duminică, septembrie 30, 2007

Efemeri(n)de

Sfîrşit de săptămînă foarte agitat...

Vineri de dimineaţă, cu prietenul Mişu la operaţie. Într-adevăr, are apendicită, iar chirurgul militar a ţinut să-i precizeze, cu delicateţe: Te tai astăzi, că altfel se sparge şi curge căcat în burtă! La prînz, emisiune la Antena 1 cu penegiştii locali (care habar n-au de doctrine politice...), după amiază, Geoană la Universitatea Piteşti, fără aer la propriu şi figurat, încolţit de presă şi de intenţiile lui Băsescu de a face un guvern PNL-PD-PLD, în caz că trece moţiunea...

Sîmbătă, chestii domestice, efemeri(n)de, mici reparaţii prin casă (am rămas blocat de balcon, din pricina unei uşi încăpăţînate!), cumpărături, cîteva minute de lectură - recitesc notele de curs pentru studenţii mei de la Brâncoveanu. Este al doilea an al cursului de Propagande, şi vreau să schimb cîte ceva în structură... să pun mai mult accent pe studiul opiniei publice (a apărut o excelentă sinteză pe această temă, semnată de prof. Septimiu Chelcea).

Duminică, de dimineaţă - mă uit la televizor, la ceremonia de întronizare a noului Patriarh. Interesant mesajul PF Daniel, insistînd pe nevoia de transcendent a societăţii româneşti. "Fără asta, sîntem o lume a matematicii, a numerelor, a cantităţilor, o lume închisă...", a spus Prea Fericitul. În sfîrşit, un discurs cu miez de la capul BOR!

P.S. Staţi liniştiţi, operaţia lui Mişu a reuşit! Mi-a spus la telefon că se simte bine, doarme 60% din timp... Vreau să trec azi pe la el.

miercuri, septembrie 26, 2007

Din Apocalypto


M-am apucat să văd Apocalypto, filmul lui Mel Gibson... Şi se dovedeşte că nu ştii de unde sare iepurele, unde poţi să găseşti un bob de înţelepciune! Pentru cine nu l-a văzut, doar o idee - e vorba despre sfîrşitul lumii la mayaşi, adică despre venirea spaniolilor... De ce s-a prăbuşit un imperiu splendid, în faţa cîtorva zeci de conquistadori? Pentru că era "copt" pe dinăuntru, ne sugerează Gibson, cu zei cruzi, cerînd sacrificii umane, cu foamete, cu strămutări de populaţii. Dar nu vreau să vă povestesc un film ci cîteva scene... despre o societate tradiţională, un sat de vînători din junglă.

La vînătoare, în junglă. Tinerii vînători se întîlnesc cu un grup de refugiaţi, bărbaţi obosiţi, femei murdare, copii scheletici. Tatăl unuia dintre vînători spune: Sînt bolnavi de frică. Frica e molipsitoare. V-a stricat şi vouă pacea. Nu vă temeţi!

Refugiaţii îl întreabă de bătrînul vînător cine este. Moşul îşi legitimează prezenţa: Sînt Jaguar sălbatic. În pădurea asta am vînat cu tatăl meu. Înainte de mine, tatăl meu a vînat cu tatăl lui. Acum, eu vînez aici cu fiul meu. Şi el o va face şi după ce eu n-o să mai vînez...

Noaptea, tribul e strîns în jurul focului, iar Povestitorul zice: Omul era foarte trist. Stătea jos şi nu avea chef de nimic. Atunci, animalele s-au strîns în jurul lui. De ce eşti trist, omule? Pentru că sînt slab... Bine, ia ochii mei, a zis vulturul. Şi puterea mea - a zis Leopardul. Vreau să ştiu secretele pămîntului, a zis omul. Ţi le voi arăta, a zis şarpele. După ce a învăţat tot de la animale, omul a plecat. Sper să fie fericit, a zis maimuţa. Nu va fi, a replicat Bufniţa. Omul are în el un fel de gol, care îl împinge să vrea mereu ceva şi să nu fie niciodată mulţumit. Mie mi-e frică de el...

Aştept păreri de la voi

Bine aţi venit în frigider!


Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca iarna asta să fie la fel de blîndă precum precedenta! Sau, dacă sînteţi atei, puneţi-vă speranţele în teoria încălzirii globale! Altfel, tare mă tem că, la datoriile pe care le are Termoficarea din Piteşti, vom tremura cu toţii. De frig şi de frica întreţinerii...

Cifrele sînt cunoscute. Au fost rostite, marţi seară, în şedinţa de consiliu... Termoficarea are datorii de sute de milioane de lei noi către principalii săi furnizori, îndeosebi Distrigaz. Directorii şi managerii au pierdut de mult şirul banilor – e ca şi cînd te-ai uita într-o prăpastie fără fund. În aceste condiţii, cu conturile varză, societatea abia mai poate plăti salariile şi există pericolul ca să nu se facă aprovizionarea cu combustibil. De ceva vreme, umblă vorba că, de disperare, se încearcă vînzarea CET Sud către Distrigaz, ca să se mai şteargă din datorii. Colac peste pupăză, numai anul acesta au venit de la bugetul de stat 136 de miliarde de lei vechi, pentru reabilitarea conductelor. Banii s-au cheltuit dar datoriile au rămas.

Primarul Tudor Pendiuc încearcă să se păstreze optimist. Pentru cine întreabă, edilul e gata să explice că uriaşa datorie s-a acumulat în ani, întrucît a fost o politică de stat. Toate guvernele au ţinut jos preţul gigacaloriei, obligînd societăţile de termoficare să lucreze în pierdere. Lasă că vă dăm noi bani, să compensaţi! – ar fi zis oficialii. Numai că, totdeauna, compensarea a fost mai mică decît s-ar fi cuvenit. De aceea, s-au strîns datorii peste datorii. Dar nu e sfîrşitul lumii, se grăbeşte Pendiuc să adauge. Cu banii de la guvern, s-au modernizat traseele, s-au reabilitat punctele termice! Au scăzut pierderile, de la 30% la 3%. Lasă că ne-om descurca şi anul acesta!

În ce ne priveşte, noi sîntem de altă părere. Nu mai merge cu descurcatul. Consiliul local şi Primăria Piteşti poartă întreaga responsabilitate a numirii managerilor şi directorilor de la societăţile din subordine. N-am nimic cu directorul Richiţeanu, n-am schimbat cu domnia sa mai mult de trei vorbe, dar cred că trebuia demis de mult. Şi, împreună cu dînsul, întreaga sa echipă managerială. La patron, dacă nu îţi îndeplineşti obiectivele, zbori de nu te vezi, oricît de manager te-ai numi! Îmi închipui că domnul Richiţeanu, împreună cu echipa, au avut ca obiectiv rentabilizarea societăţii. N-au făcut-o... Şi sînt lăsaţi în continuare pe posturi. Iar salariul merge, merge...

De ce să-i schimb acum? – mi-a spus, ieri, primarul Pendiuc. Lasă-i să ne scoată din găleată şi abia apoi îi demitem... Că le-ar fi uşor să plece. Oare? În toată lumea, conform contractului, managerul plăteşte oalele sparte. Acţionarii îl schimbă şi îl urmăresc în justiţie. Mă tem că primarul Pendiuc ori e naiv, sperînd performanţă din partea unei echipe care n-a performat, ori nu spune ce crede – faptul că nu mai găseşte pe nimeni să se bage într-o treabă stricată iremediabil. Şi atunci, e la fel de vinovat ca şi experţii numiţi la Termoficare... Ca un modest contribuabil, îi recomand ca, măcar în ceasul al doisprezecelea, să taie în carne vie. Ar fi un exemplu că se doreşte rezolvarea situaţiei.

Nu sînt expert în servicii publice ci în comunicare. Or, în această postură, vă asigur că se impunea un exerciţiu de comunicare mai responsabil între conducerea Termoficării şi consiliul local. Dacă nu exista soluţie de rentabilizare a serviciului, managerii erau obligaţi să vină şi să raporteze acţionarului. “Domnilor, nu ne descurcăm cu banii ăştia. Faceţi dumneavoastră, municipalitatea, un credit, să schimbăm tehnologiile, să modernizăm. Sau lansaţi o ofertă de parteneriat, cu o firmă privată...”. Nimic din toate acestea, numai cereri repetate de creştere a preţului gigacaloriei, care au făcut ca Piteştiul să figureze într-un Top 10 al oraşelor cu cheltuieli mari de întreţinere! Nu e normal.

Termoficarea trebuie să spună clar cum stă, ce poate să facă şi ce nu. După aceea, responsabilitatea trece pe umerii consiliului. În lipsa oricărei soluţii, Tudor Pendiuc şi onor consilierii trebuie să recunoască înfrîngerea şi să ne anunţe – treceţi pe centrale individuale, pe gaz sau electrice! S-a mai văzut, la Curtea de Argeş, unde municipalitatea a încurajat, inclusiv financiar, o astfel de soluţie. Om vinde ce s-o putea de la Termoficare, inclusiv scaunul domnului director Richiţeanu, şi, cu ce luăm, cu ce mai punem noi, s-o strînge de o sută de mii de centrale! Dar să ni se spună, nu să fim duşi cu preşul. Altfel, la iarnă, pe panourile rutiere cu “Piteşti, 5 km”, propun să se adauge şi oportuna urare “Bine aţi venit în frigider!”

marți, septembrie 25, 2007

Religia, disciplină obligatorie?

De ce unii preoţi simt nevoia să lase altarul şi să se suie în turlă, de unde să arunce cu smoală topită peste cei de altă confesiune? De ce e religia o disciplină obligatorie în şcoli? De unde pînă unde această mentalitate de cetate asediată la Biserica Ortodoxă, instituţia care se bucură de cea mai mare încredere la români?

