotație, dar ea nu guvernează persoane ci doar administrează producția. Pe Anarres nu se folosesc banii și nu există piață - se produce strictul necesar și se exploatează minerale pentru export. Relațiile sexuale  între maturi sunt libere, indiferent de natura lor hetero sau homoerotică. Copiii sunt crescuți “la comun”, fiind liberi să își aleagă meseria după cum le place. Fiecare cetățean dedică o zecime din timp muncii voluntare, în diverse proiecte sociale. Se practică descentralizarea - fiecare așezare este dimensionată din punct de vedere al populației funcție de resursele din zona imediat înconjurătoare, comportându-se ca un nod dintr-o rețea de transport și comunicații. Dar cum un sistem nervos nu poate exista fără creier sau măcar fără un ganglion, există și pe Anarres o capitală. Aici lucrează Shevek, într-un centru de învățare, intrând în contact cu teoria unui fizician străin,  dintr-o altă lume, Ainsetain de Terra, teorie veche de sute de ani.


Treptat, Shevek va înțelege că nici societatea anarhistă nu a eliminat jocurile de putere, măcar în zona intelectuală. Există invidie, clientelism, autopromovare, se practică cenzura și propaganda. Or, pentru a crea, un om de știință are nevoie de schimb liber de idei, de confruntare și concurență, altfel se condamnă la monomanie. Va reuși Shevek să găsească toate acestea dacă revine în societatea capitalistă de pe Urras? Și care ar fi prețul? Rămâne să aflați!

 

(Articol din numărul pe decembrie al revistei culturale "Argeș". Revista ARGES – Decembrie 2021 )


miercuri, noiembrie 03, 2021

Tratatul de guvernare al Bunului Doctor

Prin natura sa prospectivă, literatura SF este preocupată de timp și de schimbările pe care acesta le aduce societății umane, adică de istorie. Țintind departe, scriitorii de anticipație au meditat asupra viitorului speciei, pe care și l-au închipuit legat de permanenta noastră dorință de expansiune. Autori precum H.G. Wells, Cordwainer Smith sau Frank Herbert au completat porunca divină “Creșteți și vă înmulțiți!” cu corolarul “Apoi colonizați Cosmosul!”. Asta i-a obligat pe ei înșiși la un efort susținut de imaginație și la o viață de studii în domenul științelor exacte și ale omului. Fizică și psihologie, tehnologie și politologie. Altfel cum să descrii credibil ieșirea din puțul gravitațional al Pământului, cățărarea scrâșnită pe orbitele înalte, colonizarea sistemului solar și saltul către stele? 

Isaac Asimov 

Iar cei mai buni dintre ei, maeștrii genului, s-au transformat în istorici ai creșterii și descreșterii imperiilor galactice. Ce-ați spune de o serie formată din șapte romane, care înfățișează următorii 25 de mii de ani? O astfel de frescă nu putea să iasă decât dintr-o minte deosebită. Din mintea unui scriitor prolific, care a semnat peste 300 de titluri, din mintea unui doctor în biochimie. Numele său? Isaac Asimov.


O minte sclipitoare


Asimov s-a născut în 1920, la Smolensk, în Rusia cuprinsă de revoluția bolșevică, într-o familie de morari evrei, care a emigrat, trei ani mai târziu, în Statele Unite. Micul Isaac a crescut în Brooklyn, pe lângă prăvălia de dulciuri a părinților, dovedindu-se un copil foarte inteligent (avea un IQ neobișnuit de mare și, mai târziu, va face parte din societatea Mensa). Știa să citească de la cinci ani și, influențat de reviste precum  legendarele “Amazing Stories” și “Astounding Stories”, începuse să scrie povestiri SF. La 19 ani a reușit să vândă o primă schiță, “Naufragiat pe Vesta”, apoi a publicat “Căderea nopții”, unul dintre cele mai faimoase texte SF din toate timpurile. În paralel, și-a însușit o educație științifică solidă. A absolvit Universitatea Columbia și a obținut un doctorat în biochimie, apoi a predat la Universitatea din Boston. Din 1940 și până în 1958, a continuat să publice povestiri în revistele pulp, configurându-și universul creației în trei mari serii: seria “Fundației” (despre care e vorba în cele ce urmează), seria “Roboților” și seria “Imperiului Galactic”. În anii ’60, și-a mutat interesul în zona științei popularizate, publicând zeci de titluri despre fizică, matematică, astronomie, chimie dar și despre interpretarea Bibliei. Din anii ’80, a revenit asupra science fictionului, publicând continuări sau prequeluri ale seriilor sale romanești, unificându-și viziunea despre viitor, contopind filoanele creative și folosind aceleași personaje, cărora le-a dat mai multă substanță. A câștigat toate premiile mari ale domeniului (“Hugo” și “Nebula”, pentru romanul “Zeii înșiși”), a fost ecranizat cu succes (“Omul bicentenar”, cu Robin Williams) și a lăsat posterității idei care au intrat în patrimoniul culturii populare, precum Cele Trei Legi ale Roboticii. Apreciindu-i opera extrem de vastă, cititorii și criticii l-au transformat încă din timpul vieții într-o legendă, din liga celor mai buni scriitori SF americani (alături de Robert Heinlein și de Arthur C. Clarke), alintându-l cu apelativul “Bunul Doctor”. Ateu și umanist, apropiat de cercurile politice democrate, Asimov a fost mereu un adept al rațiunii în politică și un susținător al folosirii inteligente a tehnologiei. S-a stins din viață în 1992, în urma unei transfuzii sangvine, infectate cu virusul HIV.



“Fundația” - psihoistorie și politică


În 1951, Asimov adună în volum câteva povestiri despre crizele unui imperiu galactic, sub titlul “Fundația”. Inspirat de “Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman”, clasica lucrare a victorianului Edward Gibbon, scriitorul ne prezintă planeta Trantor, capitala imperială, și pe matematicianul Hari Seldon, personajul principal. Ca un nou Ieremia, Seldon profețește căderea Babilonului galactic, bazându-se nu pe o revelație ci pe analiza statistică a comportamentelor umane, o nouă știință denumită “psihoistorie”, capabilă să facă predicții. Chemat în judecată pentru trădare de Consiliul Imperial, Seldon anunță că nu există alternativă la căderea Imperiului, dar că perioada de haos și barbarie care va urma poate fi redusă, dacă se va înființa o Fundație, depozitara tezaurului cunoașterii umane. Fundația ar trebui să aibă sediul pe o planetă de la periferie, unde să editeze o Enciclopedie Galactică, sămânța  unei noi Renașteri, atunci când Trantor se va fi prăbușit. 


Hari Seldon - o viziune grafică

Scandalizați, increduli, imperialii permit totuși ca Enciclopediștii să fie exilați pe Terminus, la marginea galaxiei. De aici începe totul. Având probabil în minte și proaspăta aventură a înființării statului Israel, înconjurat de vecini ostili, Asimov descrie tribulațiile Fundației, care va renunța la rostul științific, sub amenințarea barbarilor de la periferie, învățând artele guvernării - amestec subtil de recompense și sancțiuni, de propagandă și manipulare. Rând pe rând, noi generații de lideri (primari, preoți, comercianți) vor depăși atacuri și provocări, vor acumula resurse și influență, deschizând calea către construcția celui de-al Doilea Imperiu. Și, peste toate, din Cripta Timpului, o hologramă a lui Hari Seldon va apărea periodic, să anunțe conform psihoistoriei că o criză sau alta a fost depășită cu bine. Până când? Până în momentul apariției unui conchistador misterios, numit Catârul, cu însușiri telepatice, capabil să îi manipuleze pe manipulatori. Dar și el va fi domesticit ca să se înscrie în marele plan al psihoistoriei de un grup secret, specializat în psihologie - a Doua Fundație. Iar loviturile de teatru vor continua, spre plăcerea fanilor, Asimov adăugând alte șase volume, până în 1993 (“Fundația și Imperiul”, “A Doua Fundație”, “Marginea Fundației”, “Fundația și Pământul”, “Preludiul Fundației” și “Fundația Renăscută”).


Probleme filosofice și servicii secrete


Dacă ar fi să comparăm seria “Fundației” cu ceea ce se scrie astăzi, nu e greu de observat că universul asimovian este mult mai simplu. În el nu găsim nici extratereștri (se știe că John Campbell, editorul de la “Astounding”, nu suferea formele străine de viață), nici computere avansate. Călătoriile interstelare se fac cu ajutorul salturilor hiper-spațiale (deci n-avem de-a face nici cu probleme legate de criogenie, nave generaționale, mutilarea pentru vid a speciei umane) iar aspectul economic al construirii imperiului galactic nu e tratat aproape deloc. În schimb, Asimov excelează la capitolul politică. “Fundația” propune o meditație asupra destinului societății omenești, iar întrebarea intrinsecă este: cine face istoria? La prima vedere, citind cărțile, ai fi tentat să răspunzi, precum Thomas Carlyle, că istoria este apanajul eroilor, personalităților ieșite din comun, capabile să modeleze evenimentele. Apoi, descoperind că personajele de pe Terminus sau Trantor, oricât de spectaculoase, acționează fără să-și dea seama conform legilor psihoistorice, prevăzute de Seldon, gândul îți fuge către lupta de clasă sau către dialectica hegeliană, ca motoare ale istoriei. Cât de util ar fi să cunoști dinainte viitorul! Și ce n-ar da serviciile de informații să dispună de o metodă matematică de predicție a direcției pe care o va lua furnicarul uman! Cum ar mai rumega marile computere nutrețul Big Data, pentru ca  politicienii, militarii și industriașii să înțeleagă ziua de mâine! Din fericire, psihoistoria nu există în realitate. Așa că mai putem crede în liberul arbitru, ca și în schimbarea regimurilor politice, oricât ne-ar spune propaganda că am ajuns la sfârșitul istoriei.



Fundația - serializată pe Apple TV


Privită din aceste unghiuri, “Fundația” se constituie și într-un tratat de guvernare sui-generis. Bunul Doctor ne arată că societățile evoluează de la simplu la complex și decad atunci când această complexitate nu se mai poate susține. Dacă Centrul nu mai produce nimic în afară de proceduri, comisii și corupție, atunci Centrul trebuie să cadă (aviz birocraților din orice capitală imperială). Și tot Asimov ne dă de înțeles că profețiile care se împlinesc singure sunt acelea în care oamenii vor să creadă. De aceea, regimurile politice ar face bine să nu-și piardă credibilitatea în ochii maselor, pentru că atunci sunt deja condamnate. Democrația (despre care Asimov nu amintește în “Fundația”, imperiul galactic fiind mai degrabă unul feudal) nu este ireversibilă, ci poate fi răsturnată oricând de o singularitate, de un lider charismatic, capabil să influențeze sentimentele, precum Catârul. Iar ăsta este coșmarul oricărui serviciu secret!


(din "Cronicile bătrânului sefist", articole publicate în revista "Argeș")


luni, noiembrie 01, 2021

“Cerul avea culoarea unui ecran de televizor…”

 “… reglat pe un canal fără emisiune”. Sunt primele cuvinte din “Neuromantul”, un roman care apărea în 1984 și câștiga cele trei mari premii ale science fiction-ului american (“Hugo”, “Nebula” și ”Philip K. Dick”). După el, nimic n-a mai fost la fel. 

Prolog


Anii ’80 ai secolului trecut aduceau în Vest muzica disco, mașinile de mic litraj și cea mai urâtă modă văzută vreodată. Dinozaurii IBM trăgeau să moară, cu cartelele lor cu tot, lăsând locul micilor computere personale, disketelor și jocurilor Tetris. În Est, secretarii generali ai PCUS erau din ce în ce mai bătrâni și mai casanți, iar casetele video circulau mai ceva ca rublele convertibile. În Statele Unite, un fost actor de western-uri devenea președinte, reducând cheltuielile sociale și crescându-le pe cele militare, ceea ce îi aducea un glonț în piept. Oamenii învățau cuvinte noi - dereglementare, dictatul pieței, austeritate - și încercau să se descurce. 



