vineri, aprilie 29, 2011

Mărunţele...

# Duminică, 24 aprilie. Paşte la Tîrgovişte. Azi noapte, am mers la Mitropolie, la slujba Învierii. Mii de oameni umpleau parcul din jur, majoritatea fiind tineri. Rîsete, vorbe în doi peri, ca în faţa discotecii. O aţîţare profană, o lipsă a sensului. După împărtăşirea Luminii, IPS Nifon, înalt şi spătos, a propovăduit pe un ton înalt, patetic, în timp ce lumea pleca acasă. Complet lipsit de harul vorbirii, înaltul ierarh mi-a apărut ca un rocker bătrîn, disperat că-şi pierde audienţa. „Nu te-aud, Tîrgovişteeeee! Cine a Înviat? Cine a Înviaaaat? Cine a Înviaaaaaaaaaaaat? Hristos a Înviaaaaat!”. Mă rog, nu-l ajuta nici microfonul, chestie remarcată şi de cei prezenţi, care i-au strigat urgent preotului responsabil cu sonorizarea: „Te-ai lins pe bot de parohie, băi DJ-ule!”. La aşa ceva, şi Iisus ar fi rîs cu lacrimi!

# Luni, 25 aprilie. Nu ştiu ce de ce dar, de la o vreme, mă încîntă toate nimicurile legate de stilul masculin – mă interesează hainele de calitate, accesoriile, ceasurile, carneţelele de notiţe, stilourile, acel univers masculin mirosind a piele şi a „Old Spice”, a tutun de pipă şi a oţel. Eu, care nu m-am preocupat niciodată de cum arăt, mă descopăr acum un mic „fashionist”, gata să bată magazinele şi paginile de internet, după cine ştie ce cravată... Dap, la început am pus totul pe seama îmbătrînirii. Cînd corpul se ruinează, cauţi inconştient să-l acoperi cu mătăsuri şi farduri. Apoi mi-am dat seama că s-ar putea să fie şi altceva – fascinaţia pentru lucrurile mici dar bine făcute, pentru toate aceste prelungiri ale noastre. Mîngîind un portofel din piele bine argăsită obţinem un fel de plăcere cvasi-orgasmică... Obscen dar adevărat!

# Marţi, 26 aprilie. Dacă tinereţea citeşte, maturitatea trebuie să recitească. Astfel, lucrurile stau în justă cumpănă – la început asimilezi, la sfîrşit cauţi înţelesuri. Recitesc „Princepele”, romanul lui Eugen Barbu, retipărit elegant de „Jurnalul naţional”, şi mă gîndesc cîte lucruri am omis la prima citire. Atunci m-a fascinat atmosfera de ev fanariot, putreziciunea şi splendoarea Bucureştiului. Acum mă interesează dezbaterea politică între două şcoli de înţelepciune – ezoterismul vestic, profesat de Messer Ottaviano, şi tradiţia pămîntului, încarnată de Ioan Valahul. Atunci am tras cu ochiul la pasajele licenţioase, la panopticum-ul viciilor, acum zăbovesc asupra descrierilor „împrumutate” din cronici, cărţi de zodii şi acte de cancelarie. Una peste alta, opera ţine, indiferent de caracterul autorului...

Miercuri, 27 aprilie. Toate lalelele din Piteşti stau în nişte ţarcuri de fier, absolut oribile. Desigur, municipalitatea are explicaţii – aşa sînt protejate de cîini şi de mîinile lacome. Dar nu există poliţie comunitară, ăia ce păzesc? Mă rog. De cîte ori văd straturile cu lalele, mă cuprinde o bruscă indispoziţie. S-ar spune că au pus cătuşe florilor. Sau, citind abisal, o fi o aluzie la DNA?