Anul acesta, de Sfînta Marie Mică, am participat la slujbă în vechea biserică din Olăneşti, bisericuţa lui Horea din Albac, cum i se spune, desfăcută lemn cu lemn şi reconstituită întocmai în staţiunea vîlceană. Grozavă slujbă... Trei ore în cap, cu cor de călugăriţe şi urări de sănătate pentru sărbătoriţi, cu pomenirea morţilor şi binecuvîntarea celor vii. Credincioşii, strînşi ciopor, umpluseră cu asupră de măsură bătrînul locaş, ba mai dăduseră şi pe afară, odihnind pe bănci, printre flori şi iarbă. Cei mai mulţi erau turişti, ca şi mine, veniţi să-şi liniştească mintea şi să capete cuvînt bun. Ei, şi totul ar fi mers minunat, dacă, la sfîrşitul Sfintei Liturghii, cei doi preoţi n-ar fi crezut de cuviinţă să facă şi cateheză! Au făcut cu vîrf şi îndesat, unul povestind în ce eroare cumplită au căzut catolicii, încă din secolul al XIX-lea, cînd vine vorba despre atributele Sfintei Fecioare, celălalt arzîndu-le cîte o palmă pe ceafă neo-protestanţilor, care smintesc oile din Turma Domnului. Ecumenism, ce mai... Evident, oamenii s-au plictisit şi au plecat, indispuşi, înainte de terminarea predicii.

Şi avea tot dreptul s-o facă! În definitiv, ce-l interesează pe bunul ortodox deosebirile de dogmă? Credeţi că omul vine la biserică să se războiască cu alte confesiuni? Asta nu se întîmplă decît, cel mult, în mintea unor preoţi, care iute părăsesc altarul şi se suie în turlă, de unde aruncă în cele patru puncte cardinale cu smoală topită şi cu pucioasă, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh! În plină sărbătoare, în loc să-l facă pe enoriaş să guste din dulceaţa ortodoxiei, respectivii servesc usturoi şi ardei iute! Păi de ce? De unde şi pînă unde atîta mentalitate de cetate asediată în Biserica Ortodoxă, instituţia care se bucură de cea mai mare încredere la români? La noi, ortodoxia este lider de piaţă spirituală, ca să mă exprim aşa! Şi ştim din marketing că liderul de piaţă va fi atacat mereu de competitorii mai slabi, care vor să-i ia locul! Ce face liderul? Răspunde tuturor atacurilor, e defensiv? Nicidecum... Asta l-ar costa timp şi bani, ar umfla pînzele concurenţei. Răspunsul liderului este lansarea de noi produse, îmbunătăţirea calităţii şi serviciilor, recompensarea fidelităţii clienţilor. Aşa şi cu Biserica noastră... De ce trebuie să se enerveze de prozelitismul făcut de sectele neo-protestante? Mai degrabă le-ar lăsa în plata Domnului şi s-ar ocupa mai mult de sufletul clienţilor ei!


Mentalitatea de cetate asediată se vede şi în graba cu care Religia a devenit obligatorie în şcoli. De ce să fie obligatorie, într-un stat cu învăţămînt laic? Statul garantează libertatea de credinţă şi drepturile minorităţilor. De ce trebuie să înveţe religie creştină un evreu, un turc sau un ateu? Să se facă Religie în grupurile unde toţi copiii sînt ortodocşi... La clasele mici, religia e formativă, mai ales dacă e predată ca o formă de etică, iar Părintele nu-i ameninţă cu Iadul pe cei neastîmpăraţi! În schimb, la clasele mai mari, procesul educativ ar trebui să se facă mai inteligent, cu teologi deschişi către realităţile lumii moderne. De ce? Pentru că, pînă atunci, ştiinţa a modelat deja mintea copilului. El a învăţat matematică, fizică, biologie, geografie... Cum să-i mai spui că Dumnezeu a creat lumea în şapte zile, cînd e îndopat cu documentare despre dinozauri? Dar despre Ceruri, cînd ştie astronomie şi citeşte science-fiction? Răspunsul e că poţi să-i vorbeşti, numai dacă ai împăcat cunoaşterea de tip ştiinţific cu cea de tip mistic, dacă ai înţeles că nu se exclud, dacă ai har de comunicare. Or, să mă ierte Dumnezeu!, asta, în şcoala românească, este excepţia, nu regula... Aici e nevoie de altfel de oameni ai bisericii. Preoţii să se mulţumească cu oficierea Tainelor (că nu e puţin lucru...) şi să lase hermeneutica pe seama teologilor de geniu!

luni, septembrie 24, 2007

Înfiinţez Fundaţia Janta Îndoită, Piteşti!

Azi după-amiază, de la Gară şi pînă la IRE s-a făcut un sfert de oră, mergînd pe jos, şi o jumătate de ceas, cu maşina! Asta nu numai din cauza traficului greu – scăpaseră pe acolo nişte mastodonţi rutieri din Cehia, gata să calce pe oricine în pneuri – ci şi prin “bunăvoinţa” lucrătorilor de la drumuri. Ăştia au înălţat gurile de canal, au plantat capacele dar au lăsat, de jur-împrejur, gaură de-o palmă... Şi, ca să fie tacîmul complet, au mai trîntit şi nişte semne de avertizare, metalice, să-ţi îndoi tabla în ele! Şoferul iadului să fii şi tot nu scapi din capcane fără vreun far pleznit, fără vreo planetară ruptă ! În aceste condiţii, “modernizarea axei rutiere nord-sud” se dovedeşte cea mai proastă idee a primarului Pendiuc, de la sădirea lalelei de inox încoace. Dacă nu se face urgent ceva (de exemplu să se lucreze noaptea, din plin, nu ca pînă acum...), promit că voi înfiinţa fundaţia “Janta îndoită”, care va da primăria în judecată, cerînd maşini la schimb – sînt bune şi Loganurile alea albe, pe care le-aţi cumpărat din banul cetăţeanului, pentru Poliţia comunitară! Că tot nu le-am văzut în trafic, să dirijeze circulaţia...

duminică, septembrie 23, 2007

Cărţile bătrâneţii


La Cărţile Tinereţii, lista lui Mişu e mai cuprinzătoare decît a mea, aşa încît faceţi şi o vizită la el pe blog, dacă vă interesează subiectul...

Acum, ar trebui să aleg Cărţile Bătrîneţii. Singurul criteriu pe care îl voi folosi este capacitatea de alinare a acestor scrieri, bătrîneţea fiind, vrînd-nevrînd, vîrsta sufletului ce suferă. Aşadar, aş începe cu

Biblia
Bardo Todol - Cartea tibetană a morţilor
Bhagavat-Gita
Divina Comedie
Don Quijote
Muntele vrăjit - Mann
Teatrul lui Shakespeare
Goethe - Faust
Eschil, Sofocle, Euripide
Poeziile lui Blaga
Psalmii lui Arghezi
Tolstoi - Război şi pace
Proust - În căutarea...
Borges - tot
Confesiunile Sf. Augustin
Analectele lui Confucius
Poezia lui Bacovia
Ion Barbu - ciclul Isarlîkului
Poeziile "chinezeşti" ale lui Ezra Pound
Umberto Eco - Numele trandafirului

Aş mai zice şi că, la bătrîneţe, e mai bine să reciteşti decît să descoperi noi autori...

sâmbătă, septembrie 22, 2007

Cărţile vîrstelor - Tinereţea


E sîmbătă dimineaţă, sînt singur acasă, motanii stau pe covor, întinşi în pete de soare... Pun un Bob Dylan (Highway 61 Revisited, yeah...) şi încep să mă gîndesc la cărţile tinereţii. Ar trebui să fie cărţile aventurii, ale dragostei, ale generozităţii. Dar şi ale confruntării cu lumea, cu răul. Să vedem...

La Medeleni - Teodoreanu (cam prea dulceag, totuşi, pentru adolescenţii de azi...)
Invitaţie la vals - Mitru
Romeo şi Julieta
Flori pentru Algernon
Pescăruşul Johnathan Livingstone
Micul Prinţ - Exupery
Stăpînul inelelor - Tolkien
Ciclul Dune - Frank Herbert
Ciclul Fundaţiei - Asimov
Camus - Mitul lui Sisif
Sartre - Diavolul şi bunul Dumnezeu
Malraux - Condiţia umană
Hesse - Jocul cu mărgele de sticlă, Narcis şi Gură de Aur
Sabato - Abbadon, exterminatorul
Salinger - De veghe în lanul de secară
Llosa - Mătuşa Julia şi condeierul, Istoria lui Mayta (parcă aşa era...)
Eliade - nuvelele fantastice
Cortazar - Şotron
Poeziile lui Eminescu
Poeziile lui Minulescu
Poeziile lui Labiş
Nichita, of corse...
Emil Brumaru, după 18 ani!
Yourcenar - Memoriile lui Hadrian
Robin Hood - Dumas
Lumea Sofiei - Gaarder
Cărtărescu - poezii, proză (pînă la Orbitor, pe care-l lăsăm... maturităţii!)
Stanislaw Lem - Solaris
Michel Tournier - Fata şi moartea (povestiri, retipărite la Cotidianul sub titlul Piticul roşu)
Poezii - Evtuşenco
Stephen King - IT, Apocalipsul
Teatrul lui Caragiale
Jack London - Sub semnul marelui nord (povestiri extraordinare despre cucerirea Vestului!)
Kafka, frate! - Procesul şi povestirile...
Esenin - Versuri
Wells - Omul invizibil, Războiul lumilor
Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta
Aldous Huxley - Mîndra lume nouă şi... MLN revizitată
cu fratele întru distopii George Orwell - 1984
Marquez - un veac de singurătate
Golding - Împăratul muştelor

De-ai noştri...
Marin Preda - Delirul, Viaţa ca o pradă, Moromeţii 1, poate Cel mai iubit...
Ţoiu - Galeria cu viţă sălbatică şi Căderea în lume
Breban - Don Juan (deliciu...), Bunavestire

Evident, la asta aş adăuga Dialogurile lui Platon (cel mai frumos de citit în adolescenţă) şi cărţi de istorie, călătorii, religie.

Evident, lista e profund subiectivă, pentru că am lăsat deoparte mari scriitori care, mie, nu mi-au spus nimic (sau n-am putut să-i citesc, precum Dostoievski), în schimb am adăugat nume mai puţin cunoscute (Lem, Mitru...), dragi sufletului meu. Nu faceţi din asta un canon! Şi mai adăugaţi şi voi...

vineri, septembrie 21, 2007

Povestea zilei - Cel mai mare teolog




1947 – S-a născut scriitorul american Stephen King, autor de romane îmbinînd elemente horror, SF şi legendă, multe dintre ele transpuse cinematografic.

Ce ţi-a venit să scrii despre un autor de romane horror ? mă întreabă bunul cititor al blogului. Ne-ai obişnuit cu nume mari, cu laureaţi ai premiului Nobel şi cu filosofi… Nu cumva citeşti şi tu, pe furiş, la toaletă, asemenea gunoaie, iar un firicel de salivă ţi se scurge pe la colţul gurii, schimonosite monstruos ? Ai complexe şi ţi le scotomizezi, simţi nevoia de sînge, de grand-guignol, te persecută şefii la ziar ? mai zise omul. Ce să răspund? Dragă cititorule, ai îngăduinţă… Da, sînt fan King, şi o să-ţi explic de ce. Nu aduc în discuţie argumentul notorietăţii, cu toate că maestrul are milioane de cititori în Occident şi în Statele Unite, iar vreo ecranizare de-a lui ai văzut, cu siguranţă, şi tu, fie că a fost “Apocalipsul” sau “IT”, fie că a fost “Salem’s Lot” sau „Shining”, cel cu Jack Nicholson, regizat de Kubrick. Nu o să te impresioneze poate nici arta cu care îşi construieşte personajele şi teritoriul în care se mişcă ele, artă care îl apropie de Faulkner. Poate că nu te mişcă nici misterul binelui şi răului, povestit iar şi iar, ca la Poe. În schimb, să ştii că, la King, violenţa nu e niciodată gratuită. Ea se naşte din realitatea Răului, ca dat ontologic, iar maestrul o spune în gura mare, ca şi Sabato. Diavolul trăieşte sub diverse măşti, iar cea mai mare viclenie a sa este să ne facă să credem că nu există. Stephen King e cel mai mare teolog al lumii desacralizate, lumea curentului electric, a bucătăriilor strălucitoare şi a supermarketurilor ! Şi pentru asta a plătit... După un accident, şi-a pierdut vederea, el, cel îngrozit de întuneric. Aşa e că nu ştiai ? Hai, nu te înfiora - şi-a revenit...

Chiar azi, de ziua lui, am găsit în librării "Misterul regelui", o carte non-fiction în care King povesteşte cum scrie, ce trucuri şi scamatorii trebuie să ştie un vrăjitor al condeiului. Poate voi folosi fragmente pentru studenţii mei de la Jurnalism, de la Brâncoveanu.

Cărţile vîrstelor



Stînd cu prietenul Mişu la o şaormă şi povestind, indubitabil, despre cărţi, ce ne veni în minte? Nu un glonte uite-atîta ci ideea de a face o listă cu cărţile vîrstelor... Căci una citim în pruncie şi alta la cărunteţe, conform metabolismului psihicului uman. E un fragment frumos din Sf. Pavel, epistola 1 către Corinteni, nu-mi mai vine acum exact în cap dar... sună cam aşa: Cînd eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gîndeam ca un copil; cînd m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. De adăugat... citeam ca un copil.... acum ... citesc ca un om mare. Şi, probabil, se va găsi ceva de citit şi după moarte...

Dar să nu batem cîmpii! Care ar fi cărţile copilăriei, care ale tinereţii, care ale maturităţii şi care - ale bătrîneţii? Azi, dau o listă cu

preferatele copilăriei mele

(parcă mă şi văd, copil slăbuţ citind la soare, pe pragul casei ...), aşa cum mi le aduc aminte.

Prima carte - Vulpişor. Nu mai ştiu de cine, o învăţasem pe dinafară, înainte de a putea citi, din lecturile părinţilor... A doua - Ciopîrţilă (ce titluri, frate!)

Legendele Olimpului - povestite de Alexandru Mitru
Din marile legende ale lumii - acelaşi
Recreaţia mare - Mircea Sîntimbreanu
Cişmigiu et comp - Grigore Băjenaru
Singur pe lume - Hector Malot
Bastonul cu mîner de argint - Mitru
Nastratin Hogea - nişte povestioare simpatice
O mie şi una de nopţi... şi cele repovestite de Camilar, şi cele nu ştiu cîte din BPT
Talismanul de safir - nu mai ştiu de cine, doar titlul mi-a rămas...
Legendele Ţării lui Vam - Colin
Din ţara legendelor - Mitru (ciclul Bihariei, fabulos...)
Til Buhoglindă (era un format mare, excelent ilustrat)
Gargantua şi Pantagruel (două traduceri, Vulpescu şi nu mai ştiu cine... A lui Vulpescu e mai complicată, cu jocuri de cuvinte, păcat că e doar cartea lui Gargantua...)
Ultimul mohican - Cooper
Mult Karl May - Winetou dar şi Testamentul incaşului
Mult Jules Verne - îmi plăcea mai ales Căpitanul Hatteras, cucerirea Polului Nord, citeam iarna, lîngă soba ce trosnea, aromitoare... Dar şi Călătoria sub mări, în centrul Pămîntului, la Lună
Muschetarii... lui Dumas
Ciclul Pardaillan şi Fausta - Zevaco
Cocoşatul - Feval
Cu nimic mai prejos - Ciclul Cavalerilor al lui Ioan Dan!!!
Toate pînzele sus! - Radu Theodoru
E.A. Poe - povestirile horror dar şi Aventurile lui Arthur Gordon Pim
dar aici trecem spre adolescenţă...

Mai ziceţi şi voi!

P.S. Mi-am mai adus aminte cîteva...
Tom Sawyer şi Huck Finn - Mark Twain
Prinţ şi cerşetor - acelaşi
Poveştile fraţilor Grimm (de citit şi la bătrîneţe, în cheie iniţiatică!)
Poveştile lui Petre Ispirescu
Păcală - Petre Dulfu


Ar trebui să adaug marii autori români, recomandaţi la şcoală. Nu mi-au plăcut toţi, aşa că rămîn cu

Hanul Ancuţei - Sadoveanu (Fraţii Jderi se savurează mai bine la bătrîneţe, ca şi poveştile de vînătoare şi pescuit!)
Amintirile din copilărie - Creangă

...şi Medelenii - la adolescenţă!

La capitolul cărţi pentru copii, apărute mai încoace, aş pune pe lista indispensabilă pe Harry Potter (chiar dacă traducerea e, uneori, neizbutită), Copiii lămpii fermecate, poate ceva din seria Lumii disc a lui Terry Pratchett (dar copiii nu gustă ironia...) şi Lumea lui Rocannon, a Ursulei K. Le Guin, un space-opera duios şi uşor de citit. Şi mai am un titlu, de un român - Apărătorii, de Radu Ciobotea, o replică modernă la Fraţii Jderi.

Tot scriind şi uitîndu-mă în bibliotecă, îmi dau seama că nu mai păstrez nici 5% din cărţile copilăriei mele. Păcat.

joi, septembrie 20, 2007

Povestea zilei - Opt ani de măcel

1980 – A început primul război din Golf, războiul dintre Irak si Iran

Bine că profeţiile nu operează retroactiv, altfel domnul Huntington, teoreticianul conflictelor civilizaţionale, purtate pe liniile de ruptură, ar fi avut ceva de lucru ca să explice un război de opt ani, arzînd în inima lumii arabe ! De ce s-au luat la harţă Iranul şi Irakul ? Sigur, la Teheran se instalase un regim teocratic şiit, condus de ayatollahul Khomeini, lucru prea puţin plăcut partidului baas, de orientare laică de la Bagdad. Sigur, Saddam Hussein era musulman sunnit, însă religia îl cam lăsa rece… Şi atunci ? Trebuie să căutăm tot cauzele economice ale conflictului, acelea de modă veche. Irakul a sperat că va putea schimba frontiera cu vecinul persan, trăgînd spre el bogatele resurse petroliere de pe malul fluviului Shatt-al-Arab (aşa cum va încerca să facă şi în Kuweit, în 1990). Numai că a urmat o tragedie de opt ani ! La început a fost “războiul frontierelor”, în care iranienii au lansat asupra inamicului valuri peste valuri de soldaţi prost echipaţi, carne de tun, printre care şi copii ! Iar irakienii au ripostat cu arme chimice ! Apoi a fost “războiul oraşelor”, cu bombardamente reciproce şi mii de morţi din rîndul civililor. În fine, părţile s-au gîndit să scufunde petrolierele adversarului, numai că a intervenit Occidentul, dependent de aurul negru… Opt ani de măceluri, un million de victime. De-ale lui Saddam…

miercuri, septembrie 19, 2007

Ce părere am despre pensiile private

Cea mai înţeleaptă măsură de reformă socială din acest an (înfiinţarea pensiilor administrate privat) este contestată de PSD, un partid care, cel puţin ideologic, ar trebui să fie mult mai preocupat de bunăstarea cetăţenilor din România. E limpede că “marele partid de stînga” nu reuşeşte să se adapteze schimbărilor sociale, implicate de aderarea la Uniunea Europeană...

