Tratatul de guvernare al Bunului Doctor

Prin natura sa prospectivă, literatura SF este preocupată de timp și de schimbările pe care acesta le aduce societății umane, adică de istorie. Țintind departe, scriitorii de anticipație au meditat asupra viitorului speciei, pe care și l-au închipuit legat de permanenta noastră dorință de expansiune. Autori precum H.G. Wells, Cordwainer Smith sau Frank Herbert au completat porunca divină “Creșteți și vă înmulțiți!” cu corolarul “Apoi colonizați Cosmosul!”. Asta i-a obligat pe ei înșiși la un efort susținut de imaginație și la o viață de studii în domenul științelor exacte și ale omului. Fizică și psihologie, tehnologie și politologie. Altfel cum să descrii credibil ieșirea din puțul gravitațional al Pământului, cățărarea scrâșnită pe orbitele înalte, colonizarea sistemului solar și saltul către stele? 

Isaac Asimov 

Iar cei mai buni dintre ei, maeștrii genului, s-au transformat în istorici ai creșterii și descreșterii imperiilor galactice. Ce-ați spune de o serie formată din șapte romane, care înfățișează următorii 25 de mii de ani? O astfel de frescă nu putea să iasă decât dintr-o minte deosebită. Din mintea unui scriitor prolific, care a semnat peste 300 de titluri, din mintea unui doctor în biochimie. Numele său? Isaac Asimov.

O minte sclipitoare

Asimov s-a născut în 1920, la Smolensk, în Rusia cuprinsă de revoluția bolșevică, într-o familie de morari evrei, care a emigrat, trei ani mai târziu, în Statele Unite. Micul Isaac a crescut în Brooklyn, pe lângă prăvălia de dulciuri a părinților, dovedindu-se un copil foarte inteligent (avea un IQ neobișnuit de mare și, mai târziu, va face parte din societatea Mensa). Știa să citească de la cinci ani și, influențat de reviste precum  legendarele “Amazing Stories” și “Astounding Stories”, începuse să scrie povestiri SF. La 19 ani a reușit să vândă o primă schiță, “Naufragiat pe Vesta”, apoi a publicat “Căderea nopții”, unul dintre cele mai faimoase texte SF din toate timpurile. În paralel, și-a însușit o educație științifică solidă. A absolvit Universitatea Columbia și a obținut un doctorat în biochimie, apoi a predat la Universitatea din Boston. Din 1940 și până în 1958, a continuat să publice povestiri în revistele pulp, configurându-și universul creației în trei mari serii: seria “Fundației” (despre care e vorba în cele ce urmează), seria “Roboților” și seria “Imperiului Galactic”. În anii ’60, și-a mutat interesul în zona științei popularizate, publicând zeci de titluri despre fizică, matematică, astronomie, chimie dar și despre interpretarea Bibliei. Din anii ’80, a revenit asupra science fictionului, publicând continuări sau prequeluri ale seriilor sale romanești, unificându-și viziunea despre viitor, contopind filoanele creative și folosind aceleași personaje, cărora le-a dat mai multă substanță. A câștigat toate premiile mari ale domeniului (“Hugo” și “Nebula”, pentru romanul “Zeii înșiși”), a fost ecranizat cu succes (“Omul bicentenar”, cu Robin Williams) și a lăsat posterității idei care au intrat în patrimoniul culturii populare, precum Cele Trei Legi ale Roboticii. Apreciindu-i opera extrem de vastă, cititorii și criticii l-au transformat încă din timpul vieții într-o legendă, din liga celor mai buni scriitori SF americani (alături de Robert Heinlein și de Arthur C. Clarke), alintându-l cu apelativul “Bunul Doctor”. Ateu și umanist, apropiat de cercurile politice democrate, Asimov a fost mereu un adept al rațiunii în politică și un susținător al folosirii inteligente a tehnologiei. S-a stins din viață în 1992, în urma unei transfuzii sangvine, infectate cu virusul HIV.

“Fundația” - psihoistorie și politică

În 1951, Asimov adună în volum câteva povestiri despre crizele unui imperiu galactic, sub titlul “Fundația”. Inspirat de “Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman”, clasica lucrare a victorianului Edward Gibbon, scriitorul ne prezintă planeta Trantor, capitala imperială, și pe matematicianul Hari Seldon, personajul principal. Ca un nou Ieremia, Seldon profețește căderea Babilonului galactic, bazându-se nu pe o revelație ci pe analiza statistică a comportamentelor umane, o nouă știință denumită “psihoistorie”, capabilă să facă predicții. Chemat în judecată pentru trădare de Consiliul Imperial, Seldon anunță că nu există alternativă la căderea Imperiului, dar că perioada de haos și barbarie care va urma poate fi redusă, dacă se va înființa o Fundație, depozitara tezaurului cunoașterii umane. Fundația ar trebui să aibă sediul pe o planetă de la periferie, unde să editeze o Enciclopedie Galactică, sămânța  unei noi Renașteri, atunci când Trantor se va fi prăbușit. 