William Gibson

În această atmosferă, fandomul american lua contact cu scrierile unui autor tânăr, numit William Gibson. Era cu totul altceva decât maeștrii Generației de Aur din revistele lui John W. Campbell - Asimov, Robert A. Heinlein, A. E. van Vogt. Era diferit și de scriitorii anilor ’70, apăruți în “Analog SF” - Frank Herbert, Poul Anderson, Gene Wolfe, Roger Zelazny, Orson Scott Card. Noul venit scria nervos, inspirându-se din romanul noir, iar universul descris, mereu același, era plasat într-un viitor apropiat, decadent, distopic, în care personajele  - “samurai de stradă”, “cow-boy de consolă” sau “curieri de date”  - încearcau să supraviețuiască ostilității marilor corporații. Dar cine era William Gibson?


Un orfan, un timid, un hipiot


Gibson s-a născut în 17 martie 1948 (în zodia Peștilor), pe Coasta de Est, în orășelul Conway din Carolina de Sud. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe drum, tatăl său, manager al unei mari companii de construcții, fiind obligat să călătorească mult. De mic, a rămas orfan de tată iar școala elementară din Norfolk, Virginia, nu l-a stimulat deloc. Totuși, aici a descoperit literatura sf. După aceea, William s-a mutat cu mama sa în Wytheville, un loc pe care l-a descris ulterior ca având puține legături cu modernismul. În liceu, a continuat să citească și să asculte muzică, ignorând obsesia școlii pentru baschet. Așa i-a descoperit pe autorii subculturii beat -  Allen Ginsberg, Jack Kerouac și William S. Burroughs, care l-au influențat mai ales în modul de a scrie. Timid, retras, învățând fără tragere de inimă, adolescentul-problemă a fost trimis la internatul unei școli de băieți din Tucson, Arizona. La testele școlare, a luat 5 puncte din 150 la matematică și 148  la literatură, spre surprinderea tuturor. Și, chiar dacă internatul nu se va dovedi un paradis, cel puțin îl va forța pe Gibson să mai iasă din cameră, să lase de-o parte lectura și să socializeze.



Neuromantul


La 18 ani, William își va pierde și mama. Va renunța atunci la școală și va vagabonda, hipiot autentic, întâi în Canada, la Toronto, apoi prin Europa, împreună cu Deborah Jean Thompson, o fată din Vancouver, cu care se va căsători. În 1972, tânărul cuplu se va muta la Vancouver, British Columbia, unde Deborah va lucra ca învățătoare iar William va absolvi universitatea, cu o diplomă în literatură. Pînă în 1982, va schimba mai multe slujbe, se va împrieteni pe viață cu John Shirley, muzician punk, și se va apuca serios de scris. Primele povestiri îi vor apărea în revista “OMNI”, aducându-i numeroși admiratori, uimiți de imaginația lui Gibson, captivați de stilul alert. În 1984, va publica “Neuromantul”, un roman-cult, care va face valuri în underground. Povestea hackerului Case și a lui Molly Milioane va continua în “Contele Zero” (1988) și se va încheia în “Conexiunea Mona Lisa” (1988), așa numita Trilogie a Lăbărțării inaugurând triumfal un nou sub-gen SF - cyberpunk, intim legat de post-capitalism și de spațiile virtuale. Tradusă în numeroase limbi și editată în milioane de exemplare,  Trilogia îl va transforma pe William Gibson într-o vedetă internațională al scrisului. 


În anii ’90, Gibson va continua să exploreze tema viitorului apropiat, influențat de comunicații și internet, într-o nouă trilogie, mai temperată imaginativ, compusă din volumele “Lumină virtuală” (1993), “Idoru” (1996) și “All Tomorrow's Parties” (1999). Apoi, după atentatele din 11 septembrie 2001, punct de cotitură în istoria recentă americană, scriitorul va devini și mai realist, volumele sale "Pattern Recognition" (2003), "Spook Country" (2007) și "Zero History" (2010) investigând noi teme sociale, printre care infantilizarea societății și revenirea barbariei. Lucrările sale vor inspira producții hollywoodiene (“Johnny Mnemonic” - 1995), muzică ( U2 - “Zooropa” - 1993), jocuri pe calculator. Conceptele din romanele sale  - cyberspațiu, realitate virtuală, criptomonede - vor ajunge locuri comune. Astăzi, la vârsta de 73 de ani, Gibson rămâne atent la lumea dimprejur și continuă să mediteze cu pesimism la implicațiile tehnologiei asupra ființei umane.


Surse, teme, continuări


Să ne întoarcem la prima trilogie a lui Gibson, ale cărei teme au configurat sub-genul cyberpunk. Desigur, ca orice creație culturală, “Neuromantul” are precursori, are rădăcini și un mediu de cultură. Printre surse, să notăm romanele “Visează androizii oi electrice?” (1968), de Philip K.Dick și “Călare pe unda de șoc” (1975), de John Brunner. Ca decor, romanul preia și dezvoltă elemente din seria BD “The Long Tomorrow”, avându-l autor pe graficianul francez Jean Giraud aka Moebius, și din filmul lui Ridley Scott - “Blade Runner”. De aici vin orașele poluate, reclamele de neon sclipind pe asfaltul ud, flăcările turnurilor industriale, scuipate către cerul nopții. Dar Gibson completează toate acestea cu arhitecturile interne ale Matricei, cu questurile cavalerilor săi programatori printre fortărețe de date, în căutarea comorilor digitale. Universul cyber-punk este, de fapt, o viziune cinică asupra a ceea ce ar putea fi viitorul neoliberal, în care tehnologia a adâncit toate inegalitățile sociale. Crescându-și puterea, corporațiile asimilează statul, preluîndu-i autoritatea, și lumea interlopă, preluându-i violența. De aceea, anti-eroii lui Gibson sunt tot timpul urmăriți de asasini corporatiști, fără să se poată refugia sub scutul legii. Cum s-a ajuns aici? Printr-un accident (război, catastrofă ecologică etc), care a grăbit Istoria. Spațiile în care se desfășoară acțiunea seamănă cu “un experiment dereglat de darwinism social, proiectat de un cercetător scârbit, apăsând permanent pe butonul rapid-înainte”, fie că e vorba despre o Americă balcanizată, fie că e vorba despre o Japonie a zaibatsu-rilor conduse de Inteligențe Artificiale.



Lumina virtuală


“Am vrut să se vadă mizeria de la colțuri” - spunea Gibson. Și se vede. Nici nu s-ar putea altfel. Într-o lume în care ratele dezvoltării tehnologice și ale consumerismului sunt atât de rapide încât multe produse sunt depășite aproape instantaneu, strada e un depozit de gunoi, în care Subculturile reciclează - avem locuințe din melamină lipită cu epoxid, avem arme din piese de motor. Cum etica nu aduce bani, indivizii se pretează oricăror experimente biologice și neurologice. O proteză biologică sau o interfață om-mașină se plătesc cu bani grei, cam ca o specializare universitară, în ziua de azi. Universul cyber-punk este de trei ori “post-”. Post-umanist, prin apariția acestor hibrizi, a cyberspațiului, a Inteligențelor Artificiale autonome. Post-industrial, prin poli-corporații și infracționalitate, ca motor economic. Post-național, prin globalizare, balcanizare, bani independenți de un stat anume, segregare legată de status. Semințe ale acestui viitor distopic sunt recognoscibile în lumea de astăzi. 


Fiind atât de fecund intelectual, universul cyberpunk a atras și alte nume grele ale SF-ului american, precum Bruce Sterling, Pat Cadigan sau John Shirley, a căror operă merită studiată. La noi, scriitori precum Dănuț Ungureanu, Michael Haulică sau Sebastian Corn au publicat romane și povestiri notabile, în aceeași manieră (și cu ceva în plus!). Merită notat și excelentul traducător Mihai Dan Pavelescu, cel care transpus în limba română vocabularul cyberpunk. Din anii 2000, în care tehnologia a prins din urmă imaginația, cyberpunk-ul se transformă, îndreptându-se către criptologie și nanotehnologii (Neal Stephenson), fie către istorii alternative, născute dintr-un punct de divergență tehnologică (Bruce Sterling). Ce-ar fi fost dacă romanii ar fi descoperit curentul electric sau Anglia victoriană ar fi patentat calculatorul mecanic? Bine ai venit, steam-punk!


(Fragment din "Cronicile bătrânului sefist")


vineri, octombrie 29, 2021

Dune - ecologie și domuri geodezice

De la crearea lor și până astăzi, Statele Unite ale Americii rămân terenul de joacă al spiritelor independente, fie că vorbim despre imigranți, întreprinzători sau politicieni. Această trăsătură de caracter, moștenită, parcă, de la Părinții Fondatori, se regăsește și în lumea celor ce mânuiesc idei - mulți jurnaliști, scriitori sau oameni de știință americani au refuzat să parcurgă, până la capăt, ciclurile educaționale instituționalizate, urmărindu-și, mai degrabă, propriile interese. Spuneți-le diletanți, autodidacți sau originali. Etichetele nu-i vor supăra. În definitiv, și Mark Twain a fost un diletant, Benjamin Franklin - un autodidact iar Elon Musk se dovedește mai mult decât un original. Rebelii își lucrează cu pasiune ogorul minții și își scot la piață fructele intelectului. Ce dacă unii nu cumpără? Ei nu se supără dintr-atât. Ba pregătesc o viitoare recoltă! Dar și când prinde lumea gustul! Despre doi super-grădinari de-aceștia va fi vorba în cele ce urmează. Ei se numesc Frank Herbert și Richard Buckminster Fuller, un scriitor de science-fiction și un arhitect. Ideile lor ne pregătesc pentru supraviețuire, ca specie consumatoare, pe o planetă cu resurse limitate.

Un articol care n-a fost scris niciodată


Frank Herbert s-a născut în 1920, în orașul Tacoma, din nord-vestul Statelor Unite. Pasionat de scris, își ia prima slujbă la 18 ani, ca reporter la ziarul “Glendale Star”, apoi servește ca fotograf, în Marină, odată cu începerea Celui De-al Doilea Război Mondial. După război, își continuă cariera jurnalistică și se înscrie la câteva cursuri de scriere creativă, la Universitatea din Washington, pe care nu le termină niciodată.  



Frank Herbert


Reușește să vândă povestiri SF în revistele vremii și, în 1955, publică primul său roman, “The Dragon in the Sea”, o anticipare a războaielor pentru petrol din secolul al XXI-lea, dar și a problemelor de sănătate mintală pe care le generează un mediu închis, cum ar fi un submarin. Cartea a avut succes de critică dar puține vânzări, așa că Herbert își vede mai departe de jurnalism. În 1959, intrigat de un program guvernamental privind stabilizarea dunelor de nisip cu ajutorul plantelor, începe să se documenteze asupra problemelor ecologice. Cu toate că biologia, prin Charles Darwin și Ernst Haeckel, studia încă din secolul al XIX-lea influențele reciproce dintre ființele vii și habitatul lor, abia a doua jumătate a secolului al XX-lea extinde cercetarea ecologică către politică, economie și mediu. Sunt anii în care savanții formulează legile ecologiei, împrumută metode matematice pentru a modela evoluția populațiilor și se inspiră din teoria sistemelor. Fascinat, Frank Herbert dedică șase ani cercetării domeniului, timp în care topește informația atât de diversă într-un nou roman, cu acțiunea plasată pe o planetă deșertică - “Dune”. Cum lucrarea avea peste 500 de pagini, scriitorul o va publica, în serial, în două numere ale celebrei reviste “Analog” (“Dune World”, apărută în 1963, și “The Prophet of Dune” - 1965). 




Douăzeci de edituri o vor refuza tiparului, până când se vor găsi niște nebuni, specializați în publicarea de manuale auto (!), care investesc în ea. Iar piața reacționează la fel de nebunește - în 1966, “Dune” câștigă “Hugo” și “Nebula”, marile premii ale SF-ului american. În următoarele două decenii, Herbert va publica cinci continuări - “Mântuitorul Dunei”, “Copiii Dunei”, “Împăratul Zeu al Dunei”, “Ereticii Dunei” și “Canonicatul Dunei”, sporind gradul de complexitate al acestui univers, într-una dintre cele mai bune serii al science fiction-ului mondial. Odată cu ecranizarea din 1984, semnată de David Lynch, “Dune” devine parte din cultura populară universală a secolului XX. De prisos să mai adăugăm că articolul despre dunele de nisip din Oregon n-a mai fost scris niciodată.


Legea minimului și legea creșterii complexității


Cu acțiunea plasată la mii de ani distanță, în viitor, “Dune” descrie un imperiu galactic organizat pe baze feudale, condus de un Împărat Padișah, a cărui putere este stăpânită cu greu de un parlament compus din Case Nobiliare. Cum tehnologia în general și computerele în special fuseseră de mult puse la index de un incident global, numit Jihadul Butlerian, oamenii fuseseră nevoiți să-și dezvolte la maximum capacitățile fizice și mentale. Grupați în ghilde și societăți secrete, unii învățaseră să plieze continuumul spațiu-temporal, conducând mari cargouri cosmice, alții efectuau operații complexe de inducție și deducție, sfătuindu-i pe baroni și conți în problemele guvernării. Societatea feminină Bene Gesserit se specializase în eugenie și propagandă, furnizând concubine nobiliare și expertiză educațională iar cei din Bene Tleilaxu păstrau experiența ingineriei genetice, clonându-se în mod repetat. Toate aceste performanțe erau posibile grație unui drog unic, numit melanj, care se găsea pe o singură planetă - deșertica și sălbatica Arrakis sau Dune. 




Ar fi imposibil să descriem aici fascinanta acțiune a romanului. Ne mulțumim doar să semnalăm modul în care Frank Herbert ilustrează legile ecologiei, folosindu-le pentru a crea prăfoasa și nemiloasa lume a Dunei, un ecosistem perfect coerent. Chiar dacă biotopul pare sărac (ce să crească în nisip?), biocenoza e diversă - de la plantele ascunse în jurul insulelor stâncoase, prima verigă a lanțului trofic, transformând anorganicul în organic, până la marii viermi de nisip (descompunătorii, ultima verigă a lanțului trofic), cei responsabili de crearea melanjului. Între plante și viermi se află oamenii, la fel de constrânși de legea resursei minime, apa, care limitează dezvoltarea. Societatea arrakiană s-a refugiat în peșteri, unde își adună cu zgârcenie orice picătură de apă. Freemanii poartă distrai, un costum destinat reciclării lichidelor corporale, condensează umiditatea atmosferică și își deshidratează morții. Aici, jurămintele se sacralizează cu salivă iar lacrimile sunt onorul suprem. Indivizii depind unul de celălalt, iar individualiștii n-au viață lungă. S-ar crede că o astfel de societate este condamnată la stagnare. Uităm de legea creșterii complexității sistemelor - este suficient un eveniment declanșator (apariția unui Mesia) și totul explodează. Iar revoluția va sfâșia, treptat, întregul țesut social al Imperiului. Dar asta e o poveste pe care vă las plăcerea s-o descoperiți singuri.


Minunea de pe insula Sfânta Elena


Unul dintre locurile favorite de recreere ale celor din Montreal este Parcul “Jean Drapeau”. Amenajat pe insula Sf. Elena, din albia marelui fluviu Sf. Laurențiu, parcul găzduiește mari spații verzi, grădini și păduri, dar și o renumită pistă de Formula 1. Printre construcțiile din parc, una atrage toate privirile - este Biosfera, o structură înaltă de 60 de metri, alcătuită dintr-o rețea metalică, care se autosusține. În interior  funcționează un muzeu al mediului. Geoda a fost ridicată în anii ’60, ca pavilion al SUA la Expoziția Universală de la Montreal. Puțini dintre cei care o văd îi știu povestea. Ea materializează ideile unui arhitect singular, pasionat de ecologie - Richard Buckminster Fuller, născut în 1895, la Milton, o localitate din Massachusetts, în nord-estul Statelor Unite.



Richard Buckminster Fuller


La liceu, Fuller a detestat geometria, declarându-se incapabil să înțeleagă cum urmele cretei, pe tablă, pot fi unul și același lucru cu noțiuni abstracte precum punctul sau linia. Abia mai târziu, la Harvard, va ajunge să vadă și să creeze forme. Prea târziu - va fi exmatriculat pentru “iresponsabilitate și lipsă de interes”, așa că tânărul se va vedea nevoit să facă diverse munci pentru a se întreține. Va lucra în industria textilă și în abatoare, va trece prin Primul Război Mondial și va cunoaște Marea Depresie, luptându-se cu alcoolismul și cu tentativele de sinucidere. Până la urmă, se va aduna din sfărâmături și va începe să caute un sens al vieții. Mai precis, va dori să înțeleagă ce poate face, cu umilință, un individ, fără să fie sprijinit de guverne sau companii. Se va interesa din ce în ce mai mult de ecologie, de reciclarea materialelor, de structurile care se autosusțin. Astfel, în 1948, împreună cu o echipă de profesori de la Black Mountain College, din Carolina de Nord, Fuller va dezvolta proiectul domului geodezic, pe care-l va și patenta. 



Domul geodezic din Insula Sf. Elena


Bazat pe un icosaedru înscris într-o sferă, cu un vârf plasat în punctul cel mai de sus al structurii și cu cele douăzeci de fețe formate din triunghiuri echilaterale, domul geodezic echilibrează forțele și n-are nevoie de stâlpi interiori ca să se susțină. Ca un ecosistem în echilibru, geoda se sprijină pe elementele constitutive și acoperă maximum de spațiu, cu minimum de materie.  Din anii ’50, guvernul american devine atent la ideile lui Fuller, comandându-i numeroase corturi-dom pentru armată. Din 1954, va începe să colaboreze cu arhitectul japonez Shoji Sadao. În 1960, primește medalia de aur a Institutului American de Arhitectură. În 1964, ridică Biosfera, imensul dom geodezic de la Montreal. Înregistrează alte 20 de brevete și își expune public teoria construcțiilor autosustenabile, marca societăților interesate de dezvoltare durabilă în raport cu mediul. Teoriile sale, întâlnindu-se cu cele ale lui Frank Herbert, definesc sfârșitul secolului al XX-lea. În secolul al XXI-lea, mesajul celor doi merge mai departe, preluat de mii de activiști de mediu, de oameni de știință îngrijorați de schimbarea climei și de politicieni care vor să reglementeze emisiile de carbon. Să mai spună cineva că science fiction-ul și arhitectura nu schimbă lumea!


(fragment din cartea "Cronicile bătrânului sefist", în pregătire)


joi, octombrie 28, 2021

Cronicile bătrânului sefist

Am început de vreun an să public în revista de cultură "Argeș" capitole dintr-o carte în pregătire, cu titlul (provizoriu) "Cronicile bătrânului sefist. Autori, cărți ,idei" și m-am gândit să vă ofer, în avanpremieră, și Dvs câte ceva. Sper să vă placă.


 Trei tipuri de pandemie - germeni, vise, mușcături


Loviți în moalele capului de pandemia COVID 19, jurnaliștii și politicienii cântă, la unison, aria vremurilor excepționale - n-am mai trăit, domnule, așa ceva, nu știm ce se va alege de viața noastră! Se vede că n-au habar de microbiologie dar nici măcar n-au citit science fiction, literatură în care tema molimei a fost întoarsă pe toate fețele. În 1969, autorul american Michael Chrichton publica romanul “Germenul Andromeda”, relatarea luptei cu o epidemie mortală, de origine extraterestră, izbucnită în Arizona. 




Jacques Sadoul, în a sa “Istorie a science fiction-ului modern”, remarca plauzibilitatea extremă a scenariului. Evident! Crichton a fost medic, familiarizat cu conceptele și procedurile domeniului (dacă nu mă credeți, o să adaug faptul că tot el a fost producătorul serialului “ER”, mai cunoscut la noi ca “Spitalul de urgență”). Așa că iată ce se știa despre pandemii, încă din anii Războiului Rece:


  • Virusurile sunt bombe informatice. Aflate la granița anorganicului cu organicul, nu posedă metabolism, putând să reziste mult în condiții dificile. De aceea, nu trebuie să ne mirăm dacă vor veni din spațiu sau din adâncurile înghețate ale pământului. Apoi, în contact cu un mediu propice, vor tinde să se replice. Cum ? În principiu, furnizând alt program de producție celulelor gazdei, aducând astfel boala.
  • Faptul că nu au metabolism le face imune la antibiotice. Doar sistemul imunitar poate lupta cu ele, dacă este învățat să le recunoască. Asta fac vaccinurile. Din păcate, virusurile pot să se deghizeze și chiar să se schimbe, prin mutații genetice. Și lupta o ia de la început.
  • Ca să luptăm cu un virus, trebuie să-l izolăm, să-l identificăm, să-i înțelegem atacul. Asta se face în laboratoare specializate, cu norme draconice de protecție, cu colective  multidisciplinare de specialiști. În roman, Crichton descrie un astfel de laborator subteran, cu niveluri din ce în ce mai sterile, cu tehnici din ce în ce mai agresive de dezinfectare a corpului uman, unul dintre cele mai murdare lucruri din univers.
  • Carantina este întotdeauna imperfectă. Trebuie să se identifice vectorii de răspândire. Una e ca virusul să se transmită prin sânge și alta e să se transmită prin aer. Una e ca virusul să fie transmis de păsări, alta - de șobolani. Carantina nu vindecă - doar dă timp pentru apărare. Dar, mai devreme sau mai târziu, virusul tot va trece de barajele noastre. De aici, altă socoteală. Dacă e un ucigaș sângeros, care își ucide gazda, nu va avea nici el viață lungă, întrucât piare odată cu ea. Dacă nu, e posibil să găsim un mod de conviețuire.


De remarcat că “Germenul Andromeda” fusese adus pe Pământ de un satelit american, destinat tocmai să adune microorganisme din stratosferă, pentru cercetări militare. Autorul ne ține în suspans - nu știm dacă avem de-a face cu un virus natural sau artificial, știm doar că originea sa este extraterestră. Capacitatea de a se “hrăni” cu energie face ca decizia politicienilor de a “cauteriza” zona cu o bombă termonucleară să fie cea mai proastă posibil. Noroc că Andromeda suferă o mutație, transformându-se din ucigaș de oameni în mâncător de plastic. În realitate, pentru COVID 19, parcă mă aștept mai degrabă la un vaccin (între timp, au apărut mai multe).



Poate cel mai rău tip de pandemie este înfățișat de Stephen King, maestrul incontestabil al genului post-apocaliptic, în romanul “Apocalipsa” (The Stand, 1978). Aici, avem parte de un virus modificat de gripă, care scapă dintr-un laborator american și ucide, în 19 zile, peste 99% din omenire. Autorul înfățișează realist nu numai eșecul carantinării ci și al măsurilor de mână forte, luate de armată, printre care instituirea legii marțiale. Sunt antologice scenele în care puținii supraviețuitori încearcă să scape din orașele-cimitire, precum și dezlănțuirea instinctelor agresive acolo unde nu te aștepți. Până aici, nimic deosebit. Dar ce e mai interesant abia vine. Maestrul King ne-a promis o Apocalipsă, nu o biată pandemie. Așa că supraviețuitorii încep să aibă vise care-i cheamă în tabăra Binelui, condusă de o negresă centenară, Mother Abagail, respectiv a Răului, sub steagul unui cowboy demonic, Randall Flagg. Conflictul va fi capătă astfel o semnificație metafizică iar Dumnezeu va ține partea celor care sunt capabili să se sacrifice.