# Joi, 28 aprilie. Gabriel Liiceanu, în dialog cu Patapievici, despre naşterea modernităţii. După Liiceanu, doi oameni sînt „vinovaţi” de lumea în care am ajuns să trăim – Descartes şi Hegel. Descartes, pentru că, prin „Cogito ergo sum”, a deschis calea gîndirii care se hrăneşte din ea însăşi, Hegel, pentru că a descris jurnalul de bord al acestei operaţiuni. Ca un păianjen care-şi trage din sine firul, mintea umană poate să renunţe, pe de-o parte, la transcendenţă şi, pe de alta, la lumea obiectelor lui Dumnezeu. Pornind de la un set de postulate, ca-n algebră, gîndirea va compune marile formule ale modernităţii – pe de-o parte tehnologia, cu toate avioanele, calculatoarele şi hărţile sale genetice, pe de alta – ideologia, cu metodele politice de schimbare a societăţii. Mă gîndesc că demonia ideologiei s-a mai domolit, în schimb tehnologia e departe de a-şi fi spus ultimul cuvînt în transformarea omului.

# Vineri, 29 aprilie. Nuntă regală la Londra. Mireasa coboară din Rolls în faţa catedralei exact în momentul cînd bătrînul Big Ben bate ora 11.00!

miercuri, aprilie 20, 2011

Iluzia Eului

De unde vine atîta nefericire în sufletul celor din jur? Fără îndoială, din inflaţia eului. Ascultaţi-i pe oameni – rari sînt cei care nu vorbesc despre ei, despre dorinţele, despre posesiunile, despre rangurile lor. Toate bune şi frumoase cînd lucrurile merg bine. Dar, inevitabil, ceva din lume ajunge să rănească eul. Fie nu ne putem realiza toate dorinţele, fie pierdem ceva, fie coborîm în funcţie. Soluţia, spune budismul, e să înţelegem că eul nu există. E iluzoriu, ca şi lumea fenomenelor. Nu stă nici în trup, nici în suflet, nici în cuplarea lor. Tot ce există e o veşnică fîlfîire a Vălului Maiei, o fluctuaţie cuantică, o colapsare a funcţiei de undă probabilistice. Sau, dacă vă place mai mult, trăim într-un vis, avem consistenţa visului, în creierul Marelui Visător. Acceptînd asta, s-ar putea să ne consumăm mult mai puţin pentru iluzii şi să ne concentrăm pe „aici şi acum”, bucurîndu-ne de minunea că sîntem vii.

marți, aprilie 19, 2011

Exerciţii spirituale

Prietenul M îmi destăinuie cîteva exerciţii spirituale, pe care le practică pentru a nu fi dezamăgit de cei din jur. După ce a trecut prin diverse situaţii limită, în care binele sădit i-a fost întors ca rău (a avut, printre altele, experienţa de a fi îndepărtat dintr-o firmă de cei pe care îi adusese părtaşi la cîştig), omul îşi închipuie acum generozitatea ca pe o cutie cu bile. O cutie cu bile albe, în număr finit. Din ea, poţi da celorlalţi cîte o bilă. Dar mult mai atent, ştiind că bilele se vor termina la un moment dat. Tot el a dezvoltat teoria „celor trei cercuri”, cam ca la samurai – în cercul interior, de confort, nu încape decît familia şi cîţiva prieteni, în cel de-al doilea, mai larg dar mai periculos, stau partenerii de afaceri şi cunoştiinţele, iar în cel de-al treilea, necesitînd atenţie maximă, intră restul lumii. Prietenul A practică Sahaja Yoga, încercînd liniştirea minţii, spre ţintirea clipei celei repezi. Ceva din liniştea asta i se citeşte pe chip. Dar eu, eu ce să spun? Urmez vreo cale a spiritului? Dacă ar fi să îmi definesc atitudinea faţă de ceilalţi, aş folosi o formulă aparent paradoxală – cinism binevoitor. Nu mă aştept la nimic bun de la oameni. Dar le zîmbesc.

duminică, aprilie 17, 2011

Duminică la moşie




Mediul este mesajul - chiar şi la smartphone

Ştiu, ştiu... Sînt ultimul dinozaur din era comunicării, arhaicul ziarist care-şi cumpără abia acum un smartphone, ce mai... un paria digital! Da, însă asta poate fi şi un avantaj – privesc cu un ochi proaspăt obiectul de care voi sînteţi îndrăgostiţi pînă peste urechi. Şi s-ar putea să vă spun lucruri la care nu v-aţi gîndit.


Pînă la urmă, n-am mai rezistat şi mi-am schimbat anticul mobil cu o tabletă nou-nouţă. De două zile instalez, downloadez, optimizez. Am patru ecrane pline cu widgeturi de la Android şi tot mai vreau. Mi se afişează vremea la Piteşti şi-n Honolulu, am GPS şi social hub, poze cu faţa nevăzută a Lunii şi clipuri cu Shakira, mi-am integrat blogul cu facebookul şi cu tweeterul, scriu mesaje desenînd cu degetul şi un flux neîntrerupt de indici bursieri curge în partea de sus a ecranului. M-a luat deja o durere lejeră de cap dar nu mă las. Păi ce? E mai smart.. phonul ăsta decît mine? Pînă să clachez, mai am puterea să tastez următoarele.

Generaţie digitală, în urmă cu vreo 50 de ani, un strălucit profesor canadian, pre numele său Marshall McLuhan, lansa ideea că, în materie de comunicare, fiecare „medium” este propriul său mesaj. Adică? Adică există un stil al fiecărui mijloc de comunicare, un „weltschaung” (ca să folosesc cuvinte urîte…), o viziune asupra lumii care se imprimă asupra utilizatorului, indiferent ce-ar avea el de spus. Exemplu. Ca să descrie istoria Romei, istoricul Tit Liviu folosea, ca şi ceilalţi intelectuali ai timpului său, sute de tăbliţe de ceară, pe care zgîria literele, cu ajutorul unui stilus metalic. Cuvintele se scriau fără pauze, cu greutate, aşa că trebuia o gîndire limpede şi un stil concis. Munca dura o viaţă. În schimb, Voltaire putea să corespondeze destul de des cu ţarina Ecaterina – pene de gîscă, cerneală şi hîrtie se găseau oarecum din belşug. Ceea ce te împingea chiar la frivolitate. Mai tîrziu, tiparul a democratizat cuvîntul scris, scoţîndu-l din mănăstiri şi cancelarii, spre folosul negustorilor şi al revoluţionarilor de tot felul. Cînd scrii pentru ziar, ai două căi – dacă cititorii săi sînt interesaţi de Bursă şi preţul cerealelor, apoi musai să fi exact în informaţie (de-aici a apărut presa „gulerelor albe”). Dar dacă scrii pentru plebe, apoi musai să arzi cu totul (şi aşa se născu presa tabloidă). Într-o foaia populară, nu e loc pentru nuanţe – masele cer carne proaspătă, fie sub formă de vedete cît mai dezbrăcate, fie sub formă de politicieni înfieraţi şi demascaţi. Asta au înţeles-o bine jurnaliştii care au făcut Revoluţia Franceză, cu secretarul lor de redacţie cu tot, cel supranumit „procurorul felinarului”, pentru că-şi încheia invariabil articolele contra cutărui şi cutărui nobil cu drăguţul îndemn: „Spînzuraţi-l de felinar!”.

Comunicarea electronică vine cu alt stil, despărţind emiţătorul de rigoarea cuvîntului scris şi aducînd la receptor emoţia vocii şi a imaginii. Domnul McLuhan considera că radioul şi televiziunea transformă planeta întreagă într-un „sat global”, abolind distanţele şi oprind curgerea timpului. Tot el a teoretizat „temperatura” mediului, adică gradul în care mijlocul de comunicare în masă ne pune la lucru imaginaţia. După McLuhan, radioul este un medium cald, pentru că ne obligă să visăm cu ochii deschişi la cum arată omul a cărui voce o auzim. În schimb, televiziunea e rece, pentru că ne dă exces de informaţie, nerămînînd spiritului nostru nici un rest. Ca să foloseşti bine radioul, trebuie şi tu să fii „cald” – adică să-ţi modulezi vocea, să te joci cu intonaţia, cu emoţia. În schimb, la TV trebuie să fii „rece” sau „cool”. Orice grimasă, orice broboană de sudoare te pot trăda, sub gros-planul camerelor. De-aia Hitler a fascinat mulţimile cu discursurile sale „calde”, lătrătoare, transmise prin difuzor în toată Germania. De-aia JFK a electrizat alegătorii, în talk-show-uri politice, prin freza perfectă, faţa de pokerist şi manierele impecabile.

Computerul e pasul logic următor – el este şi ziar, şi radio, şi televiziune, gătite împreună, cu un sos gros de interactivitate. Este unealta supremă a democraţiei (sau a amestecării castelor, cum vreţi...), care îl transformă pe receptor în emiţător, pe cititor în editor şi pe obiect în subiect al cunoaşterii. Computerul nu mai e nici rece, nici cald, e versatil, e smart. Şi aci leg firul cu povestea smartphonului meu. O unealtă mai presus de altele, extrem de flexibilă, incredibil de prietenoasă. O sabie cu două tăişuri. De ce? Gîndiţi-vă... Ca s-o utilizezi, nu mai ai nevoie de cine ştie ce instrucţie. Sistemul de operare este intuitiv, bazat pe raportarea la Idei ca la Obiecte. Întinzi degetul, iei aplicaţia X, o pui în locul Y. O apeşi, ea funcţionează. Magie. Într-adevăr, tehnologia suficient de avansată nu mai poate fi deosebită de magie. Las la o parte chestia ameninţătoare că prea puţini ştiu cum funcţionează astfel de obiecte smart. Mai periculos e că nici nu-ţi mai pui problema asta. Ai un mijloc perfect, care te face să-ţi uiţi scopul. Un ciocan nu te fascinează, nu te joci cu el zile în şir, ca să-i descoperi posibilităţile. Baţi cuiul şi gata. Ei, cu smartphonul ajungi să uiţi că important e să comunici ceva celuilalt...

Încă un pic şi gata. Să mai spun ceva despre stilul acestor gadgeturi, care e acelaşi cu al întregii ere digitale. O anumită lipsă de etichetă, o repezeală a expunerii, un fel de voaieurism virtual... Alienare fericită. Asimilare de informaţie fără efortul de a înţelege. Google, loteria cunoaşterii, în locul bibliotecii. Pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Şi, peste toate, sîcîitoarea vorbă a unui înţelept din vechime – maeştrii se dovedesc întotdeauna în lipsa mijloacelor.