Hari Seldon - o viziune grafică

Scandalizați, increduli, imperialii permit totuși ca Enciclopediștii să fie exilați pe Terminus, la marginea galaxiei. De aici începe totul. Având probabil în minte și proaspăta aventură a înființării statului Israel, înconjurat de vecini ostili, Asimov descrie tribulațiile Fundației, care va renunța la rostul științific, sub amenințarea barbarilor de la periferie, învățând artele guvernării - amestec subtil de recompense și sancțiuni, de propagandă și manipulare. Rând pe rând, noi generații de lideri (primari, preoți, comercianți) vor depăși atacuri și provocări, vor acumula resurse și influență, deschizând calea către construcția celui de-al Doilea Imperiu. Și, peste toate, din Cripta Timpului, o hologramă a lui Hari Seldon va apărea periodic, să anunțe conform psihoistoriei că o criză sau alta a fost depășită cu bine. Până când? Până în momentul apariției unui conchistador misterios, numit Catârul, cu însușiri telepatice, capabil să îi manipuleze pe manipulatori. Dar și el va fi domesticit ca să se înscrie în marele plan al psihoistoriei de un grup secret, specializat în psihologie - a Doua Fundație. Iar loviturile de teatru vor continua, spre plăcerea fanilor, Asimov adăugând alte șase volume, până în 1993 (“Fundația și Imperiul”, “A Doua Fundație”, “Marginea Fundației”, “Fundația și Pământul”, “Preludiul Fundației” și “Fundația Renăscută”).

Probleme filosofice și servicii secrete

Dacă ar fi să comparăm seria “Fundației” cu ceea ce se scrie astăzi, nu e greu de observat că universul asimovian este mult mai simplu. În el nu găsim nici extratereștri (se știe că John Campbell, editorul de la “Astounding”, nu suferea formele străine de viață), nici computere avansate. Călătoriile interstelare se fac cu ajutorul salturilor hiper-spațiale (deci n-avem de-a face nici cu probleme legate de criogenie, nave generaționale, mutilarea pentru vid a speciei umane) iar aspectul economic al construirii imperiului galactic nu e tratat aproape deloc. În schimb, Asimov excelează la capitolul politică. “Fundația” propune o meditație asupra destinului societății omenești, iar întrebarea intrinsecă este: cine face istoria? La prima vedere, citind cărțile, ai fi tentat să răspunzi, precum Thomas Carlyle, că istoria este apanajul eroilor, personalităților ieșite din comun, capabile să modeleze evenimentele. Apoi, descoperind că personajele de pe Terminus sau Trantor, oricât de spectaculoase, acționează fără să-și dea seama conform legilor psihoistorice, prevăzute de Seldon, gândul îți fuge către lupta de clasă sau către dialectica hegeliană, ca motoare ale istoriei. Cât de util ar fi să cunoști dinainte viitorul! Și ce n-ar da serviciile de informații să dispună de o metodă matematică de predicție a direcției pe care o va lua furnicarul uman! Cum ar mai rumega marile computere nutrețul Big Data, pentru ca  politicienii, militarii și industriașii să înțeleagă ziua de mâine! Din fericire, psihoistoria nu există în realitate. Așa că mai putem crede în liberul arbitru, ca și în schimbarea regimurilor politice, oricât ne-ar spune propaganda că am ajuns la sfârșitul istoriei.

Fundația - serializată pe Apple TV

Privită din aceste unghiuri, “Fundația” se constituie și într-un tratat de guvernare sui-generis. Bunul Doctor ne arată că societățile evoluează de la simplu la complex și decad atunci când această complexitate nu se mai poate susține. Dacă Centrul nu mai produce nimic în afară de proceduri, comisii și corupție, atunci Centrul trebuie să cadă (aviz birocraților din orice capitală imperială). Și tot Asimov ne dă de înțeles că profețiile care se împlinesc singure sunt acelea în care oamenii vor să creadă. De aceea, regimurile politice ar face bine să nu-și piardă credibilitatea în ochii maselor, pentru că atunci sunt deja condamnate. Democrația (despre care Asimov nu amintește în “Fundația”, imperiul galactic fiind mai degrabă unul feudal) nu este ireversibilă, ci poate fi răsturnată oricând de o singularitate, de un lider charismatic, capabil să influențeze sentimentele, precum Catârul. Iar ăsta este coșmarul oricărui serviciu secret!

