De la crearea lor și până astăzi, Statele Unite ale Americii rămân terenul de joacă al spiritelor independente, fie că vorbim despre imigranți, întreprinzători sau politicieni. Această trăsătură de caracter, moștenită, parcă, de la Părinții Fondatori, se regăsește și în lumea celor ce mânuiesc idei - mulți jurnaliști, scriitori sau oameni de știință americani au refuzat să parcurgă, până la capăt, ciclurile educaționale instituționalizate, urmărindu-și, mai degrabă, propriile interese. Spuneți-le diletanți, autodidacți sau originali. Etichetele nu-i vor supăra. În definitiv, și Mark Twain a fost un diletant, Benjamin Franklin - un autodidact iar Elon Musk se dovedește mai mult decât un original. Rebelii își lucrează cu pasiune ogorul minții și își scot la piață fructele intelectului. Ce dacă unii nu cumpără? Ei nu se supără dintr-atât. Ba pregătesc o viitoare recoltă! Dar și când prinde lumea gustul! Despre doi super-grădinari de-aceștia va fi vorba în cele ce urmează. Ei se numesc Frank Herbert și Richard Buckminster Fuller, un scriitor de science-fiction și un arhitect. Ideile lor ne pregătesc pentru supraviețuire, ca specie consumatoare, pe o planetă cu resurse limitate.
Un articol care n-a fost scris niciodată
Frank Herbert s-a născut în 1920, în orașul Tacoma, din nord-vestul Statelor Unite. Pasionat de scris, își ia prima slujbă la 18 ani, ca reporter la ziarul “Glendale Star”, apoi servește ca fotograf, în Marină, odată cu începerea Celui De-al Doilea Război Mondial. După război, își continuă cariera jurnalistică și se înscrie la câteva cursuri de scriere creativă, la Universitatea din Washington, pe care nu le termină niciodată.
Frank Herbert
Reușește să vândă povestiri SF în revistele vremii și, în 1955, publică primul său roman, “The Dragon in the Sea”, o anticipare a războaielor pentru petrol din secolul al XXI-lea, dar și a problemelor de sănătate mintală pe care le generează un mediu închis, cum ar fi un submarin. Cartea a avut succes de critică dar puține vânzări, așa că Herbert își vede mai departe de jurnalism. În 1959, intrigat de un program guvernamental privind stabilizarea dunelor de nisip cu ajutorul plantelor, începe să se documenteze asupra problemelor ecologice. Cu toate că biologia, prin Charles Darwin și Ernst Haeckel, studia încă din secolul al XIX-lea influențele reciproce dintre ființele vii și habitatul lor, abia a doua jumătate a secolului al XX-lea extinde cercetarea ecologică către politică, economie și mediu. Sunt anii în care savanții formulează legile ecologiei, împrumută metode matematice pentru a modela evoluția populațiilor și se inspiră din teoria sistemelor. Fascinat, Frank Herbert dedică șase ani cercetării domeniului, timp în care topește informația atât de diversă într-un nou roman, cu acțiunea plasată pe o planetă deșertică - “Dune”. Cum lucrarea avea peste 500 de pagini, scriitorul o va publica, în serial, în două numere ale celebrei reviste “Analog” (“Dune World”, apărută în 1963, și “The Prophet of Dune” - 1965).
Douăzeci de edituri o vor refuza tiparului, până când se vor găsi niște nebuni, specializați în publicarea de manuale auto (!), care investesc în ea. Iar piața reacționează la fel de nebunește - în 1966, “Dune” câștigă “Hugo” și “Nebula”, marile premii ale SF-ului american. În următoarele două decenii, Herbert va publica cinci continuări - “Mântuitorul Dunei”, “Copiii Dunei”, “Împăratul Zeu al Dunei”, “Ereticii Dunei” și “Canonicatul Dunei”, sporind gradul de complexitate al acestui univers, într-una dintre cele mai bune serii al science fiction-ului mondial. Odată cu ecranizarea din 1984, semnată de David Lynch, “Dune” devine parte din cultura populară universală a secolului XX. De prisos să mai adăugăm că articolul despre dunele de nisip din Oregon n-a mai fost scris niciodată.
Legea minimului și legea creșterii complexității
Cu acțiunea plasată la mii de ani distanță, în viitor, “Dune” descrie un imperiu galactic organizat pe baze feudale, condus de un Împărat Padișah, a cărui putere este stăpânită cu greu de un parlament compus din Case Nobiliare. Cum tehnologia în general și computerele în special fuseseră de mult puse la index de un incident global, numit Jihadul Butlerian, oamenii fuseseră nevoiți să-și dezvolte la maximum capacitățile fizice și mentale. Grupați în ghilde și societăți secrete, unii învățaseră să plieze continuumul spațiu-temporal, conducând mari cargouri cosmice, alții efectuau operații complexe de inducție și deducție, sfătuindu-i pe baroni și conți în problemele guvernării. Societatea feminină Bene Gesserit se specializase în eugenie și propagandă, furnizând concubine nobiliare și expertiză educațională iar cei din Bene Tleilaxu păstrau experiența ingineriei genetice, clonându-se în mod repetat. Toate aceste performanțe erau posibile grație unui drog unic, numit melanj, care se găsea pe o singură planetă - deșertica și sălbatica Arrakis sau Dune.