A treia formă de pandemie, comună în literatura science fiction, este invazia zombi. N-are rost să explic ce este un zombie, nici să fac trimitere la credințele haitiene - mă rezum la a spune că avem de-a face cu niște oameni modificați, morți-vii, care îi infectează, la rândul lor, pe alții. Avem de-a face cu o pandemie de turbare, de care nici mitul vampirului nu este străin. Dincolo de groaza viscerală pe care ne-o insuflă hoardele de morți-vii, mai suntem chinuiți și de teroarea că se transformă în monștri chiar cei pe care-i iubim. Care ar fi consecințele invaziei zombi? Dramatice! Nu  numai sfâșierea țesutului social ci și, cel mai probabil, pierderea sănătății mentale a supraviețuitorilor. Nu e lucru ușor să te trezești într-o lume în care să nu-i mai recunoști pe cei din jur. Titluri? Destule. De la “I Am Legend”, cartea clasică a lui Richard Matheson (1954), până la “Războiul Z” (2006), de Max Brooks. Literatura mainstream cunoaște și ea tema, chiar dacă o tratează în registru psihologic, vorbind despre o info-demie: ce altceva sunt Rinocerii lui Ionescu decât niște zombi, infectați de o ideologie fanatică?


În toată povestea, lipsește ceva - și anume perspectiva zombi-ului! N-aveți grijă, Regele s-a gândit la asta! În romanul “Mobilul” (2006), Stephen King descrie un scenariu catastrofal - În după-amiaza zilei de 1 octombrie, în Boston, toți cei care vorbeau la mobil primesc un semnal, un impuls subliminal care le distruge psihicul, transformându-i în mașini agresive. Mai târziu, ei se vor strânge în grupuri, ca păsările în stol, visând în comun, acționând în comun, dezvoltând un fel de minte colectivă. Tel-nebunii vor desemna chiar purtători de cuvânt, care vor încerca să-i amăgească și să-i convertească pe supraviețuitori.


vineri, iulie 09, 2021

EURO 2020, din fotoliu

9 iunie 2021. Au mai rămas două zile și ceva mărunțiș până când heralzii Regelui Fotbal vor suna în trompete, anunțând începerea Carnavalului. Din Trivalea lui Dobrin, cu miros de pruni și flori de lămâiță, mă pregătesc de scris istoriile lui Euro 2020, cu gândul la cronicarii de altădată - Chirilă, Barbu, Cosașu, Fănuș, maeștrii care au făcut literatură din urletul tribunelor și personaje de roman din fotbaliști. Un ochi râde, în așteptarea spectacolului, un ochi plânge, pentru că puișorii lui Rădoi (fragili, cu pene galbene) lipsesc din distribuție. Dar când te bate Armenia, se poate spune că ești mai prost decât un banc cu Radio Erevan... În fine, să-i lăsăm în plata domnului (Burleanu), singurul capabil să-i ierte (Deznodați-vă, bă, picioarele!!!👿) și să ne uităm la băieții mari - cine o să câștige? Franța, campioana mondială a improvizațiilor? Atletica, raționala, cruda Germanie? Veșnic perfidul Albion? Cuțitarii din Italia, care te înjunghie din trei pase, pe contraatac? Spania, care nu prea mai e tiki-taka, Olanda care joacă acasă ? Portugalia, Turcia și Ucraina nu pot face surprize? Ba bine că nu! Totul se joacă!

 
# De vineri, pentru o lună de zile, blocați-vă televizoarele pe Pro TV și ascundeți telecomanda, țineți berea aproape și consoarta departe, luați-vă, dacă e nevoie, concediu medical și hai că începe! N-aș recomanda să mergeți pe Arena Națională, acuma, că prinserăm și noi un loc la masa bogaților (ca organizatori), că tot de firimituri vom avea parte - Ucraina, hai, mai merge, dar Macedonia de Nord? Dar Austria? Astea sunt echipe bune de Centrul Vechi, să le luăm banii ! (Cum îmi zicea nașul Goran, un cârciumar din Kladovo, când a auzit că ne-am ales un neamț președinte - "nemții nu sunt buni decât să le iei mașina"😉). Altceva dacă vine Olanda în optimea de finală! Până atunci s-or mai potoli și ploile astea, urâte ca fețele dușmanilor mei... Pe mâine!

Ochelarii sociologului și scufia nostalgicului

10 iunie 2021. În această vară morocănoasă (unde ești tu, Greta Bioenergeta, victima "încălzirii" globale?), UEFA s-a gândit să ne dea câteva clătite umplute cu mătreață. Prima - EURO 2020 se joacă împrăștiat, pe 11 stadioane, de-ai zice că l-a apucat pe președintele Ceferin o criză de generozitate față de săracii Europei. De fapt, măsura asta favorizează marile echipe - Germania, Olanda, Anglia, Italia joacă primele meciuri acasă. Mai mult, finala va fi pe Wembley. A doua - sunt permise cinci schimbări în timpul meciului (și a șasea în prelungiri), ceea ce e în avantajul echipelor cu loturi mari, omogene ca valoare. Care echipe, ca să vezi, sunt tot alea de joacă acasă! A treia - s-au impus reguli complicate privind promovarea din grupe, demne de birocrații bruxelezi. Nici n-am făcut efortul să le rețin, le vom afla împreună. A patra - se folosește arbitrajul electronic (VAR), iar Big Brother va fragmenta jocul și îi va da o aromă de irealitate. Ca să pună glazură pe prăjitură, accesul pe stadioane va fi permis cu mască FPP2 sau chirurgicală. Parcă îi văd pe microbiști cum ovaționează, cum suflă în vuvuzele, cum huiduie prin mască! Asta îmi amintește de o întâmplare absurdă din armată. Aveam un locotenent sadic, căruia îi plăcea să ne alerge cu masca de gaze pe figură. Dădeam ture de stadion în jurul lui, ca o turmă de elefanți înfuriați, înjurându-l cum puteam, pe sub cagula plină de transpirație.👿 Omul auzea doar niște mormăieli înăbușite și, neînțelegând nici un cuvânt, ne alerga mai tare. În fine...

# Dacă ar fi să-mi pun acum ochelarii sociologului, văd că, de vreo 30 de ani, echipele naționale sunt mai slabe decât echipele de club. 30 de ani de când s-a prăbușit comunismul, iar fotbaliștii est-europeni mai răsăriți au început să joace în Occident. Apoi, după ce exodul a sărăcit valoric campionatele din Est, marile cluburi occidentale s-au reorientat, investind masiv în școli de fotbal. A apărut astfel o nouă generație de fotbaliști, mult mai mobilă, mult mai puțin legată de un steag - cluburile îi vând și îi cumpără frecvent, iar ei sunt gata oricând să plece pentru un contract mai bun. În această ecuație, naționalitatea, limba sau cultura nu mai joacă niciun rol. Nici patriotismul. Când sunt selectați la echipa națională, tinerii fac eforturi să se armonizeze - și asta îi face să joace mai slab decât la cluburile lor. Fără s-o spună, se gândesc dacă nu pierd timpul. Se gândesc și cluburile dacă n-ar fi mai bine să dispară campionatele naționale, înlocuite de o competiție pan-europeană. În definitiv, asta înseamnă globalizarea, nu?
 
 
Inegalabilul Dobrin
 
# Îmi dau jos ochelarii sociologului și îmi pun scufia nostalgiei. Vă mai amintiți cum era fotbalul copilăriei noastre socialiste? Nu ne doream să ajungem fotbaliști, pentru că nu vedeam fotbalul ca pe o afacere, în schimb îi iubeam sincer. Erau idolii, erau eroii comunităților noastre. Stiam unde stau, unde se antrenau, unde beau câte o vodcă. Erau ai noștri și noi eram ai lor. Dacă erai din Pitești, țineai cu Argeșul lui Dobrin, dacă stăteai în Giulești, rapidist scria pe tine. Nu exista să-ți trădezi orașul sau cartierul. Săreai gardurile sau te cățărai prin copaci, doar să-i vezi pe AI TĂI driblând, pasând, înscriind. După etapă, te adunai în jurul vreunui chioșc de ziare, unde vânzătorul, inimos, lipise "Sportul" pe geam, că n-ajungea la toți, și citeai clasamentul, cu nasul turtit pe sticla rece. Azi... 

Printre statui și chiparoși

11 iunie. Roma. Caldă, maternă, mirosind a prăjeală și a portocale putrede. Roma, cu magrebini dormind în piețele lui Bernini, cu preoți în costume Versace și bancheri pe motociclete. Roma, cu bisericile ei baroce și cu domni cărunți, în nostalgică passeggiata.  Diseară, în Foro Italico, o grădină de pe malul Tibrului, Euro 2020 se va naște printre statui albe și chiparoși. 
 
 Foro Italico
 
# În primul meci din grupa A se înfruntă Italia și Turcia, două echipe interesante, în creștere de formă. Turcii, cu o apărare beton, au primit doar 3 goluri în preliminarii, prezentând un lot echilibrat, între tinerețe și experiență. Italienii, sub conducerea ambițiosului Roberto Mancini, au o medie de vârstă mai ridicată dar compensează prin agresivitate - trecute-s vremurile celebrului catenaccio. Eu aș paria pe ei, mai ales că în tribună n-a fost primit picior de suporter turc, din motive pandemice, zice-se (totuși s-au strecurat 😉)!

# Mâine se joacă un al doilea meci din grupa A (Țara Galilor-Elveția) și două partide din grupa B (Danemarca-Finlanda și Belgia-Rusia). Demnă de urmărit va fi cea de-a doua, pe Stadionul ca un OZN din insula Krestovsky, St. Petersburg. Belgienii au pretenții la titlu, însă rușii sunt fiare când joacă acasă. Pentru Putin, fotbalul e și o chestiune de mândrie politică - a fost de ajuns un mormăit diplomatic de la Kremlin și UEFA a interzis tricourile alea cu harta Ucrainei Mari.

P.S. De ce trebuie să comenteze Esca festivitatea de deschidere?!?

Digitalizarea fotbalului

12 iunie. Slăbuț rău spectacolul de deschidere al Carnavalului fotbalistic! Hai, Bocelli și-a respectat fanii, fanfara lui Garibaldi a avut panaș dar imnul campionatului, cu băieții ăia triști și cu un Bono digital, a fost jalnic si ne-a umplut de holograme cu inimi bandajate! Bono, campionul corectitudinii politice... Poate c-am îmbătrânit eu dar zău că spectacolele astea, gen Untold, sunt ca filmele cu supereroi - maximum de efecte speciale și zero emoție. Mai faci și burtă de bere! Bono, uită-te și tu, tată, pe YouTube, cum a cântat Gianna Nannini imnul Mondialului din 90, ăla cu "Notti magiche", de se încrâncena carnea pe tine, apoi ascunde-te! Și ia cu tine și hologramele! 😎 În fine...
 
Holograma lui Bono
 
# În schimb, meciul inaugural a fost bun. După autogolul nefericitului Demiral, reduta Turciei s-a prăbușit, ca la Plevna! Mi-au plăcut mult decarul de buzunar Insigne și pirații Bonucci și Chiellini, îmbătrâniți în rele  

# Astăzi, la Baku, Elveția a remizat cu Țara Galilor, păstrând Turcia în cărți. Elvețienii au renunțat la ciocolata albă și au venit cu o marcă nouă, delicioasă - Embolo. În meciul ăsta am văzut, din nou, efectele VAR-ului. Un minut am așteptat decizia arbitrilor din culise, pentru ceva la mintea cocoșului. Golul lui Gavranovici a fost din ofsaid. Ce era atât de greu pentru tușier să ridice fanionul? Dar deh, când ai VAR, te lași pe tânjeală, lasă că o rezolvă computerul! De-aia nu mai ține nimeni minte zece numere de telefon, anii de domnie ai lui Ștefan cel Mare sau o poezie! Lasă, că o rezolvă computerul! Iar mințile noastre devin din ce în ce mai lente, timpul de concentrare scade și nu mai putem desfășura un raționament, bazat pe argumente! Pe calea asta, în 50 de ani, vom deveni dependenți de calculator ca pruncul de biberon. De-aia, când aud de mașini care se conduc singure, de IA și de digitalizare, mă gândesc la luddiți și la Jihadul Butlerian (mai citiți și voi 😉 ).

