Cum se citeşte un blazon

Trecutul ne vorbeşte în multe feluri – depinde doar de noi cît îl înţelegem. Literaţii preferă documentele scrise, arheologii se mulţumesc şi cu un ciob de oală. Iubitorii de artă caută muzeele şi colecţiile, arhitecţii se învîrt în jurul monumentelor. Muzica veche răsună în săli de concert, revin la modă bijuteriile şi veşmintele unor oameni de mult dispăruţi. Graţie mass-media, ne înconjoară semne şi imagini din trecut. Profanul le ia ca atare, fără să se gîndească prea mult. Iniţiatul caută să le pătrundă sensul.

Cu toţii ştim ce este o stemă. Dicţionarul limbii române o defineşte drept „semn convenţional distinctiv, caracteristic şi simbolic, al unei ţări, al unui oraş, al unei dinastii, al unei familii” şi o echivalează cu blazonul. Ştiinţa de a descrie stemele, blazoanele şi armoariile se numeşte heraldică şi este astăzi o disciplină auxiliară a istoriei. Heraldica are o vechime de circa opt sute de ani şi s-a născut odată cu turnirul medieval. Atunci, crainicul de arme trebuia să recunoască un cavaler îmbrăcat în armură din cap pînă în picioare, folosindu-se numai de culorile şi figurile de pe scut. Recunoscîndu-l, îl anunţa publicului. Probabil că termenul „blazon” derivă chiar din cuvîntul german „blasen”, „a suna din corn”, modul în care se deschideau şi se închideau aceste evenimente.

Fig 1 - Sigiliu din 1390 aflat pe tratatul dintre Mircea şi Vladislav al Poloniei

Heraldica foloseşte ca surse peceţile şi monedele, monumentele, pietrele sepulcrale, diplomele şi scrisorile de nobleţe acordate cavalerilor în urma faptelor de arme, încercînd să explice obiceiurile din trecut, moravurile, legile care dictau pacea şi războiul. Colaţionînd scrieri ale unor autori diverşi, această disciplină a înţeles că există reguli precise de întocmire a blazoanelor, precum şi o simbolistică a figurilor folosite. Mai mult, şi-a dezvoltat un limbaj special, pentru descrierea obiectului său de studiu – mulţi termeni sînt împumutaţi din franceza medievală. Astfel, o stemă se compune din „scut” şi „ornamente exterioare”. „Scutul”, avînd forme precise, e împărţit în „cartiere” şi poartă „piese onorabile”, „smalturi” şi „culori”. Pe scut identificăm „mobile” şi „cîmpuri”. Mobilele sînt figuri naturale, himerice sau artificiale, precum personaje umane, animale, plante, creaturi mitice, obiecte de cult sau arme, construcţii etc. Ornamentele exterioare sînt timbrul (cu coif, cimier, lambrechini), coroana, tenanţii sau sprijinitorii, pavilionul şi deviza. Din această scurtă enumerare a elementelor unui blazon înţelegem că nu-i de joacă cu heraldica!

Privită de unii ca o exotică formă de snobism cultural, îmbrăţişată de alţii cu admiraţie, heraldica are numele sale de referinţă. În România, pot fi citaţi cronicarii Miron Costin şi Grigore Ureche, domnitorul Dimitrie Cantemir, istorici precum Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac sau Bogdan Petriceicu – Hasdeu. Scriitori precum Mateiu Caragiale sau Octav George Lecca au fost buni cunoscători ai domeniului. Printre autorii contemporani, să-i notăm pe Marcel Sturza-Săuceşti, Florin Horvath şi, mai ales, pe Dan Cernovodeanu, autor al unei lucrări de sinteză indispensabilă – „Ştiinţa şi arta heraldică în România”. Cu toţii merită studiaţi. Există însă şi o perspectivă mai vastă asupra domeniului, care ţine de Tradiţie şi a fost sugerată de Vasile Lovinescu, în cîteva dintre lucrările sale. Potrivit acestui mare iniţiat, heraldica este o ramură a hermetismului, o disciplină a interpretării Cosmosului prin analogie. Blazonul oglindeşte calităţile specifice ale omului care-l poartă. Scutul este chiar inima cavalerului, iar imaginile simbolice ne arată determinaţiile sale intime. Temeiurile, valorile şi comportamentul. Dar blazonul unei ţări ce este? Tocmai inima acelei ţări. Heraldica e ştiinţa Inimii Lumii, „o ştiinţă cordială”. În inimă, ca într-un recipient alchimic, se amestecă şi se transformă elementele. Blazonul este Athanorul, Vasul Hermetic. Aşa cum inima omenească se strînge şi se dilată, pompînd sîngele în tot corpul, Inima unei Ţări, Stema ei, adună şi răspîndeşte posibilităţile de manifestare ale neamului. Pe Stemă găsim, corespondent, temeiurile, valorile şi comportamentul unui popor.