Ar fi imposibil să descriem aici fascinanta acțiune a romanului. Ne mulțumim doar să semnalăm modul în care Frank Herbert ilustrează legile ecologiei, folosindu-le pentru a crea prăfoasa și nemiloasa lume a Dunei, un ecosistem perfect coerent. Chiar dacă biotopul pare sărac (ce să crească în nisip?), biocenoza e diversă - de la plantele ascunse în jurul insulelor stâncoase, prima verigă a lanțului trofic, transformând anorganicul în organic, până la marii viermi de nisip (descompunătorii, ultima verigă a lanțului trofic), cei responsabili de crearea melanjului. Între plante și viermi se află oamenii, la fel de constrânși de legea resursei minime, apa, care limitează dezvoltarea. Societatea arrakiană s-a refugiat în peșteri, unde își adună cu zgârcenie orice picătură de apă. Freemanii poartă distrai, un costum destinat reciclării lichidelor corporale, condensează umiditatea atmosferică și își deshidratează morții. Aici, jurămintele se sacralizează cu salivă iar lacrimile sunt onorul suprem. Indivizii depind unul de celălalt, iar individualiștii n-au viață lungă. S-ar crede că o astfel de societate este condamnată la stagnare. Uităm de legea creșterii complexității sistemelor - este suficient un eveniment declanșator (apariția unui Mesia) și totul explodează. Iar revoluția va sfâșia, treptat, întregul țesut social al Imperiului. Dar asta e o poveste pe care vă las plăcerea s-o descoperiți singuri.
Minunea de pe insula Sfânta Elena
Unul dintre locurile favorite de recreere ale celor din Montreal este Parcul “Jean Drapeau”. Amenajat pe insula Sf. Elena, din albia marelui fluviu Sf. Laurențiu, parcul găzduiește mari spații verzi, grădini și păduri, dar și o renumită pistă de Formula 1. Printre construcțiile din parc, una atrage toate privirile - este Biosfera, o structură înaltă de 60 de metri, alcătuită dintr-o rețea metalică, care se autosusține. În interior funcționează un muzeu al mediului. Geoda a fost ridicată în anii ’60, ca pavilion al SUA la Expoziția Universală de la Montreal. Puțini dintre cei care o văd îi știu povestea. Ea materializează ideile unui arhitect singular, pasionat de ecologie - Richard Buckminster Fuller, născut în 1895, la Milton, o localitate din Massachusetts, în nord-estul Statelor Unite.
Richard Buckminster Fuller
La liceu, Fuller a detestat geometria, declarându-se incapabil să înțeleagă cum urmele cretei, pe tablă, pot fi unul și același lucru cu noțiuni abstracte precum punctul sau linia. Abia mai târziu, la Harvard, va ajunge să vadă și să creeze forme. Prea târziu - va fi exmatriculat pentru “iresponsabilitate și lipsă de interes”, așa că tânărul se va vedea nevoit să facă diverse munci pentru a se întreține. Va lucra în industria textilă și în abatoare, va trece prin Primul Război Mondial și va cunoaște Marea Depresie, luptându-se cu alcoolismul și cu tentativele de sinucidere. Până la urmă, se va aduna din sfărâmături și va începe să caute un sens al vieții. Mai precis, va dori să înțeleagă ce poate face, cu umilință, un individ, fără să fie sprijinit de guverne sau companii. Se va interesa din ce în ce mai mult de ecologie, de reciclarea materialelor, de structurile care se autosusțin. Astfel, în 1948, împreună cu o echipă de profesori de la Black Mountain College, din Carolina de Nord, Fuller va dezvolta proiectul domului geodezic, pe care-l va și patenta.
Domul geodezic din Insula Sf. Elena
Bazat pe un icosaedru înscris într-o sferă, cu un vârf plasat în punctul cel mai de sus al structurii și cu cele douăzeci de fețe formate din triunghiuri echilaterale, domul geodezic echilibrează forțele și n-are nevoie de stâlpi interiori ca să se susțină. Ca un ecosistem în echilibru, geoda se sprijină pe elementele constitutive și acoperă maximum de spațiu, cu minimum de materie. Din anii ’50, guvernul american devine atent la ideile lui Fuller, comandându-i numeroase corturi-dom pentru armată. Din 1954, va începe să colaboreze cu arhitectul japonez Shoji Sadao. În 1960, primește medalia de aur a Institutului American de Arhitectură. În 1964, ridică Biosfera, imensul dom geodezic de la Montreal. Înregistrează alte 20 de brevete și își expune public teoria construcțiilor autosustenabile, marca societăților interesate de dezvoltare durabilă în raport cu mediul. Teoriile sale, întâlnindu-se cu cele ale lui Frank Herbert, definesc sfârșitul secolului al XX-lea. În secolul al XXI-lea, mesajul celor doi merge mai departe, preluat de mii de activiști de mediu, de oameni de știință îngrijorați de schimbarea climei și de politicieni care vor să reglementeze emisiile de carbon. Să mai spună cineva că science fiction-ul și arhitectura nu schimbă lumea!
(fragment din cartea "Cronicile bătrânului sefist", în pregătire)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu