Andaluzia (pe muzica lui Lorca)

Cordoba.

Singură și depărtată.

Negru-i calul, luna toată,

și-n desaga mea, măsline.

Deși drumu-l știu, știu bine

n-ajung Cordoba vreodată...

Ascultă, fiul meu, tăcerea.

E o tăcere unduită,

o tăcere

în care alunecă văi și ecouri

și frunțile-nclină

către țărînă.

Se apără-n casă

de stele.

Noaptea se năruie.

E o copilă moartă-năuntru

cu-n trandafir stacojiu

în păr tăinuit.

Plîng șase privighetori la fereastră.

Oamenii merg suspinînd

cu ghitare deschise.

Oh, ce grav meditează

flacăra candelei!

Un turn e Sevilla

plin de arcași iscusiți.

Sevilla pentru-a răni

Cordoba pentru-a muri.

Un oraș ce pîndește

ritmuri întinse

încolăcindu-se

ca labirintele.

Ca lăstarele viței

aprinse.

M-am așezat

într-un luminiș de timp.

Era un iaz de tăcere,

de-o albă tăcere, inel imens

de unde luceferii

loveau cu cele douăsprezece

schimbătoare

numere negre.

Plîng

în fața mării amare.

Am în ochi

două mări cîntătoare.

Cînd am să mor

ghitara-ngropați-mi

cu mine-n pămînt.

Cînd am să mor

între naramzi

și-ntre mentă de cîmp.

Cînd am să mor

de vreți îngropați-mă

în morișcă de vînt.

Cînd am să mor!

Sud,

miraj,

reflectare.

Tot una-i de spui

stea sau portocală,

albie sau cer.

O, săgeată,

săgeată!

Ăsta e

sudul:

o săgeată de aur

fără alb, pe vînt.