sâmbătă, aprilie 09, 2011

Cum se apără democraţiile


Ca expert în „limbajele urii” (nu întîmplător mi-am construit masteratul în comunicare pornind de la filmul de propagandă nazist...), cunoşteam prea bine mitologia pusă la lucru de nazişti, care se reflecta pînă şi în obiectele de larg consum produse de Cel de-al Treilea Reich, întrucît designul este un vector excelent de comunicare. După Primul Război Mondial, eticheta „Made in Germany” devenise infamantă, echivalentă cu slaba calitate. Oamenii lui Hitler au schimbat această stare de lucruri, impunînd standarde înalte de calitate şi preţuri reduse. De asemenea, au încorporat în lucruri ideea artefactului provenind dintr-o cultură a stăpînilor – designul avea trăsături intimidante, ameninţătoare chiar. Parcă aveai de-a face cu obiecte folosite de zeii nordici! Lucruri şi arme descinse direct din Walhalla! Cînd, după doi ani de război, englezii au reuşit să captureze un tanc Tiger, au sărbătorit de parcă ar fi luat ostatic un general. Maşinăria a fost studiată imediat de un colectiv de ingineri, care a rămas fascinat de designul monstrului. Nu ştiam însă amănunte despre cum s-au mobilizat democraţiile vestice, în lupta cu un asemenea inamic, ce idei au pus la lucru, ce design. Un excelent documentar de pe „Viasat History” m-a lămurit – au folosit spiritul cetăţenesc. Pare puţin dar nu e deloc aşa. În timp ce naziştii tipăreau postere mesianice, înfăţişîndu-şi Fuhrerul în postură de Cavaler al Graalului, sub aripile deschise ale Acvilei, englezii au desenat afişe de propagandă de tipul celor folosite în combaterea... epidemiilor! Pentru că „Germs Attack!”, cetăţenii erau invitaţi să folosească trusa de prim ajutor a guvernului. Mostră de umor britanic pe timpuri de criză. Dar designul nu e numai stil ci şi organizarea unui mod de producţie. Dacă naziştii puteau să folosească munca sclavilor în mari întreprinderi, guvernul lui Churchill a mobilizat micile ateliere de jucării pentru fabricarea puştii Thompson şi manufacturile de mobilă pentru crearea avionului de bombardament „Mosquito”. Comparabil cu „Fortăreţele zburătoare” la cantitatea de bombe purtată, incredibil de rapid şi aproape invizibil pe radar, „Mosquito” era construit din lemn de balsa şi placaj, cam ca şifonierele! La rîndul lor, americanii şi-au folosit propaganda pentru a atrage mii de femei casnice în şantierele navale de la Detroit, invitîndu-le să devină sudoriţe! Recompensa era pe măsură – prestigiu social şi salariu peste medie. „Habar n-aveam ce înseamnă să sudezi”, povestea una dintre ele peste mulţi ani, „dar mi se părea ceva extrem de important. În plus, cînd am primit salariul, nu-mi venea să cred! Mi-am cumpărat la iuţeală un set de lenjerie intimă, roşie, şi discuri cu Frank Sinatra”.

vineri, aprilie 08, 2011

Era o după-amiază somnoroasăăăăăă....

Malthus, mai actual ca oricînd!

Vă povesteam despre un monument bizar, ridicat într-un orăşel american de cîţiva oameni cu bani, care au ţinut să rămînă anonimi. Monumentul este o carte de piatră, pe paginile căreia au fost săpate reguli de viaţă, în opt limbi de circulaţie mondială. Regulile şochează, pentru că ating chestiuni fierbinţi privind specia umană – relaţia cu mediul, modalităţile corecte de a face politică şi, mai ales, controlul demografic.

„Păstraţi umanitatea sub 500 de milioane. Ghidaţi reproducţia cu înţelepciune, îmbunătăţînd conformitatea şi diversitatea”, scrie pe „American Stonehenge”. Iar omul modern se înfioară, amintindu-şi de practicile eugenice naziste şi de mitul rasei superioare. Numai că, astfel, problema este prost pusă. Nu e vorba aici de o selecţie pe criterii etnice, nici de aruncarea în prăpastie a nou-născuţilor malformaţi, ci de un îndemn la raţiune. De la Malthus încoace, ştim că resursele cresc în proporţie aritmetică, iar populaţia – în proporţie geometrică. Astfel, ne confruntăm, mai devreme sau mai tîrziu, cu o alegere: ori lăsăm natura să rezolve problema aşa cum ştie Ea mai bine, prin foamete, războaie şi boli, ori, vorba lui Malthus, impunem un control al numărului populaţiei prin „restricţie morală”.