(din "Cronicile bătrânului sefist", articole publicate în revista "Argeș")

“Cerul avea culoarea unui ecran de televizor…”

 “… reglat pe un canal fără emisiune”. Sunt primele cuvinte din “Neuromantul”, un roman care apărea în 1984 și câștiga cele trei mari premii ale science fiction-ului american (“Hugo”, “Nebula” și ”Philip K. Dick”). După el, nimic n-a mai fost la fel. 

Prolog

Anii ’80 ai secolului trecut aduceau în Vest muzica disco, mașinile de mic litraj și cea mai urâtă modă văzută vreodată. Dinozaurii IBM trăgeau să moară, cu cartelele lor cu tot, lăsând locul micilor computere personale, disketelor și jocurilor Tetris. În Est, secretarii generali ai PCUS erau din ce în ce mai bătrâni și mai casanți, iar casetele video circulau mai ceva ca rublele convertibile. În Statele Unite, un fost actor de western-uri devenea președinte, reducând cheltuielile sociale și crescându-le pe cele militare, ceea ce îi aducea un glonț în piept. Oamenii învățau cuvinte noi - dereglementare, dictatul pieței, austeritate - și încercau să se descurce. 

William Gibson

În această atmosferă, fandomul american lua contact cu scrierile unui autor tânăr, numit William Gibson. Era cu totul altceva decât maeștrii Generației de Aur din revistele lui John W. Campbell - Asimov, Robert A. Heinlein, A. E. van Vogt. Era diferit și de scriitorii anilor ’70, apăruți în “Analog SF” - Frank Herbert, Poul Anderson, Gene Wolfe, Roger Zelazny, Orson Scott Card. Noul venit scria nervos, inspirându-se din romanul noir, iar universul descris, mereu același, era plasat într-un viitor apropiat, decadent, distopic, în care personajele  - “samurai de stradă”, “cow-boy de consolă” sau “curieri de date”  - încearcau să supraviețuiască ostilității marilor corporații. Dar cine era William Gibson?

Un orfan, un timid, un hipiot

Gibson s-a născut în 17 martie 1948 (în zodia Peștilor), pe Coasta de Est, în orășelul Conway din Carolina de Sud. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe drum, tatăl său, manager al unei mari companii de construcții, fiind obligat să călătorească mult. De mic, a rămas orfan de tată iar școala elementară din Norfolk, Virginia, nu l-a stimulat deloc. Totuși, aici a descoperit literatura sf. După aceea, William s-a mutat cu mama sa în Wytheville, un loc pe care l-a descris ulterior ca având puține legături cu modernismul. În liceu, a continuat să citească și să asculte muzică, ignorând obsesia școlii pentru baschet. Așa i-a descoperit pe autorii subculturii beat -  Allen Ginsberg, Jack Kerouac și William S. Burroughs, care l-au influențat mai ales în modul de a scrie. Timid, retras, învățând fără tragere de inimă, adolescentul-problemă a fost trimis la internatul unei școli de băieți din Tucson, Arizona. La testele școlare, a luat 5 puncte din 150 la matematică și 148  la literatură, spre surprinderea tuturor. Și, chiar dacă internatul nu se va dovedi un paradis, cel puțin îl va forța pe Gibson să mai iasă din cameră, să lase de-o parte lectura și să socializeze.

Neuromantul

La 18 ani, William își va pierde și mama. Va renunța atunci la școală și va vagabonda, hipiot autentic, întâi în Canada, la Toronto, apoi prin Europa, împreună cu Deborah Jean Thompson, o fată din Vancouver, cu care se va căsători. În 1972, tânărul cuplu se va muta la Vancouver, British Columbia, unde Deborah va lucra ca învățătoare iar William va absolvi universitatea, cu o diplomă în literatură. Pînă în 1982, va schimba mai multe slujbe, se va împrieteni pe viață cu John Shirley, muzician punk, și se va apuca serios de scris. Primele povestiri îi vor apărea în revista “OMNI”, aducându-i numeroși admiratori, uimiți de imaginația lui Gibson, captivați de stilul alert. În 1984, va publica “Neuromantul”, un roman-cult, care va face valuri în underground. Povestea hackerului Case și a lui Molly Milioane va continua în “Contele Zero” (1988) și se va încheia în “Conexiunea Mona Lisa” (1988), așa numita Trilogie a Lăbărțării inaugurând triumfal un nou sub-gen SF - cyberpunk, intim legat de post-capitalism și de spațiile virtuale. Tradusă în numeroase limbi și editată în milioane de exemplare,  Trilogia îl va transforma pe William Gibson într-o vedetă internațională al scrisului. 