# Diseară, vreau să mă uit la Belgia-Rusia, care se anunță cu scântei. Marinarii lui Cherchesov și-au pregătit tunurile și toate fregatele patrulează pe Neva, cu pavoazele sus. Dar tare mă tem că n-or să-i poată opri pe Dracii Roșii să cucerească Palatul de Iarnă. Între timp, la București, Arena Națională se inundă, că uitarăm să tragem acoperișul. Deh, dacă ne luă ploaia prin surprindere, că a fost secetă în ultimele zile... 

Dramă la Copenhaga!

# Partida dintre Danemarca și Finlanda a fost oprită la sfârșitul primei reprize. Christian Eriksen, starul naționalei Danemarcei, s-a prăbușit pe teren, fără să fie lovit de nimeni, probabil din cauza unui infarct. Medicii de pe Parken au intervenit imediat, cu defibrilatoare, și l-au intubat pe tânărul de 29 de ani. Admirabil, în timpul manevrelor de resuscitare, în jurul lui Eriksen au fost ridicate cearceafuri, care să apere demnitatea celui în suferință de priviri indiscrete. Fotbalistul a fost transportat la spital și partida rămâne întreruptă.

Când inocența se sfârșește

13 iunie. Ca orice joc de oameni tineri, fotbalul nu cunoaște moartea. Violența - da, e chiar dorită și așteptată, dar nu moartea. Moartea întrerupe mișcarea, iese din reguli, tulbură celebrarea vitalității. În contact cu moartea, omul tânăr trăiește primul său spasm metafizic și înțelege subit că e vulnerabil. De aici, inocența se sfârșește iar culorile lumii pălesc. De aici, sărbătoarea nu va mai fi niciodată deplină. Poate că așa se explică și rezultatul de aseară din meciul Danemarca - Finlanda. Șocați de cele întâmplate lui Eriksen, care a trecut pe lângă moarte, fotbaliștii lui Hjulmand au revenit pe teren storși de vlagă și lipsiți de concentrare, au primit gol în minutul 60 și au ratat apoi un penalty. Danezul Michael Laudrup, fost atacant la Barcelona, a criticat decizia UEFA de a relua meciul, iar pe rețelele sociale s-au revărsat mii de critici la adresa regizorului transmisiei TV, care a difuzat imagini cu lacrimile soției lui Eriksen.
 
# Apropo de violență. Domnilor, pe vremea noastră💪, violența din fotbal era o bună supapă de descărcare a tensiunilor sociale. Cei mai violenți erau fundașii (Ion Marin era supranumit Săpăligă), iar atacanții dezvoltaseră tehnici de eschivă, ca-n box - fentau din corp, săreau peste crampoane. După un meci din Divizia B, veneau pe teren oamenii de serviciu și adunau oasele cu grebla! Azi, violența a mai scăzut, arbitrii sunt mai atenți, se folosesc apărătoare de tibie, crampoane de plastic. E normal - fotbaliștii sunt văzuți ca o marfă scumpă, care nu trebuie deteriorată.

# La St Petersburg, pe seară, Diavolii Roșii s-au distrat cu apărarea rușilor, portarul Șunin fiind nevoit să scoată din poartă trei castane fierbinți, cu numele lui Lukaku și Meunier pe ele. Rușii au arătat bărbăție doar la început, când au refuzat să îngenuncheze și să-și ceară scuze, pe motiv de BLM. În rest, belgienii au trecut prin ei ca-n brânză, legând cu dezinvoltură ieșirile din apărare cu fazele de atac în zona centrală, în timp ce rușii se chinuiau în benzi. Fotbal modern versus fotbal învechit. 
 
Lukaku, biruindu-i pe ruși
 
# În timp ce notez toate acestea, Croația pune probleme Angliei, pe Wembley, în primul meci din grupa D, iar la București au venit sacagiii, să usuce Arena Națională. Eh, să curgă berea în Centrul Vechi, că fotbalul e, oricum, în altă parte. Până la urmă, Anglia a câștigat, la limită, cu golul lui Sterling, și cu autobaza în poartă, în ultimele 20 de minute. Mediocru meci. 

# P.S. Aflu că fosta glorie a Chimiei Rm. Vâlcea, Marian Bașno (67 ani), a murit în această dimineață, într-un accident rutier, pe Dealul Negru. Bașno a făcut parte din lotul de jucători cu care Chimia a promovat în 1978 în divizia A. Dumnezeu să-l odihnească!

Le-a spart cimpoaiele și le-a rupt kilturile!

14 iunie. Când ai tăi stau acasă și, în locul lor, îi vezi pe alde Pandev și Lainer zburdând pe Arena Națională, mai că-ți vine să spargi televizorul! Apoi tragi aer în piept, îți aduci aminte că ți-a crescut puterea de cumpărare  și te potolești instant. Chiar poți să moțăi un pic în fotoliu, notând doar scorul: Austria - Macedonia de Nord: 3 - 1. N-ai pierdut nimic. Poți dormi și la meciul de seară, Olanda - Ucraina, prima repriză, că tot aia e. Dar musai să te trezești la a doua, să vezi cum batavii învață pe propria piele că 2 - 0 este cel mai parșiv scor, să nu-ți vină să crezi cum nepoții lui Mircea Lucescu egalează în cinci minute (cu un trasor în vinclu din afara careului și un gol cu capul) și cum olandezii reușesc să marcheze a treia oară.

# Câte ceva din tribune - spectatorii parcă nu mai au nici imaginația, nici fervoarea de altădată - aceleași culori pe față, aceleași peruci, aceleași fulare și steaguri din anii trecuți. Multe măști. Se pare că pandemia ne-a obosit, ne-a înfricoșat, ne-a luat ceva din bucurie. Apoi, am remarcat multe reclame la servicii, produse și companii chinezești - Tik Tok, Oppo și Hisense (cum naiba să-i boicotezi?), la platforme agregatoare precum Booking și la linii aeriene arabe. Unde or fi produsele europene? 
 
 Portarul scoțian, după golul lui Schick
 
# Azi, la matineu, Cehia a învins Scoția, la Glasgow, după două goluri ale tânărului Patrik Schick (25 ani, Leverkusen), unul de la jumătatea terenului. Schick l-a văzut ieșit pe portarul scoțian, a șutat din alergare și Uniforia, mingea Europeanului, a plutit ca un șoim înfometat, prăvălindu-se în poartă, ca să spargă cimpoaiele și să sfâșie kilturile elevilor lui Clarke. Incredibil! 

# Vezi, de-aia e frumos fotbalul. Pentru că e imprevizibil, într-o lume globalizată, rațională, care vrea să planifice tot. Și pentru că îți permite să ții cu ai tăi.

Fotbal și naționalism

15 iunie. Cu scrâșnet de cuțit frecat pe piatră, astăzi, la European, s-a deschis Grupa Morții. La Budapesta, Ungaria s-a luptat cu Portugalia. M-am uitat cu sentimente amestecate la stadionul plin, unde nici măcar forțele de ordine nu purtau mască, la ultrașii din așa-numita "Brigadă a Carpaților", în tricouri negre, salutând cu brațul ridicat, m-a impresionat dârzenia cu care echipa maghiară s-a apărat până la sfârșit, în fața campioanei Europei, net superioară. La duritatea ungară, portughezii au răspuns cu o cruzime calculată - faulturi discrete, mingi șutate în adversar, plus tehnică individuală, plus pregătire fizică impecabilă. În minutul 80, Szabolcs Schon a sperat că a dat un gol istoric, numai că era în ofsaid ! Dar ocaziile se răzbună. Cu un strop de noroc, în minutul 84, Raphael Guerrero a trimis în plasă, cu un șut deviat de Orban, iar Ungaria s-a prăbușit. Profitând de haos, Ronaldo a transformat un penalty și a închis apoi tabela, în minutul 92, după un dribling frumos. Ungaria - Portugalia 0-3, scor meritat.

Arena Națională și politicienii din ea

# Putem discuta mult și bine despre fenomenul naționalismului renăscut în Estul Europei, care se manifestă (și) în fotbal, despre cauzele sale complexe, despre rădăcinile sale istorice și despre amenințările la adresa viitorului UE. Mai simplu ar fi dacă birocrații bruxelezi ar înțelege sensibilitățile noastre, complexele noastre, problemele noastre. Înțelegând, poate că ar renunța la măștile zâmbitoare, în spatele cărora se întrevede grimasa de dispreț, și ar înceta să se poarte precum stăpânii. Dar chiar se poartă așa? Cam se poartă. Până și la Euro. Cum să interpretăm, altfel, recentul incident de la București, unde fotbaliștii Generației de Aur n-au avut loc la oficială, pentru că "UEFA s-a ocupat exclusiv de ticketing", conform FRF? Cu alte cuvinte, la Euro 2020, Arena Națională nu mai e pământ românesc, ci un fel de ambasadă UEFA, unde forul european invită pe cine vrea, îndeosebi politicieni ? 😡

# Mă grăbesc să închei, în așteptarea celui mai tare meci de până acum: Franța-Germania. Și parcă țin cu nemții, nu știu de ce. 😏  Cu nemții! Na, să mai ziceți că nu-s European!

Parapantistul buclucaș

# 16 iunie. Aseară, al doilea meci din Grupa F, Franța-Germania, s-a încheiat cu victoria elevilor lui Didier Deschamps, cu toate că nemții au avut mingea mai mult, au tras la poartă mai mult, au construit mai mult. Până și golul francezilor a fost marcat de un neamț - Hummels! Înainte de meci, un protestatar ecologist, care a aterizat de capul lui cu o parapantă pe teren, era să fie împușcat de lunetiștii care supravegheau Allianz Arena, în eventualitatea vreunui atac terorist. Noroc că scria "Greenpeace" pe parașută! După această partidă, Germania trebuie să înfrângă Portugalia, ca să mai aibă șanse la ieșirea din grupe.

# Telegrafic, că azi mă simt cam sătul de fotbal. În grupa A, turcii au ieșit pârliți din bătălia cu dragonul galez. Două goluri date de Ramsey și Roberts, cel de-al doilea în minutul 95, după o îmbrânceală generală. Turcia rămâne fără nici un punct în grupă. În grupa B, rușii au reușit să treacă, scrâșnit, de Finlanda (1-0), într-un fel de nou război arctic, sperând că vor învinge și pe Danemarca. Rămâne de aflat rezultatul meciului Italia - Elveția.

# P.S. Trupa lui Mancini a câștigat, fără emoții, cu 3 la 0. Excelenți Locatelli și Spinazzola. Emoții au avut agenții anti-tero, care au dezamorsat o mașină capcană, aflată la câțiva kilometri de Stadio Olimpico! Cu 6 puncte în grupă, Italia este calificată în optimi.

Nu suntem îngeri!

17 iunie. Iar se sparge fierea-n mine când îi văd pe alții, zburdând pe Arena Națională, în timp ce Naționala României a ajuns ciuca bătăilor. Ce-am fost și ce-am ajuns! Să ne bată Georgia și Armenia, să tremurăm în fața Insulelor Feroe! Rădoi, bacalaureatul lui tata, dacă Vaticanul ar avea echipă de fotbal, ne-ar luxa și ăștia!💥 Du-te, lasă-ne în durerea noastră! Și tu ești, poate, cel mai puțin vinovat. Dacă cluburile românești gâfâie, sufocate de veleitari, subfinanțare și mediocritate, de unde bază de selecție? 

# Iar mă iau nervii capului la reportajele din Centrul Vechi, unde suporterii Macedoniei și ai Ucrainei dau pe gât butoaie de bere, răcnind. Răcnesc și "jurnaliștii" români, considerând asta o mare victorie pentru HoReCa. Păi atunci alegeți-l pe Burleanu președintele de onoare al cârciumarilor, că și așa nu aveți curaj să-l luați de guler și să-l întrebați cum am ajuns, într-un deceniu, să nu mai contăm în fotbal ! Dar ce mă mir, când am pierdut industrii, resurse și cinci milioane de oameni, de când securiștii cu fețe spășite ne conduc spre capitalism? Desființați, domnilor, Naționala, să știm măcar cum stă treaba! O să ținem cu alte țări, la alegere, că tot vă pute patriotismul...
 