„În 1980, cînd aceste pietre au fost ridicate, cea mai presantă problemă mondială a fost necesitatea de a controla numărul populaţiei”, explică autorii monumentului american, într-un fel de „Ghid” de folosire. „În secolele recente, tehnologiile şi combustibilii abundenţi au făcut posibilă o multiplicare a umanităţii dincolo de ceea ce este prudent sau durabil. Acum putem prevedea epuizarea iminentă a acestor surse de energie şi epuizarea rezervelor mondiale de materii prime vitale. Controlul reproducerii noastre este necesar şi urgent. Aceasta va necesita schimbări majore în atitudinile şi obiceiurile noastre. Aproape fiecare naţiune este acum suprapopulată din punct de vedere al echilibrului perpetuu cu natura. Sîntem ca o flotă de bărci de salvare supraaglomerate confruntată cu o furtună ce se apropie. În Statele Unite ale Americii suprasolicităm serios resursele noastre pentru a menţine populaţia prezentă într-o stare de prosperitate. Distrugem terenurile agricole şi ne-am mărit periculos dependenţa de resurse externe de petrol, metale şi alte resurse non-regenerabile. Naţiuni precum Japonia, Olanda şi Haiti sînt chiar mai serios suprapopulate şi, prin urmare, în pericol mai mare. În aceste circumstanţe, reproducţia nu mai este o chestiune exclusiv personală. Societatea trebuie să aibă o voce şi o anume putere de direcţie în reglementarea acestei funcţii vitale. Dorinţele cuplurilor umane sînt importante dar nu supreme. Trebuie dată o considerare crescîndă intereselor actualei societăţi şi bunăstării generaţiilor viitoare”.

Ce s-a făcut în ultimii 50 de ani pentru controlul demografic? În 1950, populaţia mondială era de 2,7 miliarde de locuitori, în 1987 era de 5 miliarde, în 1990 de 5,3 miliarde, iar în prezent a depăşit 7 miliarde. În 2025 planeta va avea între 7,6 şi 8,5 miliarde de locuitori: 95% din această creştere va avea loc în ţările în curs de dezvoltare. China a introdus politica copilului unic în familie, încercînd să descurajeze natalitatea prin măsuri administrative şi economice, mai precis prin amenzi. India abordează fenomenul altfel, insistînd pe conştientizarea individuală – s-au deschis mii de centre care informează asupra contracepţiei. De asemenea, din considerente culturale, se practică avortul selectiv, tehnicile ecografice permiţînd identificarea fetuşilor de sex feminin. Cu toate acestea, populaţia creşte în continuare. Ţările islamice grupează a cincea parte a populaţiei mondiale, în majoritate tineri, şi nici măcar nu-şi pun problema contracepţiei. Africa numără 600 milioane de locuitori iar populaţia ei creşte într-un ritm de 30% pe an. Europa, cu puţin mai slab populată (530 milioane) are în schimb o rată a natalităţii de 0,22% pe an; în anul 2025, Africa şi Europa vor avea 1,5 miliarde, respectiv 550 milioane de locuitori. De aici, consecinţele logice – fluxuri de emigranţi, fundamentalism, urbanizare, state prăbuşite, molime, războaie tribale, tabere de refugiaţi. La rîndul lor, ţările bogate vor avea alte tipuri de probleme, legate de controlul emigraţiei, ascensiunea partidelor extremiste cu mesaj anti-străini, falimentul sistemelor de asigurări sociale şi pensii. Chiar democraţia va fi pusă în discuţie, odată cu înăsprirea luptei pentru resurse. Şi toate acestea pentru că nu sîntem capabili să impunem o conduită raţională instinctului de reproducere al speciei. Să sperăm că omul, maimuţă vicleană, va reuşi să pună la punct noi forme de exploatare a energiei, să dezvolte ferme în oceanul planetar şi să colonizeze cosmosul.