Dacă tăceai, filosof rămîneai! Zicala se aplică de minune şi Partidului Social-Democrat care, ieri, prin vocea lui Cristian Diaconescu, purtătorul său de cuvînt, s-a pronunţat împotriva “măsurii de dreapta” de a introduce în România pensiile administrate privat. Declaraţia este o gafă de proporţii, mai ales din partea unui partid care s-a bătut mereu cu pumnul în piept că este interesat de nivelul de trai al populaţiei. Dar Diaconescu este de înţeles – luni, în momentul începerii perioadei de înscriere, Traian Băsescu elogiase măsura, regretînd că “nu mai are vîrsta” care să-i permită intrarea în sistem. Or, în capul strategilor PSD, orice e lăudat de Băsescu trebuie înjurat, fără analiză – a fost cazul şi al cotei unice de impozitare, măsură excelentă, care a umflat sacul bugetului de stat...

Or, în cazul pensiilor administrate privat, tot despre sacul fără fund al bugetului e vorba... în care fiecare angajat din Românica varsă nu mai puţin de 47% din salariul său brut! Din asta, 29% se duc la fondul de pensii. La atîta bănet, o să ziceţi că statul a înfiinţat cine ştie ce fonduri de pensii, cumpărînd acţiuni şi obligaţiuni, bonuri de tezaur, urmărind randamentul plasamentului, astfel că tot omul să prospere, la bătrîneţe. Aiurea! Ce nu se ştie (şi se face public abia acum...) e că tot ce se încasează luna asta se duce în pensii luna viitoare! Nici un tampon financiar, nici o acumulare. Ce plătiţi dumneavoastră în septembrie se duce la pensionari în octombrie iar tot ce a plătit tata, în mai 1974 (vorba sociologului Sorin Ioniţă), a fost păpat în iunie 1974! Ei, şi? – s-ar putea să vă întrebaţi dumneavoastră. Ce e cu asta? Nu e statul cel mai sigur administrator? De ce să dăm din banii noştri la privaţi? Bine ne învaţă PSD-ul, partid de stînga... Să rămînem cu pensia la stat, că e mai sigur. Statul nu dă faliment... Face el ceva şi se descurcă! La prima vedere, s-ar zice că aveţi dreptate. E numai prima vedere... Pentru că un pericol imens ameninţă sistemele de pensii de stat, cel puţin în Europa – bomba demografică!

Iată două realităţi susţinute de date statistice. Unu – rata natalităţii scade dramatic. În România lui 1930, natalitatea era de 34 de noi născuţi la mia de locuitori. În 1990, reprezenta numai 14 la mie, în 2007 este 10,2 la mie şi se aşteaptă ca, în 2050, să fie de numai 8,4 de nou-născuţi la mie. Asta înseamnă că populaţia României este în plină scădere – unii experţi pun că, în 2100, România va avea numai opt milioane de locuitori! Putem să-i credem sau nu, cert e că populaţia scade. Adică numărul celor care alimentează bugetul, plătind impozite şi taxe, scade şi el! Deci, în sacul statului, se vor aduna din ce în ce mai puţini bani, aşadar pensia pe care o vom putea primi de la stat va fi din ce în ce mai mică! Să trăiască liderii PSD din ea... Dar, poate, şi pensionarii vor fi mai puţini. Eraoare! A doua realitate demonstrată statistic (şi pe care o vedem în Europa de astăzi) este că oamenii trăiesc mai mult. În 1990, speranţa de viaţă a bărbaţilor din România era 67 de ani, iar la femei – 72 de ani. În 2050, speranţa de viaţă a bărbaţilor va creşte la 81 de ani iar cea a femeilor – la 83. Din cauza alimentaţiei mai bune, a serviciilor medicale mai performante, din cauza îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, populaţia îmbătrîneşte.

Avem, aşadar, din ce în ce mai puţini tineri care să contribuie la bugetul de pensii şi bătrîni din ce în ce mai longevivi. Trebuie să fii Cristian Diaconescu ca să-ţi închipui că statul nu va da faliment! Şi atunci, ce-i de făcut? Cum Dumnezeu de există atîţia occidentali care, la pensie, nu fac altceva decît să se plimbe, să vadă lumea, să-şi cumpere proprietăţi prin Spania sau Bulgaria? E simplu. Oamenii ăştia au început să-şi pună singuri bani deoparte, de cînd erau salariaţi. În fonduri administrate privat, în portofolii de acţiuni, în imobile sau alte tipuri de active. De aceea au acum, nu mai depind de noile generaţii, care să le plătească pensia. Occidentul a învăţat lecţia încă de la jumătatea secolului trecut, iar ţările Europei de Est s-au grăbit şi ele, după căderea comunismului, să înfiinţeze fonduri private de pensii. Numai România a rămas la coada continentului, că să mai vedem, că dacă dă faliment, că statul cu ce rămîne... Noroc cu Uniunea Europeană care a pus piciorul în prag şi le-a bătut obrazul guvernanţilor, silindu-i să treacă odată la fapte. De ieri, 2% din ălea 29 de procente, pot fi direcţionate către buzunarele dumneavoastră, prin intermediul firmelor private. Nu trebuie să mai scoateţi bani în plus din buzunar ci numai să aveţi bunăvoinţa să alegeţi un fond. Acolo, în contul personal, bănuţii se vor aduna, an după an. Şi, chiar dacă nu vă vor permite ca, în 2040, să vă cumpăraţi cu ei o casă în Bahamas, tot vor fi un sprijin la bătrîneţe. Este spiritul capitalismului, enunţat de bătrînul Ben Franklin – “economia e mama bunăstării”. Aşadar, nu vă luaţi după pesedişti. Cine n-are conturi în Elveţia, să facă bine şi să-şi aleagă pensia privată! Că vine bomba demografică...

Povestea zilei - Împăratul muştelor


1911 – S-a născut scriitorul britanic William Golding, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1983 (romane - “Împăratul muştelor”, “Cădere liberă”, “Turnul”) (m. 19.06.1993)

Închipuiţi-vă un grup de băieţaşi din civilizata Anglie. Cadeţi, adică elevi ai unui liceu militar, cu disciplină strictă şi internat mirosind a săpun şi gaz. Respectînd gradele şi autoritatea celor mari, vorbind numai cînd sînt întrebaţi. Conştienţi că respectul faţă de superior este virtutea ce ordonează lumea. Şi iată-i naufragiaţi pe o insulă pustie, din mijlocul oceanului, după un accident aviatic. Te-ai aştepta să înceapă o aventură colonizatoare, în spiritul moralismului puritan, ca în Robinson Crusoe, sau măcar să trăiască doi ani de vacanţă, ca la Jules Verne. Nici vorbă. În loc să construiască o societate ideală, cadeţii noştri încep să încalce normele. Gustă plăcerea păcatului, sfărîmînd autoritatea şi regulile. Descoperă Masca – dedublarea războinicilor sălbatici, care se pictează pe faţă. Eliberaţi de nume, grade şi respect, îi vînează pe cei mai slabi din grup ca pe nişte porci mistreţi, îi hăituiesc şi îi omoară pe cei graşi, rîd în nas celor înţelepţi. Stabilesc noi ierarhii. Par căzuţi din Eden, un trib de mici Caini haini, gata pentru omorul de frate. Este parabola numită „Împăratul muştelor”, pentru care Golding a primit premiul Nobel. Este un avertisment valabil în toată Europa de Est, după revoluţii, cînd germenii otrăviţi ai anarhiei încearcă să înăbuşe seminţele democraţiei. Şi o dovadă, poate, că omul se naşte rău iar bun devine doar prin cultură... Cine e Împăratul Muştelor? Aflaţi din carte...

luni, septembrie 17, 2007

Povestea zilei - Castelul spiritelor



1888 - A murit poeta Iulia Hasdeu, fiica lui B. P. Hasdeu (n. 2.11.1869)

La Cîmpina, într-un parc micuţ, te întîmpină o construcţie de o frumuseţe stranie, construită din piatră simplă, cu două corpuri hexagonale, unite printr-un donjon mai înalt, crenelat. Deasupra intrării veghează Delta Strălucitoare, ochiul Atotvăzătorului în mijlocul unui triunghi, ca la troiţele vechi de la ţară. Este castelul Iuliei Haşdeu, copila minune care a ars ca o lumînare de ceară albă, stingîndu-se la numai 19 ani. Nebun de durere, bătrînul savant s-a retras la Cîmpina şi, convins că viaţa nu încetează după moarte, a încercat să conjure spiritul Iuliei cu ajutorul mediumilor vremii şi al măsuţelor de spiritism. Legenda spune că întreg castelul este construit după planurile comunicate de spiritul fetei, adus din lumea de dincolo. Dacă treci pragul edificiului, poţi vedea, cititorule, biblioteca lui Hasdeu, pianul Iuliei, cu o partitură dictată de spirite, iar în donjon te poţi închina unui Crist imens, ridicat pe o platformă aproape de tavan… Tot legenda spune că nici ofiţerii Securităţii n-au reuşit să-l mute de la locul lui, în timpul comuniştilor. Mai mult, profanatorii s-au îmbolnăvit brusc… De pe un perete, Iulia priveşte din tablou, îmbrăcată în alb… Mi-aduc aminte de Edgar Allan Poe şi de frumuseţea morţii…

duminică, septembrie 16, 2007

Povestea zilei - Noul Descartes îl înfruntă pe Locke cel modern !