Expresia lui Ronaldo, după ce a marcat la Budapesta

# "Assist-ul a fost al lui de Bruyne, dar aportul lui Lukaku a fost instrumental" - așa se bucură comentatorii Pro TV la golul Belgiei!!! Bă, academicienilor, e fotbal, un joc cu bășica pe maidan, nu fenomenologia spiritului! Dar, deh, semidocții știu că limbajul e o formă de subliniere a statutului, și o trag pe coarda subțire. Fuga la dicționar și nu la ăla on-line, că vă faceți de tot râsul! 💪

# După ziua de azi, e limpede că Macedonia și Danemarca sunt pe picior de plecare acasă. Mi-a plăcut mult de Bruyne, fotbalistul belgian despre care ziceam încă de la Mondial că seamănă cu Tintin. Tintin a crescut, s-a maturizat și aduce limpezime jocului. Belgia e ca și calificată în optimi. 

# Suporterii pătimesc, pe toate continentele, acasă, în pub, pe stadion. Scapă vorbe de rușine, se enervează, sparg obiecte. La Budapesta, au aruncat cu monede după Ronaldo. La Copenhaga, portarul Belgiei a fost bombardat cu pahare de bere. Iertați, boieri dumneavoastră, nu suntem îngeri! Iertați și vorbele proaste ale cronicarului de FB care sunt, dacă ați ajuns până aici cu cititul. Promit că mai fac!  

Nu-mi place imaginea!

19 iunie. În timp ce ungurii conduc Franța, un prieten îmi dă mesaj: "Te uiți la TV?". Mă uit, dar nu-mi place imaginea.😕 De ieri, meciurile sunt plicticoase (Suedia - Slovacia: 1-0), cu ratări cât casa (Anglia - Scoția: 0-0) sau încep furtunos și se termină adormit (Croația - Cehia: 1 - 1). La egalitate se termină și partida de pe Pușkaș Arena. În partea secundă a jocului, în minutul 66, Griezmann înscrie din fața careului de 6 metri, dintr-o pasă a lui Mbappe. Pentru unguri, rezultatul este motiv de mândrie națională. Francezii sunt pe primul loc în grupă. Dar vine și meciul dintre Portugalia și Germania. Sper într-o altă imagine!  

De unde bani, de unde fotbal?

19 iunie. Suspinând la cruzimea cu care nemții smulg aripile fluturilor lusitani (Germania - Portugalia: 4 -2, spectacol total dar dezechilibrat, ca lupta dintre un topor și o floretă), am căutat pe net cele mai bogate cluburi de fotbal, după datele financiare din 2019-2020. Iată cum stă treaba:

Locul 1. Barcelona. Venituri de 715,1 milioane de euro.
Locul 2. Real Madrid - 714,9 milioane de euro.
Locul 3. Bayern Munchen - 634,1 milioane de euro.
Locul 4. Manchester United - 580,4 milioane de euro.
Locul 5. Liverpool - 558,6 miilioane de euro.
Locul 6. Manchester City - 549,2 milioane de euro.
Locul 7. PSG - 540,6 milioane de euro.
Locul 8. Chelsea - 469,7 milioane de euro.
Locul 9. Tottenham - 445,7 milioane de euro.
Locul 10: Juventus Torino - 397, 9 milioane de euro.

# Cifre fabuloase, chiar dacă în scădere, față de sezonul 2018-2019 (deh, pandemia!). Și încă un lucru - din primele 30 de cluburi, 28 fac parte din cinci campionate. Cele din Spania, Italia, Anglia, Franţa şi Germania. Aceste cluburi sunt, de fapt, niște companii multinaționale, cu capital și personal internațional, operând pe piețe diverse (campionat, competiții europene), care vând spectacol, monetizat în bilete și abonamente, drepturi de transfer și televizare, sponsorizare și reclamă, obiecte promoționale. Dacă înțelegem asta, înțelegem și diferențele teribile între fotbalul lor și al nostru.

# La noi, cum piața națională este săracă, investitorii sunt, în general, de tipul self-made man, aventurier financiar, escroc. La ei? Multe echipe din prima ligă engleză au fost achiziţionate de multimiliardari, precum Manchester United de americanul Malcolm Glazer, Chelsea de rusul Roman Abramovici sau Manchester City de şeicul Mansour bin Zayed Al Nahyan. În Franța, Paris Saint-Germain este deținut de Qatar Sports Investments, fond înființat de fiul Emirului și moștenitorul tronului Qatarului, șeicul Tamim Bin Hamad Al Thani.

# La noi, unele cluburi încearcă să se capitalizeze prin listare la bursă. Ni se dă exemplul german, conform căruia cluburile sunt obligate să aibă 51% acționari locali. Bayern Munchen, clubul campion al Germaniei este deținut în proporție de 75 la sută de fani. Se uită că Adidas, Audi și compania de asigurări Allianz dețin și ele câte 8.33 la sută din acțiuni, dictând calitatea managementului. Oricum, suporterii români nu au banii nemților. 

# Ce ne-ar mai rămâne? Implicarea financiară a unor municipalități, desigur, dar asta abia ajunge pentru campionatul intern (nu vă uitați la Sepsi, acolo vin bani din Ungaria). Pentru jocurile băieților mari, cum e și acest Euro, trebuie capital serios. Cum, de 30 de ani, capitalul românesc nu s-a putut acumula, cel internațional nu e interesat de biata noastră piață internă iar microbiștii români nu sunt duși la bursă, mă gândesc că nici fotbal nu vom avea, 30 de ani de aici înainte.

P.S. Hai că nu vreau să închei pesimist! Mai avem o șansă - poate se implică Biserica! 😀

Italia și Țara Galilor merg mai departe

20 iunie. Am intrat în faza ultimelor meciuri din grupele Euro 2020. Unii au prăjitura gata, pun doar frișca, alții dau cuptorul mai tare, să se aleagă măcar cu niște cornulețe! Și, ca să nu se tragă cu ochiul la rețeta concurentului, partidele se dispută la aceeași oră. Comparațiile astea semi-stupide mi-au venit în minte auzind că italienii numesc un meci aranjat "biscotto". Deci la ei "biscuit", la noi "blat" (de tort), la francezi o fi "gateau"?  

# În grupa A, Italia a învins Țara Galilor cu 1 la 0, fără spiridușul Insigne, cu o deviere subtilă a lui Pessina (min 36), la o centrare a lui Verratti din lovitură liberă. În minutul 55, galezii au rămas în 10, arbitrul Hațegan eliminându-l pe Ampadu pentru un fault care a făcut să pârâie tibia lui Bernardeschi. Bale putea să egaleze, în minutul 76, dar a ratat dintr-o poziție clară. În celălalt meci, Elveția a trecut de Turcia cu 3-1. Deci Italia are 9 puncte, Țara Galilor - 4 p (3-2), Elveția - 4 p (4-5), Turcia 0 p. Știm că locurile 1 și 2 merg în optimi, dar și patru locuri trei. Elveția trebuie să aștepte celelalte rezultate.

# Scriam la începutul competiției că UEFA a introdus schimbări importante la acest European, cele mai multe în favoarea echipelor puternice. Uite că există măcar una care s-a dovedit logică - aceea care cere arbitrilor să lase faza până la capăt, apoi să semnalizeze ofsaid-ul. În condițiile supravegherii video, e mai bine așa, golurile marcate putând fi verificate VAR.

Calculăm și desenăm

21 iunie. Nu, nu e vorba despre vreo materie din clasele mici (juniorii de astăzi studiază programarea roboților și inginerie genetică 😏 ) ci despre calculele din grupele B și C, de la Pan Europeanul acesta. Sunt și desene, pentru că trebuie să urmărim diagrama fazelor următoare, să vedem cine cu cine joacă. Așadar, în grupa C, Olanda e calificată, indiferent de rezultatul meciului cu Macedonia. Are șase puncte, va juca în optimea 3 cu cel mai bun loc 3 din grupele D,E,F. Pentru locul doi, care va înfrunta Italia în optimea 2, se bat Austria și Ucraina. În grupa B, Belgia e pe primul loc, indiferent de rezultatul de azi cu Finlanda, și va juca în optimea 4 cu cel mai bun loc trei din grupele A,D,E,F (v-am zis că încurcate sunt regulile UEFA!). Rusia și Finlanda, cu câte 3 puncte, se bat pentru locul doi. Eu zic că Rusia are o misiune mai ușoară, jucând cu Danemarca, decât Finlanda, în fața Belgiei, dar surprizele nu sunt excluse! Locul 2 va juca în optimea 1 cu Țara Galilor. Să urmărim partidele și vom vedea.

# P.S. Austria și Danemarca merg mai departe, de pe locul doi. Danemarca a bătut Rusia, contrar previziunilor mele (rușii joacă prost...), dar a ajutat-o și Belgia, care a învins Finlanda.

Avem nevoie de o doză de adrenalină!

# 23 iunie. Ieri, în grupa D a Pan Europeanului, Perfidul Albion a învins Cehia, cu o lovitură de cap a lui Sterling, în minutul 19, și merge mai departe, de pe primul loc. În cea de-a doua partidă, Croația a învins Scoția, cu 3-1, economisindu-le cimpoierilor banii de optimi! Continuă întrecerea Croația și Cehia. 

# Azi, în grupa E, Spania și-a spălat păcatele celor două remize de până acum, administrând cinci palme peste ceafă Slovaciei. La rândul său, Suedia a învins Polonia cu 3-2, după un final de infarct. Am remarcat incredibilele ratări ale lui Lewandowski, mai nesigur, în lipsa colegilor de la Bayern, dar și insistența cu care a întors soarta partidei, până la 2-2. Ultimele 10 minute, cu o Polonie dezlănțuită, au fost dramatice, dar Suedia a marcat golul trei în prelungiri. Clasament: Suedia 7p, Spania 5p, Slovacia 4p. În ciuda vitejiei de azi, panii pleacă acasă. 

# Și rămâne să vedem deznodământul Grupei Morții: Germania-Ungaria și Portugalia-Franța! Până acum, grupa F este condusă de Franța 4p (2-1), urmată de Portugalia 3p (5-4) și Germania 3p (4-3). Totul se joacă! Este doza de adrenalină care ne duce în optimi! În prima partidă, la Budapesta, Cocoșii Galici vor răzbunare, pentru finala pierdută la Euro 2016. Așteptăm replica orgoliosului Ronaldo. La Munchen, ungurii vor lupta cu ghearele și cu dinții, încurajați de remiza cu Franța și de hotărârea UEFA de a nu permite iluminarea în culorile LGBT a Allianz Arena. În mod normal, dacă nu prind un lot de motorină contrafăcută, Panzerele nu se încurcă cu mofturi de-astea! Aș merge pe mâna lui Ronaldo și a lui Toni Kroos...

P.S. Am aflat că, pe Arena Națională, s-au vândut, în medie, zece mii de bilete, cele mai puține din Europa (că stadionul din Baku nu se pune  ). Păi cum altfel, când biletul costa 120 de euro? Coană UEFO, nu te mai saturi? Sau ne judeci nivelul de trai după declarațiile premierului și după costumele lui Burleanu???

Urzeala Tronurilor!

