Acest roman numit Istorie

La sfîrşitul anului trecut, scriitorul Umberto Eco a publicat în Italia un roman incitant, care a făcut vîlvă, atît în mediile politice, cît şi în cele religioase. Cartea, tradusă recent şi la noi, se numeşte „Cimitirul din Praga” şi este povestea lui Simone Simonini, un falsificator în slujba serviciilor secrete din „La Belle Epoque”. Mizantrop, spion dublu şi asasin, omul este amestecat în cele mai tulburi evenimente ale timpului, începînd cu insurecţia lui Garibaldi şi terminînd cu Afacerea Drayfus, prin care trece ca o umbră, purtat de obsesiile sale antisemite, pe care le transformă în „documente”, care vor marca istoria. Dar să o luăm încetişor.

Cartea îmbracă haina unui jurnal intim, pe care Simonini îl ţine, la recomandarea doctorului Freud, ca metodă terapeutică. Omul este schizoid, are personalitate multiplă, ziua e notarul Simonini, noaptea – abatele della Picolla, un fel de Doctor Jekyll şi Mister Hyde, numai că ambele ipostaze sînt malefice. Simonini s-a născut la Torino, însă îşi dispreţuieşte conaţionalii, consideraţi drept imitatori imbecili ai francezilor, l-a spionat pe Garibaldi şi a lucrat la compromiterea insurecţiei, din ordinul imperialilor. Abatele della Picolla se învîrteşte prin mediile iezuite şi spiritiste, încurajînd şi finanţînd autori anti-masonici, precum Leo Taxil. Simonini e împrumutat serviciilor secrete franceze, stabilindu-se la Paris, unde se convinge că toate femeile sînt de moravuri uşoare şi toţi bărbaţii sînt nişte ţărani cărpănoşi. Dar măcar au o artă gastronomică acceptabilă. Abatele della Picolla foloseşte delirul unei isterice, închisă într-un ospiciu particular, pentru a convinge mediile catolice de existenţa unor pretinse cercuri sataniste. În timpul războiului franco-prusac, Simonini îi spionează pe germani, pe care-i consideră cei mai mari idioţi, mîncători de cîrnaţi şi varză, ceea ce îi face să marcheze marginile drumurilor de dincolo de Rin cu baligi imense! Abatele della Picolla işi informează superiorii iezuiţi despre activitatea grupurilor republicane, anti-clericale. Simonini fabrică un borderou care să-l acuze de trădare pe căpitanul Drayfus. Şi tot aşa, pînă la „capodoperă” – Simonini va redacta ceea ce, mai tîrziu, se va chema „Protocoalele înţelepţilor Sionului”, un text folosit în secolul XX pentru justificarea crimelor în masă, împotriva evreilor, de la Ohrana ţaristă la „Ordinul negru” hitlerist.

Ce i-a căşunat lui Simonini pe evrei? Nici el nu ştie prea bine, de fapt nici n-a întîlnit vreodată un reprezentant al neamului lui David. În copilărie, bunicul său i-a băgat în cap tot felul de poveşti despre această seminţie care fură copiii creştini şi îi sacrifică ritual, pentru a pîngări sfînta ostie. Mai tîrziu, în adolescenţă, fusese refuzat de o fată brunetă, pe care o credea evreică. Apoi, întreaga sa personalitate se construise în jurul pilonului urii faţă de evrei. O otravă mentală, pe care ajunsese s-o vîndă cui plătea mai bine. Şi cumpărători existau destui, în funcţie de interesele momentului. Pînă aici, nimic neobişnuit. Literatura este plină de astfel de personaje obsedate. Numai că Umberto Eco face un pas înainte (deh, semioticianul nu se dezminte...) şi îl înzestrează pe Simonini cu un soi de luciditate cinică. Omul ştie că se află în plină impostură, dar nu se sinchiseşte. Pentru el, evreii sînt un fel de personaje livreşti, un fel de produs media, cum am zice noi, astăzi, configurat în dispreţul adevărului, pe placul unui public interesat mai mult de senzaţional. În textele sale, prezentate drept documente autentice, Simonini împrumută elemente ale romanului popular. De la Dumas ia atmosfera lugubră (rabinii din toată lumea se întîlnesc noaptea, în cimitirul din Praga, pentru a urzi iţele unei conspiraţii mondiale), de la Eugene Sue ia patetismul discursului... Sub pana sa otrăvită, istoria devine roman! Iar publicul înghite cu nesaţ întreaga poveste, opinia publică se schimbă, oportuniştii profită. Undeva, în depărtare, cineva începe să construiască lagăre de exterminare.