1980 – A murit Jean Piaget, epistemolog şi psihopedagog; este fondatorul epistemologiei genetice (lucrări: “Naşterea inteligenţei”, “Introducere în epistemologia genetică”) (n. 9.08.1896)

În 1975, Piaget era încărcat de glorie, crease o şcoală de gîndire cu influenţă europeană iar studiile sale privind psihologia copilului se tipăreau în zeci de mii de exemplare. Toată lumea se aştepta ca seniorul să se retragă la pensie. Numai Piaget credea altfel. La 79 de ani, el se pregătea pentru o bătălie crîncenă, în planul ideilor. De ce ? Pentru că apăruse în America un tinerel care îndrăznea să-i critice teoria privind stadiile dezvoltării intelectuale la copil, venind cu argumente de tip raţional, lingvistico-matematice, nu cu bazaconii freudiene sau pavloviste. Numele provocatorului ? Noam Chomsky, şeful Departamentului de lingvistică şi filosofie de la M.I.T., Cambridge. Şi lupta a început la Abaţia din Royaumont, sub ochii elitei intelectuale a vremii, inclusiv ai multor laureaţi ai premiului Nobel. Presa titra: „Noul Descartes îl înfruntă pe Locke cel modern ! ”. Piaget şi-a apărat strălucit teoria: mediul influenţează funcţionarea creierului uman, copilul învaţă prin joc, structurile cognitive se formează în timp. Chomsky a contraatacat tăios, cu argumente psiho-lingvistice: există structuri neuronale înnăscute, care se developează în timp, dovadă regulile de generare a limbajului. Nici unul nu a cedat. Meciul s-a încheiat la egalitate. Iar toată lumea a răsuflat uşurată. De ce ? Pentru că, de fapt, sub coaja discuţiei academice, miza era mult mai mare. Omul are liber arbitru sau este supus sorţii ? Cum să tranşezi o astfel de dilemă ?

joi, septembrie 13, 2007

Unde plecăm în week-end: Mogoşoaia


Cum toată lumea călătoreşte, mă gîndesc să vă propun, din cînd în cînd, nişte destinaţii ... culturale, că tot am publicat un Ghid al României misterioase... Săptămîna asta vă trimit la Mogoşoaia. Să-mi spuneţi dacă v-a plăcut!

Tezaurul lui Vodă Brâncoveanu

Un palat princiar rafinat şi misterios îşi aşteaptă vizitatorii, la cîţiva kilometri de Bucureşti, în Mogoşoaia, Aşezat în mijlocul unui frumos domeniu, cu pădure, parc şi lac, complexul arhitectural ne vorbeşte despre viaţa de curte, mărirea şi eleganţa ultimului domn pămîntean dinainte de fanarioţi – Constantin Brâncoveanu, prinţ al aurului şi al cărţii, abil diplomat şi aprig mesean, domn machivellic şi atlet al lui Hristos. Prin faptele sale şi prin zidirile ridicate, prin firea sa complicată şi prin destinul său tragic, Brâncoveanu este chintesenţa Renaşterii româneşti.

Născut în 1654 dintr-o veche familie boierească, moştenind averi colosale, conte ereditar al Ungariei în 1688, Constantin este ales domn de Divanul Ţării, după moartea lui Şerban Vodă, în 1689, boierii socotindu-l un om cu scaun la cap. Urmează 25 de ani de pace, în care Domnul joacă abil între marile puteri ale vremii (turcii, austriecii, ruşii), cumpărîndu-şi cu bani grei liniştea, amăgindu-i pe aliaţi, ţinîndu-i în şah pe inamici. Este timpul diplomaţiei şi al construcţiei. În 1702, pe moşiile cumpărate la Mogoşoaia, Brâncoveanu dispune ridicarea unui „curţi paralele” – un palat domnesc, cu acareturi şi grădini, pe măsura sa. Astăzi, complexul brâncovenesc de la Mogoşoaia este un mic Versailles al României.

Din drumul spre Tîrgovişte, în Mogoşoaia, o facem la stînga, pe un drum secundar şi, după cîteva sute de metri, ajungem în parcarea Complexului. Lăsăm maşina şi pornim pe jos, printr-o alee mărginită de castani falnici, prin umbră şi răcoare. Pînă să ajungem la poarta incintei, ne va atrage atenţia biserica din stînga, paraclisul curţii domneşti. Aici, în pronaos, pe peretele apusean, se mai păstrează o frescă înfăţişîndu-l pe Domn şi pe familia sa. Tot în pronaos se găseşte mormîntul prinţului George Valentin Bibescu, aristocrat ce a trăit la începutul secolului al XX-lea, aviator şi automobilist, erou al Primului Război Mondial, cel care şi-a legat numele de domeniul de la Mogoşoaia. În 1912, la aproape două sute de ani de la moartea cumplită al lui Brâncoveanu, timp în care palatul a trecut de la un moştenitor al Domnului la altul (fiind devastat ba de turci, ba de ruşi, ba de incendii – unul provocat, se pare, de pandurii lui Tudor), soţii Martha şi George Valentin Bibescu cumpără moşia şi încep lucrări de reconstrucţie, apelînd la o echipă de meşteri veneţieni, condusă de arhitectul veneţian Domenico Rupolo. Lui i se datorează decizia de a placa zidurile exterioare cu cărămidă aparentă, după moda Veneţiei, iar rezultatul îl vedem astăzi, roşul patinat al zidurilor contrastînd plăcut cu gri-ul pietrei din coloane şi balustrade.

Pătrundem apoi în incinta palatului brâncovenesc, printr-o poartă monumentală, cu feronerii. Pietrişul aleilor scîrţăie sub paşi. În dreapta, o clădire cu turnuleţe şi pridvor ne atrage atenţia automat – este cuhnia, loc de preparare a mîncărurilor, aşezat departe de sala de banchete, pentru ca mirosurile să nu deranjeze nasurile mai sensibile dar şi de frica incendiilor ! Ingenioasa soluţie avea şi inconveniente, secretarul lui Brâncoveanu, italianul Antonio Maria del Chiaro notînd că mîncarea domnească, altfel delicioasă, venea cam sleită de la cuhnie, oricît de repede s-ar fi mişcat servitorii ! Şi ce ospeţe mai da Vodă Brâncoveanu ! Tot del Chiaro notează: „Era un foarte vechi obicei ca la banchetele solemne de la Curte, ca şi la nunţile boiereşti, să nu se ridice farfuriile de pe masă, cînd se schimbau felurile de mîncare, ci se puneau una peste alta, cît era masa de lungă, încît se facea un edificiu de farfurii aşa de înalt, că boierii comeseni, chiar stînd în picioare […] nu se puteau vedea dintr-o parte în alta a mesei". De multe ori, pe timp de vară, banchetele se desfăşurau în aer liber, adăpostite de un foişor – domnul iubea această “oază de răcoare” din mijlocul unei mări de flori şi verdeaţă.

Această “artă de a trăi” de la Curtea Domnului i-a impresionat şi pe alţi călători străini, de exemplu ambasadorul englez William Paget, crescut la şcoala britanică a frugalităţii gastronomice, a rămas uimit cînd, în 1702, o recepţie dată în cinstea sa a durat şapte ore, la masă perindîndu-se numeroase feluri de bucate ! Dar “arta brâncovenească de a trăi” nu se rezuma la gastronomie – Domnul iubea florile şi grădinile cu jocuri de apă. De altfel, Mogoşoaia de astăzi, cu trandafirii săi căţărători şi cu merişorul tăiat în tufe geometrice, se apropie foarte mult de ceea ce era grădina domnească odinioară…

La stînga intrării, o altă clădire masivă, cu etaj, ne atrage privirile – este Vila Elchingen, construită după 1848 de Nicolae Bibescu, fiul fostului domn Gheorghe Bibescu, plecat după Revoluţie în Franţa. Nicolae Bibescu a zidit, în parc, şi o capelă, astăzi o necropolă a familiei, aici fiind îngropaţi ultimii proprietari ai Mogoşoaiei. Vila Elchingen a adăpostit, în anii regimului comunist, o casă de creaţie a scriitorilor.

Şi iată-ne ajunşi în faţa palatului propriu-zis. Este o clădire masivă, ridicată pe o pivniţă cu tavanul format din patru domuri semi-sferice, sprijinindu-se pe un formidabil pilon central. La parter se aflau camerele servitorilor, opt la număr, iar la etaj – apartamentele domneşti. Apartamentul domnului era compus din două camere şi din sala spătăriei, loc de adunare a divanului, adăpostind o mare frescă, descriind călătoria Domnului la Adrianopole, în 1703, şi întîlnirea sa cu sultanul. Pe faţada dinspre est, putem urca într-un foişor susţinut de opt coloane de piatră, cu capiteluri corintice. Iniţial, bolta foişorului era pictată cu motive florale orientale. Ocolind clădirea, pe faţada dinspre lac vom observa poate cel mai interesant şi rafinat element arhitectural al palatului – o superbă “loggie”, loc de odihnă şi contemplare.

De-a lungul vremii, Palatul a primit oaspeţi iluştri – ambasadori, oameni politici, intelectuali, artişti, feţe bisericeşti: de la Constantin Argetoianu la patriarhul Miron Cristea, de la Gheorghe Tătărăscu la Nicolae Iorga, de la Pamfil Şeicaru la... Nikita Hrusciov, găzduit aici, într-o vizită în România. În anii ’20 ai secolului trecut, inimoasa prinţesă Martha Bibescu creştea aici păuni minunaţi, care făcuseră vestit domeniul Mogoşoaiei. Astăzi, palatul brâncovenesc găzduieşte o excelentă expoziţie de mobilier, tapiserii, hărţi vechi şi obiecte de cult, colecţionate de-a lungul vieţii de familia Liana şi Dan Nasta, donate statului român. Expoziţia este deschisă de marţi pînă duminică, de la ora 10 la ora 18. Luni – închis.