Să exersăm acest tip de interpretare pe două steme româneşti, cele mai vechi, conform lui Dan Cernovodeanu. Cea mai veche reprezentare, cunoscută până acum, a stemei Ţării Româneşti este de ordin sigilar, rămasă în pecetea unui document emis de cancelaria lui Vlaicu Vodă la 20 ianuarie 1368. Acesteia îi urmează alta, mult mai clară, care datează din 1390, pe tratatul de alianţă dintre Mircea cel Bătrân şi regele Vladislav al Poloniei. În ambele, stema se compune dintr-un scut de tip francez vechi, pe care este proiectată o pasăre heraldică cu capul conturnat, cu aripile strînse (acvila valahă!), însoţită la dextra de o cruce latină şi de o stea cu şase raze, flancată de o lună cu coarnele întoarse spre dextra (Crai Nou).

Fig. 2 – Sigiliul domnesc al lui Ştefan cel Mare

În Moldova, pecetea lui Petru I, atîrnată de un act omagial din 1387 către regele Vladislav al II-lea Jagiello, are în centru un cap de bour. La fel, amprenta sigilară a lui Roman I, de pe un hrisov din 1394, înfăţişează un scut triunghiular, pe suprafaţa căruia este modelat recontre un cap de bour, cu stea în şase colţuri între coarnele scurte şi recurbate în afară. Pe monede, capul de bour este flancat la nivelul fălcilor de lună, în stîngă, şi de soare, în chip de roză, la dreapta. Acvila şi Bourul, figurile definitorii ale stemei Ţării Româneşti şi ale stemei Moldovei, se vor perpetua în variate combinaţii şi cu numeroase adausuri pînă astăzi.

Pasărea heraldică a Ţării Româneşti a suscitat numeroase discuţii, atît în ce priveşte specia cît şi culoarea. Cel mai probabil e vorba despre un vultur negru. Mai tîrziu, în peceţile domnilor munteni, pînă la Vlad Călugărul, vulturul heraldic se va transforma treptat într-o acvilă aurie, cu aripile mai deschise. Elementele naturaliste contează mai puţin. Cert e că animalul tutelar al Ţării Româneşti este Împăratul Păsărilor, Cel care poate privi Soarele în Faţă, înălţîndu-se şi coborînd pe verticala Principiului. Regele Lumii noastre, acest Negru-Vodă, îngemănează în sine atît puterea temporală cît şi autoritatea sacerdotală – crucea din cioc stă mărturie. E o referinţă tradiţională foarte precisă, indicînd vechimea acestui tip de Conducător (crucea, ca simbol, datînd dinainte de Hristos). Vulturul este augural, divinator şi psihopomp – toate atribute sacerdotale. Iar culoarea neagră trimite la prudenţă şi nemişcare, la noapte şi ocultare. În Faza Neagră a Operei alchimice, materia moare, pentru a renaşte. Pămîntul fertil este negru, ca şi Inconştientul.

Despre Bourul moldav există o literatură heraldică mult mai bogată. Astăzi dispărut, „Bos Primigenus” era originar din India. A migrat în Europa în urmă cu 250 de mii de ani. Îl regăsim în picturile rupestre de la Lascaux. A fost venerat în Orient de adepţii lui Mithra. Animal sacru, poate a fost vînat de strămoşi, într-un cult cinegetic, pe malul unui rîu, ca în legenda întemeierii Moldovei. Simbolic, Bourul reprezintă Forţa liniştită, fecunditatea şi Luna. Bourul săgetat de Dragoş era Alb, sugerînd zorile, apa şi inteligenţa. Albul este culoarea Iniţiatului, a Sacerdotului. Poate că intrarea în Istorie a Moldovei începe cu o revoltă a Războinicului împotriva Preotului. Oricum, Acvila neagră şi Bourul alb spun ceva şi despre felul de-a fi al munteanului şi al moldoveanului.

Alături de animalele tutelare, vechile blazoane româneşti ne arată simboluri din categoria aştrilor. Vedem Stele, Soarele şi Luna. Să fie trimiteri la un cult solar, moştenit de la daci? Da şi nu. În toate religiile antichităţii, dar şi în disciplinele particulare desprinse din Tradiţia Primordială, se ştie că Astrele sînt ilustrări ale unor Forţe metafizice, nu stele şi planete. Astrologia şi Alchimia văd în perechea Soare-Lună cea mai la îndemînă ilustrare a Principiului Genului. Totul are doi Poli, Masculin şi Feminin, între care se mişcă Manifestarea. În blazonul Ţării Româneşti, Luna abia începe să crească. În blazonul Moldovei, Luna se pregăteşte să dispară. În blazonul Ţării Româneşti, Soarele este figurat ca o Stea cu şase raze, celebra Grăunţă a Vieţii, figură obţinută prin intersecţia a şase cercuri identice, o proiecţie plană a înmulţirii celulare la a treia diviziune. În blazonul Moldovei, Soarele este figurat ca o roză cu cinci petale. Crucea valahă, Roza moldovenească. Roza-Cruce? Mi se pare că am ajuns într-o zonă în care cititorul este liber să-şi lase imaginaţia să zboare.

Nu voi încheia aceste succinte însemnări pe marginea simbolismului stemelor neamului nostru fără a spune ceva şi despre Transilvania. Pare c-am uitat-o, nu? Nicidecum. De unde vin descălecătorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei? Din Transilvania (cu Maramureş cu tot), centrul Daciei libere, locul în care s-a născut tradiţia lui Zalmoxes. Sub stelele Polului Getic, pămîntul Transilvaniei păstrează şi astăzi sanctuarele cele vechi.

(Articol publicat în numărul curent al revistei de cultură "Curtea de la Argeş")