Nu s-ar putea şi altfel? Se pare că nu. Totuşi, în 1962, scriitorul britanic Aldous Huxley publica romanul „Insula”, în care descria societatea utopică din insula imaginară Pala. Aici, Părinţii Naţiunii, un Raja budhist şi un doctor englez raţionalist, porniseră tocmai de ideea că populaţia trebuie să se adapteze resurselor. Aşa că statul distribuia anticoncepţionale, gratuit, tuturor cetăţenilor – ţi le aducea acasă poştaşul! Iar cuplurile hotărau singure cînd să aibă un copil, cel mult doi. Acest mod de viaţă, cuplat cu dispreţul pentru societatea de consum, care produce şi aruncă milioane de lucruri inutile, asigura un echilibru spiritual de invidiat tuturor palanezilor. Dacă ştii că viaţa este suferinţă, aşa cum arată Budha, atunci de ce s-o sporeşti prin mofturi ale Eului? De ce să tînjeşti după mijloace, pierzînd din vedere scopurile? Palanezii preţuiau clipa prezentă, cu toată încărcarea ei inefabilă. Copiii creşteau în familii lărgite, formate din 10-15 cupluri, schimbînd mereu mediul, adulţii practicau mai multe meserii de-a lungul vieţii, proprietatea privată era respectată dar banii nu contau, nu exista o Biserică oficială, nici Armată, iar Statul avea cîţiva funcţionari. Dar asta rămîne literatură. Din păcate...

vineri, aprilie 01, 2011

Noul manifest Rozicrucian


Închipuiţi-vă o după-amiază caldă de iunie a anului 1979. Închipuiţi-vă o după-amiază de vineri, în care oamenii sînt cu gîndul mai mult la week-end. În orăşelul Elberton, din Georgia, Statele Unite, onorabilul Joe Fendley stă în magazin şi îşi verifică registrele. Fendley este şeful unei firme de construcţii, specializată în monumente. Se gîndeşte că ar trebui să se cam ducă şi să închidă magazinul. Numai că n-apucă. Un străin bine îmbrăcat îi trece pragul, împreună cu cea mai ciudată comandă pe care Fendley a auzit-o vreodată.

După 20 de minute de discuţie, constructorul începe să priceapă – clientul, care s-a recomandat R.C. Christian, nu glumeşte deloc şi este dispus să plătească atît cît i se cere. Monumentul va fi compus din patru blocuri masive de granit albastru, înalte de şase metri, plasate în jurul unui ax central, cam ca o roată cu zbaturi. Peste ele va fi plasat al şaselea bloc, ca la Stonehenge. În total, ansamblul va cîntări 110 tone şi va fi plasat astfel încît Steaua Polară să fie vizibilă printr-un orificiu practicat special în ax. Pe fiecare dintre blocuri vor fi gravate zece reguli de viaţă, scrise în opt limbi: engleză, spaniolă,swahili, hindusă, ebraică, arabă, chineză şi rusă. Ele sînt următoarele:

1.Menţineţi umanitatea sub 500 000 000, într-un echilibru perpetuu cu natura.
2.Ghidaţi reproducţia cu înţelepciune – îmbunătăţind conformitatea şi diversitatea
3.Uniţi umanitatea printr-o limbă nouă.
4.Conduceţi pasiunea – credinţa – tradiţia -şi toate lucrurile cu judecată temperată.
5.Protejaţi oamenii şi naţiunile cu legi cinstite şi tribunale corecte.
6.Lăsaţi toate naţiunile să se auto-guverneze, rezolvîndu-şi disputele externe într-un tribunal mondial.
7.Evitaţi legile mărunte şi oficialii nefolositori.
8.Echilibraţi drepturile personale cu îndatoririle sociale.
9.Preţuiţi adevărul – frumuseţea – dragostea, căutînd armonia cu infinitul.
10.Nu fiţi un cancer pe pămînt. Lăsaţi loc naturii. Lăsaţi loc naturii.