După ce am văzut toate frumuseţile locului, rămîne o întrebare – unde şi-a ascuns Constantin Brâncoveanu tezaurul ? Se ştie că, în epocă, Domnul era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa, avînd, de exemplu, 1500 de robi ţigani. În 1714, după ce Brâncoveanu a căzut în dizgraţie, fiind adus la Constantinopol, împreună cu cei patru fii ai săi, urmînd să aibă o soartă de martir creştin, capuchehaia nu-i găsise tezaurul. Şi, chiar dacă Palatul de la Mogoşoaia fusese jefuit la scurt timp de la „arestarea” Domnului, nimeni nu pomeneşte ce s-a întîmplat cu visteria lui Vodă. Oare milioanele de galbeni şi mulţimea de odoare scumpe să se afle, şi astăzi, ascunse prin cine ştie ce cotloane tainice ale Mogoşoaiei sau la Potlogi, în alt conac al Domnului ? Se spune că despre averea ascunsă a lui Vodă Brâncoveanu auzise şi Nicolae Ceauşescu, cel care a dat ordin unei echipe de arheologi, profitînd de cutremurul din 1977, să caute comoara în ruinele bisericii bucureştene „Sf. Gheorghe cel Nou”, altă ctitorie brîncovenească, fără să găsească, desigur, nimic... Tezaurul lui Vodă Brâncoveanu îşi păstrează taina.

miercuri, septembrie 12, 2007

Revoltă în Cetatea lui Dumnezeu

Ce legătură are călugărul cu cetăţeanul?, se întreba, pe blog, prietenul Mişu Alexandrescu, indignat că P.S. Calinic a primit un titlu onorific. Ce, plăteşte taxe sau contribuie, cu munca lui, la dezvoltarea cetăţii? Făcîndu-ne că nu-i înţelegem substratul ireverenţios, o astfel de întrebare merită, totuşi, un răspuns. Mai ales în ziua alegerii noului Patriarh al BOR...

Pentru cine nu ştie, să precizăm termenii – recent, două înalte feţe bisericeşti (IPS Teofan, mitropolitul Olteniei şi PS Calinic, episcopul Argeşului şi Muscelului) au primit titlul de “Cetăţean de Onoare al Argeşului”, alături de alte cîteva personalităţi născute pe-aici: academicienii Bălăceanu-Stolnici şi Gheorghe Păun, actorii Gh. Dinică şi Sebastian Papaiani, Gicu Dobrin şi alţii. Deşi organizată cam din pripă, acţiunea Consiliului judeţean s-a încadrat în limitele decenţei, iar ecourile de presă i-au fost favorabile. Mai puţin pe blogul prietenului meu, care a postat o fotografie a episcopului, alături de un titlu care să-ţi ridice părul pe cap: “Evul Mediu la Piteşti, Argeş, România”… Iar mai jos, comentariul: “Îmi poate spune şi mie cineva cum poate vreodată un călugăr să fie cetăţean? Plăteşte cumva taxe şi impozite? Ori, poate contribuie la dezvoltarea cetăţii prin muncă...”. Întrebarea, departe de a cădea obraznic (aşa cum a vrut prietenul, din considerente de frondă juvenilă), e una fundamentală – ce legătură există între Biserică şi Stat? Şi merită un răspuns pe măsură, mai ales în ziua alegerii noului Patriarh...

Evul Mediu, că tot a fost pomenit, lămurise problema... În 22 de cărţi, sub titlul De civitate Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu), Fericitul Augustin, episcop de Hipona, teolog, părinte al Bisericii, a stabilit un canon de înţelegere a Istoriei (dar şi de acţiune politică...), atît de influent încît a dăinuit o mie de ani şi fără de care nu poate fi înţeles Evul Mediu Occidental... Ca să ne exprimăm ca la enciclopedie, de la papă şi pînă la ultimul ţăran habotnic, catolicii vor fi marcaţi de crezul istoric al Sf Augustin şi vor sili istoria medievală să se încadreze în cadrele şi tiparele stabilite de el. Sf Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza Biblică) şi se termină în momentul Judecăţii de Apoi. Din cauza păcatului originar, în urma alungării din Rai, întreaga creaţie divină se scindează în două entităţi spirituale – o cetate a Satanei, guvernată de oamenii răi şi malefici, şi una a lui Dumnezeu, condusă după legile divine. Între cele două cetăţi nu există pace – slujitorii celor două tabere se înfruntă pînă la sfîrşitul veacurilor. În aceste condiţii, e limpede ce înseamnă să fi cetăţean – nu numai o aşezare în regulile pămînteşti (a plăti taxe, impozite, a munci pentru comunitate…) ci şi în acelea cereşti. E ca o înrolare, o intrare în armiile Binelui (Militia Christi). Biserica devine cea mai înaltă clădire din aşezare, de aici se guvernează comunitatea. Istoria occidentală e, pînă la un punct, istoria bisericii catolice.

Dar în Est? Fericitul Augustin scria De civitate Dei pe la anul 410, cînd Roma era jefuită cumplit de vizigoţii lui Alaric, iar viziunea sa e marcată de dezastrul părţii apusene a Imperiului roman. După dispariţia în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de greutate al istoriei europene părăseşte Occidentul prăbuşit economic şi politic pentru a se stabili la Constantinopol. Aici, creştinismul în forma sa ortodoxă (lb. gr.-dreapta credinţă), va deveni o suberbă expresie a mărturisirii credinţei în Hristos. La adăpostul armatelor imperiale bizantine, biserica creştin-ortodoxă va făuri şi va dărui lumii creştine o bogăţie spirituală mistică ce-i este specifică. Îndreptîndu-şi întreaga energie spre dumnezeire şi manifestîndu-se sub mantia protectoare a symphoniei (colaborarea armonioasă cu statul dar şi subordonarea faţă de acesta ), biserica bizantină va fi mai puţin militantă, desprinzîndu-se de istorie, de planul material, singura atitudine politică agreată fiind aceea a supunerii faţă de conducători. A fi cetăţean, în ortodoxie, este a da Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu – ce-i al lui Dumnezeu...

Numai că modernitatea a schimbat această stare de fapt. În Vest, a schimbat-o de vreo cinci sute de ani, spărgînd Imperiul creştin în state naţionale, care au negat autoritatea Bisericii catolice, i-au refuzat dreptul de a legifera şi i-au smuls din mîini monopolul violenţei. În Est, biserica ortodoxă s-a spart în biserici naţionale, pe care şi le dispută Constantinopolul şi Moscova. Cetatea lui Dumnezeu a fost alungată în ceruri, lăsînd loc marilor descoperiri geografice şi exloziei tehnologice. Datoriile faţă de suflet şi faţă de Dumnezeu s-au transformat în obligaţii faţă de Fisc. S-au purtat două războaie mondiale, s-au inventat arme capabile să aducă extincţia speciei umane. A venit globalizarea şi hiperconsumul. Nu avem noi atîtea dorinţe cîte ni se pot satisface! Dispunem de nişte mijloace mult mai puternice decît scopurile! Viaţa s-a prelungit, am clonat alte fiinţe, ni se promite, în vreo doi-trei ani, nemurirea...Bisericile s-au transformat în muzee, revoluţia sexuală a făcut să cadă în desuetudine conceptele de “păcat” şi “nevoinţă”. În tot acest circ, românii mai lipseau! Nici creştini practicanţi (să recunoaştem, mergem la biserică la Paşti, la Crăciun, la nuntă şi botez...), nici atei consecvenţi (dacă, totuşi, există Dumnezeu?), ne-am trezit în 2007 că sîntem interesaţi de cele bisericeşti, mai ales că am văzut la televizor că se alege Patriarhul... Sau că a fost făcut Cetăţean de Onoare vreun ierarh! Atunci se revoltă pipota în noi, ne amintim că popii au colaborat cu Securitatea şi, hop!, ne întrebăm ce legătură are călugărul cu cetăţeanul... Uitînd că Cetatea a fost, odată, a lui Dumnezeu. Virtuţilor preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înţelepciune – Augustin le adăugase virtuţile creştine: credinţă, speranţă, iubire. Dar cine mai are nevoie, astăzi, de iubirea aproapelui, fidelitate, încredere, umilinţă? Sau are?

marți, septembrie 11, 2007

Povestea zilei - Victoria nepotului de sclav




12 septembrie, 1913 – S-a născut Jesse Owens, celebru atlet de culoare; la Olimpiada din 1936 (Berlin), a cîştigat 4 medalii de aur (m. 31.03.1980)

Stadionul, deasupra căruia strălucea flacăra olimpică, era plin pînă la refuz. Cu o ordine de fier, scaunele erau ocupate de uniformele naziste – aici feldgrau, dincoace maro, colo – negre. În lojă urcaseră dracii, în frunte cu tartorele Hitler. Comitetul Internaţional Olimpic trebuise, cu inima strînsă, să-şi respecte cuvîntul dat Germaniei iar Olimpiada se transformase, în mintea ideologilor de la Berlin, într-un prilej de a dovedi superioritatea tipului uman pur, arian. După fiecare victorie, atleţii celui de-al Treilea Reich, conştienţi că au o sarcină de îndeplinit, salutau cu braţul întins tribunele în delir ca noi gladiatori ai unei Rome nebune, murdari de nisip, încununaţi de o glorie sîngeroasă. Numai că, la un moment dat, în arenă a intrat şi reprezentantul Statelor Unite. Era un negru subţirel, pe numele său Jesse Cleveland Owens. Nepot de sclav din Alabama. Fost hamal, băiaş, lucrător la pompa de benzină, căutînd prin sport să evadeze dintr-o viaţă plină de lipsuri. Remarcat de universitatea din Ohio, beneficiind de o bursă, ajuns cu trudă în echipa de atletism a SUA… El, “sub-omul”, cum l-au numit deîndată naziştii, a cîştigat proba de 100 de metri, apoi cea de 200 şi ştafeta 4X100 m. Tribunele amuţiseră. Apoi a urmat săritura în lungime şi teutonul blond Lutz Long, mîndria lui Hitler, a trebuit să se recunoască învins. Se spune că, la festivitatea de premiere, cancelarul german a refuzat să dea mîna cu Owens. Dar ce mai conta ? Americanul dovedise ce era de dovedit…

Lumea după 11 septembrie



Azi se împlinesc şase ani de la atacul terorist din 11 septembrie 2001 iar rănile sînt încă deschise. Dar lupta dintre Est şi Vest, dintre Occident şi Orient, nu trebuie să aibă învinşi...