În definitiv, despre asta este cartea lui Eco – despre cum ficţiunea influenţează realitatea, despre cum falsurile modelează curente de opinie, despre cît de uşor este să vinzi ideea unei conspiraţii. Acest nucleu dur mi se pare valabil şi în ziua de astăzi, numai mijloacele s-au schimbat. Acum nu se mai produc documente false, pe hîrtie îngălbenită şi cu caligrafie adecvată, ci se pune la lucru uzina de vise a Hollywood-ului, se confecţionează ştiri de televiziune şi se încheie contracte de PR. La fel ca pe timpul lui Simonini, istoria este scrisă în funcţie de învingători, în funcţie de interesele prezentului. Desigur, noi avem acces la mult mai multă informaţie decît avea un cititor de ziare din „La Belle Epoque”. Numai că proliferarea mass media nu ne face, automat, mai lucizi decît a fost Emile Zola, cînd şi-a scris celebrul „J’accuse!”. Mai multă informaţie înseamnă, cîteodată, mai mult zgomot. Sau chiar mai multă dezinformare. Simonini n-a murit, ucis de explozia unei bombe plasată chiar de el, în şantierul metroului parizian, ca să facă mai credibil complotul evreiesc. Simonini lucrează şi astăzi, şi e tare ocupat. La cererea clientului, confecţionează un roman numit istorie.

Interesant că, în Italia, cartea lui Eco a stîrnit critici din partea Vaticanului, care o consideră problematică din punct de vedere moral. Pe de altă parte, romanul a fost acuzat de adepţii corectitudinii politice că ar fi cam complezent faţă de anti-semitism. Masonii mai lipseau să se plîngă! Dar ăştia sînt băieţi deştepţi, care îşi reglează afacerile în spatele uşilor închise, nu în agora, (asta ca să încheiem în stilul conspirativ al lui Simonini), nu-i aşa?

P.S. Acest text va apărea în numărul patru al revistei piteştene "Opinii libere"

"Cel mai reacţionar scriitor român"

Cum era România la 1935? Ca şi astăzi - un amestec de otravă şi parfum, o ţară a contrastelor, locuită de nemernici şi poeţi. Poate cu ceva mai mult stil, în ambele direcţii. Constantă istorică - luarea lucrurilor "în uşor", ca la Porţile Răsăritului. Un tablou amănunţit al "situaţiunii" este de găsit în "Indexul fiinţelor, lucrurilor şi întîmplărilor" din jurul lui Mateiu Caragiale, excelenta carte a literatului Ion Iovan. Aflăm astfel că:

# Dramaturgul naţional al românilor, I.L. Caragiale, amploaiat la Regia Monopolurilor Statului, o seduce pe Maria Constantinescu, o umilă muncitoare într-o fabrică de ţigări, în urma acestei legături născîndu-se, la 1885, un băiat botezat Matei. Mama şi copilul vor fi părăsiţi imediat, întrucît tatăl urcă pe cai mari - directoratul Teatrului Naţional, apoi o căsătorie aducătoare de zestre cu Alexandrina Burelly.
# Bastardul va fi tolerat în casa Caragiale, însă nu va fi iubit. Creşte singuratic şi dezvoltă o ură amestecată cu dispreţ faţă de cel numit "mon gogo pere". Adevărat complex oedipian, care îi va modela întreaga viaţă. În timp ce Caragiale tatăl năzuieşte să devină cel mai de succes berar din Bucureşti, intrînd chiar în "Societatea internaţională a Chelnerilor", Mateiu se scufundă în visări istorice, îşi inventează o ascendenţă ilustră şi hotărăşte să devină opusul părintelui său - adică un dandy.
# În 1904, Caragiale primeşte o moştenire consistentă. Imediat se mută la Berlin, cu rentă. Va reveni în ţară doar în preajma campaniilor electorale, interesîndu-se pentru un post de deputat... Mateiu este dat la Facultatea de Drept, pe care n-o frecventează deloc. Cu banii de taxe, îşi cumpără cele dintîi costume, pălării, bastoane. Va constitui, în timp, o garderobă uluitoare, considerînd că imaginea este o componentă a stimei de sine. Îşi fixează şi idealul - căsătoria "la pont", cu o damă bogată, dacă se poate mult mai în vîrstă.
# Caragiale tatăl moare în 1912. Mateiu este exclus de la moştenire. Va trăi într-o relativă sărăcie, pînă în momentul cînd va ajunge să servească drept şef de cabinet ministerial în guvernul Titu Maiorescu. Începe să colecţioneze decoraţii şi să scrie. Dar guvernul conservator cade, revin liberalii, aşa că Mateiu demisionează imediat, iritat pe această "duşmănoasă Românie Mare", care îşi bate joc, crede el, de aristocraţia locului
# Face gazetărie, fără mare convingere, la "Seara", foaia magnatului Alexandru Bogdan - Piteşti, un fel de mecena al filo-germanilor, de unde încaseaza mari împrumuturi, fără să-şi pună problema restituirii. Profită şi de femeia argeşeanului, "o poloneză vulgară, lipsită de caracter şi de bună-creştere".
# Norocul i se schimbă fundamental în 1923, cînd reuşeşte să se căsătorească cu Marica Sion, o doamnă cu 25 de ani mai în vîrstă ca el, posesoarea unei moşii de cîteva sute de hectare, lîngă Fundulea. Căsătoria se consumă într-un "wagon-lit", în trenul spre Sibiu, unde proaspătul cuplu pleacă în luna de miere. Mateiu va reveni mereu în burgul transilvan, pentru a comanda stofe germane şi a studia, la Muzeul Bruckenthal, heraldica familiilor nobiliare, căutîndu-şi strămoşi mai iluştri decît berarul. Îi va identifica, într-un act de la 1665, semnat de familia Karabetz de Nagy-Buni. Cum soaţa ardeleancă a străbunicului Luca Caragiale fusese  născută Carabăţ, legătura e gata!
# La Sionu, moşia Marichii de la Fundulea, Mateiu se va dedica exploataţiei agricole, stabilind o serie de legături cu arendaşi, boieri locali şi exportatori de cereale, va creşte o specie de curcani albi (intenţionînd să cîştige Premiul fermierilor), va organiza o grădină botanică după model occidental şi va scurta cerul, din martie pînă-n octombrie, cu un binoclu puternic, în căutarea constelaţiilor. În momentele cînd e prezent la conac, Mateiu va ridica pe un catarg de opt metri steagul propriu, cu armele şi culorile strămoşilor Karabetz.
# "Craii de Curtea Veche" îi aduc 47 de mii de lei, premiul societăţii Scriitorilor Români. Critica este împărţită. Cei mai mulţi sînt de părere că avem de-a face cu o voce unică în literatura română. În schimb, în "Istoria" sa, George Călinescu minimalizează singularul roman şi se amuză de excentrcităţile autorului.
# La 1935, ţara este condusă de camarila din jurul lui Carol al doilea. Din grup fac parte Elena Lupescu-Wolf, o evreică de la Iaşi, pentru care Regele îşi timisese Regina în exil, Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, colonelul Urdăreanu, prefectul Palatului, industriaşii Malaxa şi Auşnit, bancherii Blank şi Kaufmann. În acelaşi an, după ce cunoscuse succesul cu "Craii de Curte Veche", Mateiu hotărăşte să-şi ia o amantă, în persoana Emmei, fiica unui evreu cu prăvălie de mărunţişuri în Tîrgul din Vale, în Piteşti.
#  Bucureştiul anului 1935 avea şampanie franţuzească şi cîini vagabonzi (unul îl muşcă pe Mateiu, iritat de baston...), blocuri moderne şi tractire, automobile şi negustori olteni, cu cobiliţa în spate. La librării găseai cele mai noi romane de la Paris, mahalalele aveau fîntîni cu cumpănă şi lămpi cu gaz. Cu melonul pe cap, Mateiu se plimbă pe Calea Victoriei, de la Palatul cu lei al Cantacuzineştilor pînă după Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Periplul se încheie la Librăria Hertz sau la Capşa, pentru etalarea manuşilor fine şi a inelelor cu piatră scumpă.
#  În timp ce extremismele politice cresc în Europa şi în Rusia, Mateiu lucrează la o visată Uniune a Regatului român cu Ungaria, sub regele Carol al doilea, avînd deviza "Un rege, două ţări, trei popoare". Negocierile cu Horty se poartă prin intermediul unor grofi transilvani. Inutil să remarcăm că nu se va alege nimic din ele...
#  În 1936, Mateiu va muri subit, înainte să împlinească 50 de ani. Motivul oficial al decesului - infarctul. Autopsia este refuzată iar funeraliile sînt grăbite la maxim. Prietenii nu reuşesc să-l vadă, însă îşi aduc aminte că mereu s-a temut că va fi otrăvit de cumnata sa, care nu privea cu ochi buni mariajul. Totul rămîne sub pecetea tainei. Aşa s-a strămutat din această lume omul care va fi numit, mai apoi, "cel mai reacţionar scriitor român". Dar şi cel mai strălucit!