24 iunie. Îmi doream adrenalină la ultimele meciuri din Grupa F ? Am avut din belșug. Și cum a fost? Păi, ca-n "Urzeala Tronurilor". La Budapesta, Portugalia și Franța s-au duelat cavalerește, cu reguli, cu arbitri, cu VAR, cu plecăciuni și zâmbete parșive, ca la King's Landing.  Ronaldo și Benzema au marcat, de două ori fiecare, din penalty-uri. La sfârșit, cum egalul le convenea, au cam tras de timp. S-au schimbat tricouri, s-a sângerat pe ascuns, s-a râs la vestiar. Deh, lume subțire. În schimb, la Munchen a fost horror, ca la Zid - pe o ploaie atroce, nemții s-au văzut conduși de Umblătorii Albi maghiari și au alergat disperați după egalare până în ultimele minute. Noroc cu Goretzka, care a înscris în minutul 84. Vorba tabloidului Bild: "Ne-am calificat dar nici noi nu știm de ce!". Ungaria părăsește cu fruntea sus Europeanul, după două partide în care au arătat determinare și capacitate de efort, și va fi primită cu urale la Budapesta.
 
Meci horror la Munchen

Acum, iată cum arată optimile!

Țara Galilor - Danemarca (sâmbătă, 26 iunie, ora 19:00, Amsterdam)
Italia - Austria (sâmbătă, 26 iunie, ora 22:00, Londra)
Olanda - Cehia (duminică, 27 iunie, ora 19:00, Budapesta)
Belgia - Portugalia (duminică, 27 iunie, ora 22:00, Sevilla)
Croația - Spania (luni, 28 iunie, ora 19:00, Copenhaga)
Franța - Elveția (luni, 28 iunie, ora 22:00, București)
Anglia - Germania (marți, 29 iunie, ora 19:00, Londra)
Suedia - Ucraina (marți, 29 iunie, ora 22:00, Glasgow)
Carnavalul continuă!

S-au înfoiat Cocoșii Galici !

26 iunie. Micuților, iată-ne în optimile Pan Europeanului 2020, cu primele partide, între Țara Galilor - Danemarca (la Amsterdam) și Italia-Austria (la Londra). Seamănă cu vestitele cuplaje, din fotbalul socialist, când, în deschiderea unui așteptat Steaua - Dinamo, aveai parte și de un Progresul - Sportul Studențesc. Nu că alde Bale și Dolberg n-ar avea valoare dar, din punctul de vedere al românului, un astfel de meci e moartea pasiunii - cine naiba ține cu ăștia? În schimb, presa britanică laudă Squadra Azzurra și pe Mancini că au renunțat la catenaccio, dezvoltând acum un joc modern, ofensiv, bărbătesc. Păi da! Deci par favoriți, în fața antipaticei Austrii.

# Apropo de Austria. Cică strigă nepotul la bunicul său:
-Tataie, tataie, hai repede că începe meciul!
- Cine joacă, puiule?
- Austria- Ungaria!
- Da? Cu cine?

# Cocoșii negri ai lui Deschamps (glumă ornitologică pe care am făcut-o și la Mondial, nu știu cât mă mai ține  ) au venit deja la București, pentru meciul de luni, cu Elveția. S-au cazat la Hilton, ocupând patru etaje, și deja s-au înfoiat, nemulțumiți. Cică e gălăgie de la un bal al studenților! Vrăjeală! La "scorurile" de acolo, un student nu-și permite nici măcar o apă minerală, d-apăi să meargă la un bal...

# Nervoși că guvernul englez se gândea să nu permită accesul suporterilor pe Wembley, la finală, oficialii UEFA l-au ciufulit bine pe Boris Johnson, amenințând să mute meciul la Budapesta! Cum, în fieful naționalistului homofob Viktor Orban? Chiar acolo! Homofob, homofob, dar fotbalul e pe bani, iar Ceferin n-a uitat tribunele arhipline de pe Pușkaș Arena. Covidul, cu toate tulpinile lui, trece în plan secund când vine vorba de profituri! Așa că plângăcioșii britanici și-au prezentat scuzele - pe Wembley e numa' bine și intră toată lumea! Râzând înfundat și dându-și coate, italienii, francezii și nemții s-au declarat brusc îngrijorați de curentul pe care-l va face Tamisa pe 11 iulie, seara, împrăștiind virusul.

P.S. Danemarca învinge Țara Galilor cu 4 la 0 și prinde primul sfert de finală. Singura imagine care mi-a rămas în minte a fost aceea a atacantului danez Andreas Cornelius, alergând ca Rudolf între patru reni galezi.
P.P.S. Italia se califică dramatic, cu 2-1, în fața Austriei. Toate golurile au fost date în prelungiri. Ținând cont că eu am adormit în repriza a doua, propun să se joace direct prelungirile!  

Bucureștiul eurosceptic?

27 iunie. Un jurnalist de la "L'Equipe", care însoțește Naționala Franței la București, a descoperit apa caldă și mersul pe jos. Într-un reportaj cu titlul "Bucureștiul eurosceptic", Hugo Delom strâmbă din nas la blocuri și se întreabă unde e Micul Paris. Apoi caută și un pic de naționalism. 
 
# "Euro? Doar panourile albastre demonstrează existenţa competiţiei. Trebuie să fii creativ pentru a detecta o formă de efervescenţă. Steagurile naţionale flutură peste tot. Şi, pe măsură ce ne apropiem de Palatul Parlamentului, sentimentul de a nu vedea decât aceste benzi, albastru, galben şi roşu, se întăreşte".
 
 Bucureștiul eurosceptic
 
# Musiu, ne lași? Ne doare în arier de Euro pentru că luzării lui Mirel stau acasă, altfel i-am fi dat mai multă atenție. Te-au luat steagurile de ochi? Păi pe ale UE nu le-ai văzut, că se cumpără la pereche? La cât de servili sunt politicienii români, rupți de spate și iute pupători de comisari bruxelezi , nici o șansă de euroscepticism. Doar populația e din ce în ce mai scârbită de mofturile Metropolei, de agenda ei desprinsă de realitatea noastră. Și nici fotbal nu mai avem, să ne sărăm un pic sufletele.

Un Euro al esticilor?

27 iunie. După figura frumoasă a naționalei Ungariei, care a obținut două remize cu Franța și Germania, iată că a treia optime a Euro 2020 scoate în evidență o altă "estică"! Cehia elimină Olanda, cu 2 - 0, după cartonașul roșu văzut de Matthijs De Ligt. În minutul 68, Holes reia cu capul în poartă, după o recentrare aeriană a lui Kalas, iar în minutul 80, Patrik Schick îl învinge pe Stekelenburg după acțiunea lui Holes. Vedetele portocalii Dumfries, Wijnaldum și F. De Jong au jucat cu plumb în picioare. Dacă și Croația trimite acasă Furia Roja, atunci putem vorbi despre o revenire a "esticilor" în fotbalul mare!
P.S. Seara, la Sevilla, Portugalia a cedat în fața Belgiei. Hazard a punctat în minutul 42, iar în repriza a doua, elevii lui Fernando Santos au alergat în zadar după egalare. A ratat exasperant Joao Felix (21 de ani), starul lui Atletico Madrid. În sferturi, Belgia va întâlni Italia!

"Ai, n-ai mingea, tragi la poartă!"

28 iunie. Marele adevăr, rostit de un clasic în viață, s-a verificat și azi, la optimea dintre Croația și Spania!  Adică nu-i suficient, nenicule, să plimbi mingea lateral, să ai o posesie interminabilă, dacă nu verticalizezi și, mai ales, dacă nu șutezi!
 


# La începutul meciului, elevii lui Luis Enrique au confiscat mingea și au pasat la infinit, cu două-trei ocazii periculoase, dintre care cea mai mare a fost reluarea lui Koke, în careu, dar Livakovic a respins cu piciorul. În minutul 20, un drăcușor i-a strâmbat piciorul portarului spaniol și pasa în spate a lui Pedri a intrat în plasă. Croații s-au relaxat, au prins curaj, au luat ei mingea, au început să joace "din gleznă" dar... aceeași greșeală - n-au tras la poartă. Așa că, ușor-ușor, spaniolii au egalat și, până în minutul 77, au dus scorul la 3-1. Văzându-se ca și eliminați, croații s-au aruncat disperați în atac și au redus din handicap, prin nou introdusul Orsici, după un carambol în careul lui Unai Simon. A fost faza la care i-a sunat GPS-ul arbitrului Ceacîr, avertizându-l că mingea a intrat cu totul în poartă!!! Minunile tehnologiei, revanșa inginerilor la Mâna lui Dumnezeu, așezată pe capul lui Maradona.

# În minutul 92, același Orsici a egalat, ducând meciul în prelungiri. Cu garda jos, Kramarici nu l-a putut învinge pe Simon din șase metri, apoi spaniolii au reușit două lovituri de stilet, prin Morata și Oyarzabal. 5-3. 
 
 Morata, poate cel mai bun fotbalist spaniol

# Cel mai nebun meci de la Euro 2020 și un coșmar pentru jucătorii la pariuri. Spania se califică în sferturi și va înfrunta câștigătoarea duelului Franța - Elveția. Croația merge acasă, cu fruntea sus, ca și Ungaria - revolta Estului face să pârâie stadioanele Bătrânului Continent. 

P.S. O surpriză și mai mare vine de la București - Franța este eliminată de Elveția, la 11 m, după ce primele 90 de minute s-au încheiat cu scorul de 3-3! În minutul 75, era 3-1 pentru campionii mondiali, dar elvețienii nu s-au dat bătuți. Mbappe a fost jucătorul care a ratat penalty-ul decisiv.

La pomul lăudat să nu te duci cu sacul! 

29 iunie. Pe Wembey, în penultima optime de la Euro 2020, Anglia și Germania au jucat ceva clasic, plicticos și steril. Până în minutul 75, nimeni n-a riscat nimic - englezii recurgând până și la artificiul dizgrațios de a plasa un jucător culcat în spatele zidului! Apoi, Sterling a deviat în poarta nemților, pe jos, pasa excelentă a lui Luke Shaw (nume noi, jucători tineri). La 1-0, nemții s-au trezit, Muller a arat terenul de la un cap la altul, a ajuns la marginea careului și a șutat, dar balonul a trecut foarte aproape de poarta lui Pickford. În minutul 86, Harry Kane a dat lovitura de grație, cu capul, în careul bietului Neuer: 2 la 0 și nemții au adormit definitiv.

# La senzația de plictiseală au contribuit din plin și comentatorii Pro TV. Domnule, niște intelectuali, au ridicat nivelul discuției, au făcut hermeneutica pasei, ne-au servit statistici pe ultimii zece ani, până ne-au colapsat unda de probabilitate!😆 Nu știu de la ce emisiune erau, dar zic să-i ia Academia. Și să-i păstreze. Pe lângă ăștia, Ioana Cosma a fost o lumină! Pe seară, se joacă și ultima optime, cea dintre Suedia și Ucraina. Bun prilej să chiulesc și să mai pun, naiba, mâna pe o carte, că nu mai înțeleg nici comentariul de fotbal! Dar las' că vin ele sferturile!  

P.S. Am citit până la miezul nopții "Critica facultății de driblare", tratatul marelui Immanuel Pițurcă, apoi m-am trezit, numa' bine să aflu că Ucraina a învins Suedia, 2-1, în minutul 120. Ce mult a progresat fotbalul, ce inteligent organizează UEFA acest Euro, astfel încât, dintr-o grupă cu Germania, Franța, Portugalia și Ungaria, nu merge mai departe nici o echipă, în schimb merge Ucraina, de pe locul trei, care a bătut-o pe Macedonia. Un sincer "Huo, Ceferin!", că merită!
 


În sfârșit, "urechi"!

2 iulie. Pentru noi, bătrânii păcătoși ai peluzei, pentru noi, poeții tribunelor spurcate la gură dar cu suflet de copil, pentru noi, privilegiații care i-am văzut pe Hagi și pe Dobrin (așa cum Nichita l-a văzut pe Arghezi, care l-a văzut pe Eminescu), nimic nu încântă mai mult ca trecerea mingii printre picioarele fundașului, dintr-o mișcare bruscă, năucitoare. Ceea ce mijlocașul elvețian Steven Zuber a executat magistral, în fața unui fundaș spaniol, în minutul 68 al primului sfert de la Euro 2020. Mingea s-a strecurat ca o viperă iar portarul Simon a blocat disperat, la colțul scurt, acordând corner. Nici nu mai contează scorul final - în sfârșit, "urechi", ca pe timpuri!  