# CE S-A SCHIMBAT. Cum s-a schimbat lumea în cei şase ani trecuţi de la atacul terorist asupra Turnurilor Gemene? A devenit un loc mai bun, mai sigur? Răspunsul pare, mai degrabă, negativ... Intervenţiile americane în Afganistan şi Irak, departe de a pacifica respectivele teritorii, n-au reuşit decît să instaleze regimuri politice fragile. Saddam Hussein a fost executat dar elementele sale fidele continuă războiul de gherilă. Talibanii de la Kabul au fost alungaţi, însă reţelele islamiste rezistă la frontiera cu Pakistanul. În toată lumea arabă, opinia publică este împotriva “cruciaţilor” lui Bush, iar guvernele pro-americane folosesc violenţa pentru a stăpîni situaţia. De asemenea, în Occident, noua stîngă critică vehement administraţia Bush, reproşîndu-i “imperialismul”, “tendinţele hegemonice” şi “orbirea”. Intelectuali respectabili, precum Noam Chomsky, se află pe aceeaşi baricadă cu jurnalişti guralivi, gen Michael Moore (nu vă pierdeţi timpul să vedeţi documentarul “Fahrenheit 9/11”, e jenant...), întrebîndu-se dacă democraţia însăşi nu e pusă în pericol, prin programele de control şi supraveghere a populaţiei din Lumea Liberă... Toată lumea pare a fi uitat imaginea terifiantă a oamenilor nevinovaţi, sărind în gol din Turnurile în flăcări!

# DE CE SE ENERVEAZĂ ESTUL. De fapt, în inima disputei, nu se află nici viziunea lui Osama Bin Laden asupra lumii (cu toate c-ar merita cercetată...), nici legitimitatea (discutabilă) a regimurilor politice din lumea arabă, ci Filosofia Iluministă. Pe seama ei, de la Revoluţia Franceză încoace, s-au construit regimurile politice ale Vestului – separaţia puterilor în stat, constituţionalism, laicitate, parlamentarism, toleranţă, un set de valori care s-a completat, în secolul XX, cu liberalismul economic şi globalizarea. Succesul economic şi tehnologic al Vestului a permis ca, în relaţiile internaţionale, drepturile omului să devină “mai tari” decît suveranitatea statală, justificînd intervenţia armată... Ceea ce enervează statele Estului, care n-au avut acelaşi traiect intelectual, nici aceeaşi dezvoltare economică şi tehnologică! În Africa, sărăcia endemică, migraţiile de populaţii şi fărîmiţarea tribală nici nu ne permit să vorbim despre state. În China, asistăm la un boom economic, favorizat de o ideologie mai degrabă neo-confucianistă decît comunistă. În Rusia, naţionalismul renăscut şi autoritarismul de stat transformă democraţia în ceva aproape de nerecunoscut. În fine, Islamul este o teocraţie care-L ţese pe Dumnezeu în toată pînza socială, se hrăneşte cu petrol şi naşte martiri, nu cetăţeni. Poţi să impui acestor zone valorile occidentale ?

# O SOLUŢIE DE BUN SIMŢ. Neo-conservatorii lui Bush cred că da... E posibil să implantezi fermenţii schimbării în alte zone. E legal să dobori, cu arma în mînă, un dictator sîngeros sau un ayatollah dement. E bine s-o faci preventiv şi decisiv, în numele umanităţii, dar şi al propriilor cetăţeni, fără să-ţi uiţi interesele, În fine, e moral să vrei transformarea lumii, conform mărturisirii de credinţă: nu există alt Dumnezeu în afară de democraţie iar dreptul uman este profetul lui! Nu e suficient să explici lumea, important e s-o schimbi, vorba lui Marx... Avem aici întreaga atitudine raţională şi activă, specifică occidentalului, opusă vieţii contemplative şi tradiţionale orientale. Cu bunele şi relele sale... Să fie incompatibile cele două sisteme? Eu cred că nu... Cine spune că Islamul înseamnă violenţă? A treia religie abrahamică este una a Păcii şi a Culturii. Textele Antichităţii greco-romane au ajuns în Renaştere prin lumea arabă... Primele universităţi şi biblioteci s-au înfiinţat la Bagdad. Cu resursele de care dispune, Orientul Mijlociu are un potenţial economic uluitor. Dar trebuie să renunţe la ceva – la habotnicie, la tratamentul rezervat femeilor, la fundamentalism. Liderii şiiţi din Iran ar trebui să se gîndească mai mult la dezvoltare decît la înarmare. Pe de altă parte, n-ar strica nici Occidentului să fie niţel mai smerit, mai puţin materialist, mai generos... şi să-şi aducă aminte de lecţiile celui de-al doilea război mondial. Cum au fost pacificate naţiuni războinice precum Japonia sau Germania? Prin ajutor economic, prin planul Marshall... Nu ştiu ca Irakul să beneficieze de un program similar. Dar o astfel de iniţiativă se impune. Numai aşa se pot închide rănile lui 11 septembrie 2001.

luni, septembrie 10, 2007

Oare dervişii ...

...învîrtitori au fost porniţi de Degetul lui Dumnezeu, care îi şi sprijină, apăsîndu-i pe cap, să nu cadă?

Oare există un CNSAS ceresc, în care diavolul ne are la mînă, cu dosarul de reţea, în care ne-a notat păcatele?

Oare călugării au habar de manevra militară, atunci cînd rezistă ispitei în tranşeele chiliilor?

Oare extratereştrii, dacă există, au parte, şi ei, de un Mîntuitor?

duminică, septembrie 09, 2007

Poveştile zilei


8 septembrie. Un Lord al Războiului

1867 – Are loc, la Bucureşti, prima competiţie naţională de dare la semn (de tir), dotată cu trofeul “Colanul de argint”, trofeu oferit de regele Carol I al României. Serbările de dare la semn au avut loc anual până în anul 1874

Dacă vizitaţi Castelul Peleş, opriţi-vă puţin în Sala Armelor. Înconjuraţi de armuri, săbii, spade, florete, buzdugane, iatagane, hangere, archebuze, puşti, pistoale, scuturi şi lănci o să vă pierdeţi instantaneu capul, sub influenţa unei aprige beţii a sîngelui. Cei mai slabi de fire se vor cere afară, pacifiştii vor mormăi ceva în barbă iar noi, ceilalţi, bărbaţii adevăraţi, vom avea ochii sclipitori la fel ca albastrele oţele ! Iată, popor, ce fel de rege am avut în persoana austerului, militărosului Carol I ! Ofiţerul prusac obişnuit cu disciplina, punctual ca un ceasornic (obişnuia să dăruiască astfel de ceasuri miniştilor săi care întîrziau…), vînător neîntrecut şi bun camarad, încarna virtuţile virile ale regalităţii. Românii, întîrziaţi într-un Ev Mediu ciudat, se întîlneau cu Evul Mediu occidental, acela în care conducătorii erau belatores, adică lorzi ai războiului, avînd de partea lor dreptul divin şi tăişul sabiei !

9 septembrie. Despre schimbarea lumii

1976 - A murit Mao Zedong, preşedinte al Chinei în perioada 1949-1959; în 1966 a iniţiat aşa zisa “revoluţie culturală”, de fapt o direcţie politică dură (maoism), caracterizată prin voluntarism şi cultul personalităţii (n. 26.12.1893)

Împăratul Galben era supărat. Se trezise dis-de-dimineaţă cu o durere în oase. De fapt, din ce în ce mai des îl sîcîia cîte ceva, ba aici, ba colo, de-a lungul şi de-a latul trupului său, greu încercat în lupte. În tinereţe scăpase ţara de duşmani, purtîndu-şi trupele într-un marş de o mie de li, apoi schimbase şi dinastia, apucînd puterea şi ţinînd-o într-o încleştare de fier, pusese cu botul pe labe pe ceilalţi mandarini, gata să mîrîie şi să-l înjunghie pe la spate, ridicase tineretul împotriva bătrînilor, aşa, din distracţie, ca să îi ocupe timpul şi să îi permită descărcarea pasiunilor violente. Modelase Cerul şi Pămîntul, nivelase munţi şi schimbase cursuri de ape. Un miliard de supuşi îi scanda numele, agitînd o cărticică roşie, pe care o adnotaseră scribii imperiali din cuvintele sale răzleţe. Ar fi trebuit să se simtă fericit. Dar uite că timpul trecuse şi pîrdalnica de bătrîneţe venise pe nesimţite... nici măcar concubinele cele tinere şi băile de lapte nu-l mai satisfăceau. Aşa că Împăratul bătu din palme şi-şi chemă sfetnicul. Apoi îi zise: „Vreau să acoperiţi cu mătase drumul pînă la mare. E, poate, ultima mea călătorie şi nu vreau să-mi rănesc picioarele!”. Sfetnicul îl privi. Un schelet care dădea porunci... Aşa că îndrăzni să răspundă: „Divinule, nu e mai simplu să-ţi acoperi tu picioarele cu mătase ? Aşa n-o să mai simţi pietrele...”.

joi, septembrie 06, 2007

Comentariul zilei - Birocraţia omoară România!

Mă opreşte o cititoare şi se plînge că tatăl său, mort de şase luni, primeşte în continuare pensia... Un prieten îmi spune că, la Primărie, există un singur ghişeu pentru încasarea impozitelor de la firme... Eu însumi semnez zeci de hîrtii, lunar, ca să plătesc Fiscului dările unui prăpădit de sereleu! De ce? Că aşa e în Uniunea Europeană?