Depăşind şocul iniţial, Joe Fendley a început să se gîndească la complexitatea tehnică a lucrării, la materialul cerut şi la mîna de lucru. Au convenit ca monumentul să fie plasat pe un teren de de două hectare, din apropierea Elbertonului, iar lucrările să se desfăşoare cît mai repede cu putinţă. Finanţatorii ţineau să-şi păstreze anonimatul, însă erau cît se poate de serioşi. În cîteva zile, banii necesari au fost viraţi în conturile constructorului. Astfel că, pe 22 martie 1980, la echinocţiul de primăvară, American Stonehenge a fost gata. De atunci şi pînă astăzi, construcţia uimeşte, pune pe gînduri, provoacă păreri pro şi contra. Despre ce vorbim aici? Să fie creaţia unui grup de excentrici, de care America nu duce lipsă? Să fie un mesaj adresat supravieţuitorilor unei viitoare catastrofe? Sau avem de-a face cu un nou manifest al Rosicrucienilor, acea grupare secretă care se deşteaptă din sută în sută de ani, pentru a trimite un mesaj Umanităţii? Numele comanditarului lucrării ne face să credem că ultima ipoteză e cea mai probabilă. De asemenea, o Capsulă a Timpului a fost îngropată sub monument, pentru uzul viitorimii. Pentru a ne face o imagine mai bună asupra filosofiei autorilor misteriosului manifest, reproducem mai jos cîteva fragmente din „Ghidul” monumentului, publicat de constructor, dar care a fost inspirat de comanditari. Iată!

„Conştiinţa de grup a rasei noastre este oarbă, perversă şi distrasă uşor de fleacuri cînd ar trebui să se concentreze asupra fundamentelor. Intrăm într-o eră critică. Presiunile populaţiei vor crea în curînd crize politice şi economice în întreaga lume. Acestea vor face mai dificilă şi în acelaşi timp mai necesară înfiinţarea unei Societăţi Raţionale Globale (...) Un prim pas ar fi de a convinge o lume care se îndoieşte că o astfel de societate este acum posibilă. Să atragem atenţia asupra problemele de bază. Să stabilim priorităţi adecvate. Noi trebuie să ne ordonăm casa noastră aici pe pămînt înainte de a ajunge la stele (...) Raţiunea umană se trezeşte acum la puterea sa. Este cel mai puternic mijloc declanşat în desfăşurarea vieţii pe planeta noastră. Trebuie să ne facem umanitatea conştientă că acceptarea compasiunii, judecata luminată, ne va lăsa să controlăm destinul nostru în limitele inerente ale naturii noastre (...) Este dificil să sădeşti înţelepciune în minţi umane închise. Inerţiile culturale nu sînt uşor de depăşit. Derularea evenimentelor mondiale şi tristul record al rasei noastre dramatizează deficienţele mijloacelor tradiţionale în guvernarea afacerilor umane. Crizele care se apropie pot determina omenirea să fie dispusă să accepte un nou sistem de legi mondiale care va solicita responsibilitatea naţiunilor individuale în reglementarea afacerilor interne şi care le va ajuta în gestionarea paşnică a fricţiunilor internaţionale (...) Cu un astfel de sistem am putea elimina războiul, am putea oferi fiecărei persoane o oportunitate de a-şi găsi o viaţă cu rost şi împlinire (...) Există alternative la Armageddon. Ele sînt realizabile. Dar ele nu se vor întîmpla fără eforturi coordonate de milioane de oameni dedicaţi, din toate neamurile pămantului”.

Înţelegem acum că „nucleul dur” al acestei viziuni este ideea controlului demografic, necesar, în viziunea noilor Rozicrucieni, pentru supravieţuirea speciei. Dar cum să fie făcut? De către cine? Conform căror principii? Tot autorii ne dau cîteva idei. Despre asta (dar şi despre o utopie a britanicului Aldous Huxley, uluitor de asemănătoare), în postarea viitoare...