# În timp ce Elveția rezistă în reprizele de prelungire, cu un om în minus, îmi dau seama că senzația de bine care m-a cuprins are o explicație simplă - cumva, am dat sonorul la minim, comentatorii Pro TV se aud înfundat, ca două muște prinse sub pahar. Nu se înțelege ce spun, doar bâzâie disperat, din când în când. Doamne, ce simplu era!  

Acum, la St. Petersburg, s-a ajuns la ruleta rusească. Cei doi portari apără fiecare două penalty-uri, dar elvețienii ratează mai mult. Spania se califică în semifinală pe merit. Elveția confirmă că este o forță în fotbalul european.

Portret de grup cu legionari și centurioni

3 iulie. Aseară, cel de-al doilea sfert al Euro 2020 ne-a adus un meci frumos, între naționalele Belgiei și Italiei. 

# Prima repriză a debutat furtunos, cu un gol al lui Chellini, anulat de arbitrajul video pentru ofsaid (min. 13), urmat de o mare ocazie a lui de Bruyne, care a șutat violent, dar Donnarumma a respins în corner. Primul gol valabil a picat în minutul 30. Barella a pătruns în careu și l-a învins pe Courtois, trăgând puternic spre poarta adversă din partea dreaptă. Peste un sfert de oră, Squadra Azzurra și-a mărit avantajul, prin Insigne, care a tras superb, din afara careului. În prelungirile primei reprize, arbitrul a acordat un penalty belgienilor, iar Lukaku a marcat, șutând pe centru porții lui Donnarumma. 

# Repriză a doua a fost la fel de animată, însă italienii au știut să neutralizeze elanul adversarilor, fragmentând jocul, ripostând pe contraatac sau trăgând de timp, într-o desfășurare de violență controlată, scânteietoare. După 97 de minute de joc, Belgia s-a recunoscut învinsă iar Italia merge în semifinală, cu Spania.
 
 Italia, o familie

# Trupa lui Mancini, reunind armonios centurioni hârșiți în războaiele trecute, alături de legionari tineri și dați dracului, merită să câștige acest European! Privind-o, înțelegi că e mai mult decât o echipă - este o familie. Sângele latin le pulsează prin vene, îi face devotați și temperamentali, le dă curaj și bărbăție. Și ce aspect, ce spectacol! Nasuri coroiate și maxilare puternice, tatuaje flamboaiante, chelii și perciuni zbârliți. Efort și tehnică, revărsare de violență inteligentă și de cinism amical (n-o să-l uit ușor pe Chellini, zâmbindu-i lui Lukaku, după ce-l îmbrâncise în careu!). Grijă pentru răniți, respect pentru veterani, glorie pentru cei tineri - iată un ethos clasic, pe care-l credeam aproape dispărut, în această lume cu fundul în sus! 

Astăzi, în sfertul 3, Cehia înfruntă Danemarca și, în sfertul 4, Anglia se luptă cu Ucraina.

P.S. Fără surprize. Danemarca - Cehia: 2-1 și Anglia - Ucraina: 4-0 (în sfârșit, au găsit și englezii pe cine să spulbere  ).

Golanul i-a șparlit cununița!

7 iulie. Da, micuților, Italia e în finala Euro 2020! Aseară, pe Wembley, Spania a plimbat mingea o repriză întreagă, într-un fel de tiki-taka păgubos, iar italienii au acceptat, așteptând momentul unui contraatac. În minutul 13, Pedri a reușit o pasă superbă care l-a lăsat pe Oyarzabal singur cu Donnarumma, însă ibericul nu a reușit să finalizeze. În replică, spre sfârșitul primei reprize, Emerson a șutat de la distanță mică, dar mingea a nimerit bara.

După pauză, în minutul 60, Chiesa a șutat cu piciorul drept, de la marginea careului, cu efect, în stânga lui Unai Simon. Era 1-0 pentru Italia și elevii lui Mancini s-au retras în apărare, încercând să păstreze scorul. Prea devreme! Inspirat, Luis Enrique l-a introdus pe Morata, protejatul său, care a sfâșiat apărarea lui Donnarumma, după un un-doi cu Olmo. 1-1, în minutul 80! Egalitatea a continuat și în prelungiri. Și s-a ajuns la penalty-uri.

Aici, italienii au fost mai relaxați, vulpoiul Chellini chiar s-a amuzat cu Jordi Alba, în momentul tragerii la sorți, tachinându-l, ciupindu-l, îmbrățișându-l! Olmo a tras primul și a ratat dar nici Locatelli n-a reușit să marcheze. În finalul seriei, Morata a șutat în brațele lui Donnarumma, iar Jorginho i-a trimis pe spanioli acasă, cu o minge bine plasată. Fanii italieni au năvălit pe teren, îmbrățișându-și favoriții, în timp ce suporterii spanioli plângeau în tribune. 
 
 Chellini și Alba

Cam asta a fost drama, hamleților! Spania a atacat, a pasat, a combinat, și-a făcut temele, ca premianta clasei, dar ce să vezi? Golanul din ultima bancă i-a șparlit cununița, i-a șifonat sarafanul, răspunzând genial în momentul potrivit. C-așa-i în viață! C-așa-i în fotbal!  

Diseară, vedem o altă premiantă, Anglia, în confruntare cu revelația Euro 2020 - Danemarca. Se repetă povestea?

Rușine, fluierașule!

8 iulie. Să te cheme Anglia și să mergi în finală cu ajutorul arbitrilor? Pare greu de crezut, dar semifinala de ieri a Euro 2020 ne-a arătat că orice e posibil. 

După primele 90 de minute, scorul era egal: 1-1. Înscrisese danezul Damsgaard, în minutul 30, dintr-o lovitură fixă, și coechipierul său, Kjaer, presat de Sterling (min. 39). În prelungiri, Sterling s-a prăbușit spectaculos în careul Danemarcei, după o atingere superficială a lui Maehle, iar arbitrul olandez Danny Makkelie a dat penalty! 

N-a contat că Sterling, celebru pentru simulări, se închisese în colțul scurt, nici că, în acel moment, erau două mingi pe teren! Până și VAR-ul a tăcut (Burlene, după faza asta, poți aduce arbitrajul electronic în România, că se fură și cu el!), Kasper Schmeichel, portarul danezilor, s-a așezat, cu stoicism, în poartă, în timp ce laserele fanilor englezi îi luminau fața, iar Harry Kane a tras... și a ratat! Dar mingea respinsă a ajuns tot la el și englezul a înscris, în faza a doua. 

Astfel, cu largul concurs al arbitrului (rușine, fluierașule! 😈 ), al VAR-ului, al spectatorilor și al Fortunei, finala de pe Wembley va avea spectatori din belșug. În ce mă privește, față de o astfel de viciere de rezultat, cu atât mai mult voi ține atunci cu fotbaliștii lui Roberto Mancini! In bocca al lupo, fratelli!  😃
 

„Guarda, mamma!”

12 iulie 2021. Stadionul Wembley dă în clocot, precum cazanul vrăjitoarelor din Macbeth. Cincizeci de mii de englezi urzesc vrăji, pentru ca Lord Southgate și ceata lui să ajungă regii Europei. Le râd în față 5000 de bufoni, cu tichii roșu-alb-verde. Italia intră pe teren cu fruntea sus – nasul de condotier al lui Chiellini e mai obraznic ca niciodată. Mancini n-a făcut nici o schimbare în formula din semifinale – același sistem 4-3-3. Englezii pornesc cu Trippier fundaș dreapta, în locul lui Saka. Tribunele huiduie, apoi cântă. Degeaba! Fratelli d'Italia”  pare că se aude mai tare decât „God Save the Queen”. Milionarul arbitru olandez fluieră – a început finala Campionatului European de Fotbal 2020!

Anglia se aruncă în atac. În minutul 2, Trippier face o cursă nebună, pasează peste întreaga apărare italiană către Shaw, lăsat complet liber, și fundașul stânga marchează, pe lîngă Dunnarumma, în colțul scurt. Italia e groggy. Tineretul insular exultă și se retrage în apărare. Italienii plimbă mingea 45 de minute, încercând să găsească o breșă în apărarea britanică. Cel mai insistent e Chiesa, pe centru – ai zice că vrea să treacă direct prin Stones! Anglia își apără fragilul avantaj până la pauză.

Imagini de la tribuna oficială – Alteța Sa Regală, Prințul William, cu Catherine, Ducesă de Cambridge, și cu ăla micu’, președintele Italiei și Boris Johnson, cu un tricou alb tras pe burtă. Ceferin, alți băgători de seamă de la UEFA și, la două rînduri mai sus,  plăcerea supremă – țârcovnicul Burleanu, cu fața trasă de la efortul făcut pentru calificarea României la turneul final. Din 2028. Că nu scăpăm de ăsta până atunci.

Repriza a doua! Italienii ies hotărâți de la vestiare și presează cu fundașii la mijlocul terenului. De partea cealaltă, figurantul Sterling se aruncă în fel și chip la cea mai mica atingere, cerșind lovituri libere. Dar poate să stea și în cap, arbitrul Kuipers nu cumpără marfă expirată (doar are un lanț de hipermarketuri!) 😊Cu toate că e olandez, acest arbitru apreciază cu totul altfel stilul, cariera și devenirea lui Sterling”, comentează doct alde Mironică, nostalgic după penalty-ul dat moka de celălalt fluieraș batav, în semifinala cu Danemarca. Bă, hermeneuților, arbitrul apreciază faza, nu stilul, că nu e George Călinescu!

Între timp, Insigne trage de vreo două ori pe lângă poartă, a treia oară o nimerește, dar se opune Pickford. Chiesa continua asediul, fără succes. În replică, John Stones lovește și el  periculos cu capul, însă peste poartă. Și vine minutul 67, când se aliniază astrele și portarul Angliei deviază în bară mingea șutată de Veratti, iar Bonucci reia cu sete, din doi metri, într-o înghesuială de nedescris. Este 1-1 și Anglia începe să se neliniștească. Peste câteva minute, Squadra Azzurra mai are o ocazie mare, însă Berardi ratează cu nonșalanță. Se încheie cele 90 de minute regulamentare. Se încheie și prelungirile, cu o singură ocazie, tot pentru italieni. Și vine ghilotina loviturilor de la 11 m!

 

Italia, Campioană Europeană 2020!

Berardi trage primul și înscrie. Harry Kane egalează în forță. Belotti ratează și Maguire aduce Anglia în avantaj. Bonucci nu-și pierde cumpătul și înscrie, iar Rashford trage pe lângă poartă! Egalitatea e restabilită. Acum, Bernardeschi transformă la sigur și Gianluigi Donnarumma apără execuția lui Jadon Sancho! Italia e în avantaj! Vine și cel de-al cincilea executant, brazilianul Jorginho, magicianul penalty-ului. Trage la mișto și ratează! Dar Donnarumma se agață de fragilul avantaj, îl hipnotizează pe Saka și apără! Italia devine campioană europeană. Wembley-ul îngheață. Nu se mai aud decât suporterii italieni, care cântă “Notti magiche”, imnul Mondialului din ’90. Englezii își aduc aminte subit că au un metrou de prins și părăsesc stadionul, fără să mai aștepte festivitatea de premiere.

La fel de nervoși sunt și jucătorii lui Southgate, care-și smulg de la gât medaliile, imediat după ce le sunt puse. Un gest urât! În schimb, bucuria centurionilor e molipsitoare. Spinazzola țopăie în cîrje, cu ochii la Cupă, altul mușcă din medalie și strigă în cameră: “Guarda, Mamma!”, Bonucci se uită crâncen la Ceferin, iar Chelinni înșfacă trofeul și îl ridică spre cer, ca un gladiator sabia însângerată. În seara asta, Wembley-ul se colorează în roșu-alb-verde, iar uralele Pan Europeanului se sting încet-încet, purtate de vânt. În inimile noastre, amintirea sărbătorii are parfumul nostalgiei.