În anii ’90, Gibson va continua să exploreze tema viitorului apropiat, influențat de comunicații și internet, într-o nouă trilogie, mai temperată imaginativ, compusă din volumele “Lumină virtuală” (1993), “Idoru” (1996) și “All Tomorrow's Parties” (1999). Apoi, după atentatele din 11 septembrie 2001, punct de cotitură în istoria recentă americană, scriitorul va devini și mai realist, volumele sale "Pattern Recognition" (2003), "Spook Country" (2007) și "Zero History" (2010) investigând noi teme sociale, printre care infantilizarea societății și revenirea barbariei. Lucrările sale vor inspira producții hollywoodiene (“Johnny Mnemonic” - 1995), muzică ( U2 - “Zooropa” - 1993), jocuri pe calculator. Conceptele din romanele sale  - cyberspațiu, realitate virtuală, criptomonede - vor ajunge locuri comune. Astăzi, la vârsta de 73 de ani, Gibson rămâne atent la lumea dimprejur și continuă să mediteze cu pesimism la implicațiile tehnologiei asupra ființei umane.

Surse, teme, continuări

Să ne întoarcem la prima trilogie a lui Gibson, ale cărei teme au configurat sub-genul cyberpunk. Desigur, ca orice creație culturală, “Neuromantul” are precursori, are rădăcini și un mediu de cultură. Printre surse, să notăm romanele “Visează androizii oi electrice?” (1968), de Philip K.Dick și “Călare pe unda de șoc” (1975), de John Brunner. Ca decor, romanul preia și dezvoltă elemente din seria BD “The Long Tomorrow”, avându-l autor pe graficianul francez Jean Giraud aka Moebius, și din filmul lui Ridley Scott - “Blade Runner”. De aici vin orașele poluate, reclamele de neon sclipind pe asfaltul ud, flăcările turnurilor industriale, scuipate către cerul nopții. Dar Gibson completează toate acestea cu arhitecturile interne ale Matricei, cu questurile cavalerilor săi programatori printre fortărețe de date, în căutarea comorilor digitale. Universul cyber-punk este, de fapt, o viziune cinică asupra a ceea ce ar putea fi viitorul neoliberal, în care tehnologia a adâncit toate inegalitățile sociale. Crescându-și puterea, corporațiile asimilează statul, preluîndu-i autoritatea, și lumea interlopă, preluându-i violența. De aceea, anti-eroii lui Gibson sunt tot timpul urmăriți de asasini corporatiști, fără să se poată refugia sub scutul legii. Cum s-a ajuns aici? Printr-un accident (război, catastrofă ecologică etc), care a grăbit Istoria. Spațiile în care se desfășoară acțiunea seamănă cu “un experiment dereglat de darwinism social, proiectat de un cercetător scârbit, apăsând permanent pe butonul rapid-înainte”, fie că e vorba despre o Americă balcanizată, fie că e vorba despre o Japonie a zaibatsu-rilor conduse de Inteligențe Artificiale.

Lumina virtuală

“Am vrut să se vadă mizeria de la colțuri” - spunea Gibson. Și se vede. Nici nu s-ar putea altfel. Într-o lume în care ratele dezvoltării tehnologice și ale consumerismului sunt atât de rapide încât multe produse sunt depășite aproape instantaneu, strada e un depozit de gunoi, în care Subculturile reciclează - avem locuințe din melamină lipită cu epoxid, avem arme din piese de motor. Cum etica nu aduce bani, indivizii se pretează oricăror experimente biologice și neurologice. O proteză biologică sau o interfață om-mașină se plătesc cu bani grei, cam ca o specializare universitară, în ziua de azi. Universul cyber-punk este de trei ori “post-”. Post-umanist, prin apariția acestor hibrizi, a cyberspațiului, a Inteligențelor Artificiale autonome. Post-industrial, prin poli-corporații și infracționalitate, ca motor economic. Post-național, prin globalizare, balcanizare, bani independenți de un stat anume, segregare legată de status. Semințe ale acestui viitor distopic sunt recognoscibile în lumea de astăzi. 

Fiind atât de fecund intelectual, universul cyberpunk a atras și alte nume grele ale SF-ului american, precum Bruce Sterling, Pat Cadigan sau John Shirley, a căror operă merită studiată. La noi, scriitori precum Dănuț Ungureanu, Michael Haulică sau Sebastian Corn au publicat romane și povestiri notabile, în aceeași manieră (și cu ceva în plus!). Merită notat și excelentul traducător Mihai Dan Pavelescu, cel care transpus în limba română vocabularul cyberpunk. Din anii 2000, în care tehnologia a prins din urmă imaginația, cyberpunk-ul se transformă, îndreptându-se către criptologie și nanotehnologii (Neal Stephenson), fie către istorii alternative, născute dintr-un punct de divergență tehnologică (Bruce Sterling). Ce-ar fi fost dacă romanii ar fi descoperit curentul electric sau Anglia victoriană ar fi patentat calculatorul mecanic? Bine ai venit, steam-punk!

(Fragment din "Cronicile bătrânului sefist")