Să ştiţi că nu exagerez deloc! În autobuz, o doamnă disperată şi-a frînt mîinile înaintea mea, deoarece nu-i poate convinge pe nişte funcţionari idioţi de la Pensii că tatăl dînsei a murit de o jumătate de an şi, în consecinţă, nu mai trebuie să vireze în cont pensia bătrînului. “Am făcut hîrtii peste hîrtii, am fost în audienţă şi tot nimic. Mi-e şi frică să nu mă lege ăştia că încasez ilegal nişte bani...”, spunea femeia. Uimit de absurdul situaţiei, n-am ştiut ce să-i răspund. O fi fost un caz izolat. Dar am ţinut minte… Ieri, un prieten care şi-a construit sediu de firmă, mi-a povestit cum a fost plimbat două săptămîni de la un biroul la altul din Primărie, cu dosarul. În timp ce unii îi dădeau hîrtiile şi aprobările necesare, alţii mai că nu-i rîdeau în nas, bucuroşi că-i găsiseră cine ştie ce altă chichiţă prin hîrtii. “M-am simţit ca pe vremea lui Stalin, cînd fiecare cetăţean era privit ca un potenţial vinovat! Şi trebuia să-mi probez nevinovăţia... Dumnezeu mi-e martor că solicitarea mea era în litera legii... Mai plătesc şi 55 de milioane, la fiecare şase luni, ca impozit! Şi mai ştii ceva? Există un singur ghişeu de încasări de la firme, în timp ce, pentru populaţie, sînt vreo cinci...”. Iar Tudor Pendiuc se miră că scad încasările de la societăţi! O fi tot un caz izolat?

În România, 3% din populaţie interacţionează electronic cu administraţiile, pentru plăţi şi informaţii. Extrem de puţin, cînd media europeană este de zece ori mai mare, iar în statele nordice chiar de cincisprezece ori. Eşti obligat să mergi la eternul ghişeu, în spatele căruia parcă a crescut o populaţie de indivizi veninoşi şi ostili, gata să-ţi trîntească geamul în nas sau să te repeadă de nu te vezi! La Fisc, contabila mea duce zeci de ordine de plată, pentru sumele ridicole ale bietului meu sereleu. Ce-o face, frate, Dacia-Renault? Cîte documente or avea în mişcare? La o asemenea complexitate a sistemului, nici nu trebuie să te miri de rateuri… În justiţie, dosarele au mai multe file decît “Comedia umană” a lui Balzac. Adeverinţe, expertize, dovezi, expertizele dovezilor şi dovada adeverinţelor! În învăţămînt, se fac dosare de evaluare a activităţii, directorii completează de nebuni tot felul de formulare şi metodici, ca să zugrăveşti un perete trebuie să ştie inspectorul şcolar general (bine că nu ministrul!)... De la stat s-a molipsit şi privatul. În bănci, pînă iei un împrumut te vede Sfîntul... Mai degrabă te împrieteneşti cu ofiţerul de credit, ieşi la o bere... compătimiţi împreună! Pînă şi băieţii ăştia din lanţurile de magazine în rate îţi cer adeverinţe şi giranţi.

Ce ţară e asta ? Păi de-aia s-au cumpărat atîtea calculatoare din banii contribuabilului, păi de-aia s-au băgat miliarde în sedii ale instituţiilor publice, păi de-aia s-au înfiinţat atîtea posturi de directori ? Ca să ne uităm cu fundul la cetăţean? La care întreaga funcţionărime răspunde, în cor: DAAAAA! Că aşa e şi în Uniunea Europeană. Tu, pîrlitule de jurnalist, şi toţi ăştia care ţi se plîng, băgaţi bine la cap! Europa este un spaţiu al procedurilor, al hîrţogăraiei şi al birocraţilor, al structurilor complicate şi al sindicatelor atot-puternice. Nu aţi văzut cît durează să accesezi o finanţare comunitară? Ce documentaţie e necesară? Unde vă treziţi, în Statele Unite, să meargă totul repede, repede? De fapt, tot ce spun ei este fals. Accesul la fondurile europene este greoi pentru că birocraţii din ţările sărace fie nu ştiu să completeze hîrtiile, fie sînt hoţi! Iar administraţiile europene au indici de evaluare a activităţii, care cuprind timpii de răspuns, transparenţa actului decizional şi amabilitatea relaţiei cu publicul. Aşa că, mai uşor cu Europa birocratică! Reconsideraţi-vă atitudinea... Funcţionarul (politician, finanţist, poliţist etc.) nu este stăpînul cetăţeanului ci slujitorul său.

Povestea zilei de azi - Ikiru, a trăi



1998 - A murit, la 88 de ani, regizorul Akira Kurosawa, supranumit "împăratul cinematografiei japoneze" (“Cei şapte samurai”, “Fortăreaţa ascunsă”) (n. 23.03.1910)


Bătrînul – aşa îi spuneau colegii de birou, chiar dacă, biologic, nu avea decît 50 de ani. Bătrîn, da, pentru că era un funcţionar model, în slujba companiei de peste un sfert de secol, fără absenţe nemotivate, fără concedii de odihnă, loial ca un cîine cărunt. Cei tineri îl considerau un model, familia îl tolera, nu prea avusese timp să se înţeleagă cu băieţii săi, acum oameni mari, la casele lor. Spera că va drege lucrurile, odată ieşit la pensie. Uite însă că, într-o zi, un banal control medical de la firmă îl face să afle un lucru teribil – era bolnav de cancer iar boala săpase adînc… mai avea doar cîteva luni de trăit. Bătrînul s-a uitat uimit în oglindă. Unde îi zburase viaţa ? Şi nici nu apucase să-I guste plăcerile. Avea ceva bani puşi deoparte… Urmează un vîrtej ameţitor de sake, gheişe, localuri… Dar sub semnul ameninţător al morţii mai e loc de satisfacţie ? Dezgustat, Bătrînul se desparte de prietenii de pahar, alungă femeile, sparge sticla de băutură. Apoi se uită cu atenţie în jur. Caută un rost. Şi îl găseşte într-un lucru de nimic, am zice… Face, pe banii lui, un loc de joacă pentru copiii cartierului, înfrîngînd inerţia unei birocraţii sclerozate. Îl vedem, în ultimele secvenţe, stînd într-un leagăn nou-nouţ, zîmbind şi cîntînd încetişor. Peste el ninge cu fulgi mari. Sfîrşit. Aţi urmărit filmul Ikiru – A trăi, de Akira Kurosawa.

De ce un jurnal virtual?

Chiar aşa... Mă întrebam ieri care este utilitatea unui blog... Fenomenul a explodat în ultimul an şi cred că există mai multe motive. Întîi, că blogul este democratic, dînd oricui posibilitatea de a se exprima (aşa că nu trebuie să ne mire faptul că toţi frustraţii şi-au făcut blog şi îşi varsă umorile...). Apoi, să remarcăm că blogul este un instrument de construire a imaginii (sau de întreţinere/schimbare a ei, vezi cazul Năstase). Mulţi dintre cei ce scriu pe blog o fac ca exerciţiu de dominare simbolică... Aţi observat? De cele mai multe ori, blogul adună opinii. E bine să deţii puterea interpretării, nu? În ce mă priveşte, sînt sătul de astfel de jocuri de putere... De aceea, nu m-am grăbit să intru în blogosferă... Acum, că am făcut-o, sper să găsesc un pic de plăcere comunicînd cu voi...

miercuri, septembrie 05, 2007

Calendarul meu


Zilnic, alături de însemnările jurnalului, vă propun Calendarul meu, bun prilej să ne amintim de una, de alta...

5 septembrie. Fermecătorul androgin

1946 – S-a născut Freddie Mercury, solistul vocal al grupului “Queen” (m. 24.11.1991)

Nici 46 de ani nu avea să trăiască acest fermecător androgin al scenei rock britanice… S-a născut în Zanzibar, a studiat artele plastice, apoi s-a apucat de muzică, îndrăgostit de Led Zeppelin şi Uriah Heep, succesul a venit repede, adus de complexa operă rock Bohemian Rhapsody, au venit şi banii, apoi scandalul… S-a lăsat pradă plăcerii de a se deghiza, în tradiţia unui David Bowie şi a cabaretului german, nu şi-a ascuns preferinţele homosexuale şi nici prietenia cu Liza Minelli, ale cărei creaţii vestimentare (pelerine largi şi chimonouri) le-a purtat pe scenă. Şi-a lăsat mustaţă, pendulînd între o imagine macho şi alta de gospodină londoneză, care dă cu aspiratorul (I wanna break freee), a compus virilul We are the Champions, de urlat pe stadioane, şi graţiosul Innuendo, a flirtat cu filmul şi cu opera, cîntînd alături de o divă la gala olimpică din 1988, a fost înger şi drac şi s-a stins fulgerător, în reşedinţa sa din cartierul ultra-select Kensington, plîns de mii de fani care intonau The show must go on… Fără el, rock-ul nu mai e la fel.

Opreşte-te, călătorule!


Rătăcitorule în blogosferă, bine ai venit în pagina mea! Opreşte-te puţin şi odihneşte... Apoi vom sta de poveşti. Aici este un han virtual, în care vei găsi de toate - informaţii, opinii, comentarii, portrete şi controverse, puse pe masă prieteneşte şi cu umor. Ia ce-ţi place... şi dă mai departe.

Ca jurnalist profesionist, cred în virtuţile comunicării. Este ceea ce ne deosebeşte de animale - avem la dispoziţie experienţa celorlalţi, un imens ADN extern, care ne modifică nu numai individual ci şi ca specie. Comunicarea clădeşte, dezamorsează conflicte, alină durerea... De aceea, un nou blog, adăugat celorlalte, nu mi se pare inutil decît în măsura în care nu interesează pe nimeni.

Aici e aici! Voi reuşi să vă captez atenţia, voi reuşi să vă adun lîngă foc cu poveştile mele? La ziar (scriu într-o publicaţie din Piteşti, numită Societatea argeşeană) nu ai de unde şti cine te citeşte. Pe blog, lucrurile se schimbă, interactivitatea este evidentă, traficul se cunoaşte la minut...

Aşadar, pornim la drum! Să fie într-un ceas bun! Şi ce întrebare e mai nimerită, în acest moment, decît aceasta - de ce să scrii pe blog? Voi ce credeţi?