Varujan

Sîmbătă după-amiază, după lansarea de la Piteşti a „Cărţii şoaptelor”. Miros de frunze ude, răcoare. Scăpăm de ploaie în saloanele baroce din „La Dolce Vita”. Varujan, istovit după întîlnirea cu cititorii, vrea o palincă. Ştie că, dacă vorbeşti mult, pierzi ceva din suflet.
Omul public, fîntînă la marginea drumului. Despre el, toată lumea şi-a făcut o părere. Şi nu poţi să i-o schimbi. Varujan nu face excepţie. Unii, văzîndu-i tenul arămiu şi pălăria aceea cu boruri largi, îl consideră un mag oriental, gata să scoată panglici şi porumbei. Păcat de pălărie, că a aruncat-o în mulţimea alegătorilor lui Băsescu. Alţii, numărînd cîte femei îl înconjoară, ştiu precis că au de-a face cu un Don Juan de Calea Victoriei, cu un Crai de Curtea Veche. În fine, există voci care-l numesc „cel mai mare finanţist dintre poeţi”, ca şi contra-voci, ce susţin viceversa, mai ales de cînd doamna Udrea a găsit visteria goală. De fapt, Varujan este cu mult mai mult. E suma amintirilor unui neam ales, prigonit pînă la genocid la început de secol XX. Şi despre care dă seamă în „Cartea şoaptelor”. Un roman care conţine istorie mică şi istorie mare, portrete memorabile, tristeţi orientale şi atrocităţi, pilde armeneşti şi vorbe de duh, metafore ale sîngelui şi filosofii ale jocului de table. O carte scrisă elegant, cu frază vibrantă, barocă, departe de mizeriile minimalismului.
Am ajuns la felurile principale – mizăm pe bucătăria italiană şi pe vinul roşu. În timp ce unii laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură sunt seci şi acizi ca un Jidvei, Varujan poate fi comparat cu-n vin de Jerez, onctuos, cu buchet dulce-amărui, cu note de scorţişoară şi piper. Îl ascult povestind bancuri cu Radio Erevan şi mă gîndesc că oamenii ar trebui, pe măsură ce îmbătrînesc, să-şi cîştige dreptul de a citi numai ce le face plăcere şi de a se întîlni numai cu prietenii…

Argumentum Ornithologicum

Întotdeauna mi s-a părut că teologia are parfum de ficţiune. Şi invers. Poftim, Borges...

Închid ochii şi văd un stol de păsări. Viziunea ţine o clipă sau chiar mai puţin; nu ştiu cîte păsări am văzut Numărul lor era definit sau nedefinit? Problema implică existenţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, numărul este definit, fiindcă Dumnezeu ştie cîte păsări am văzut. Dacă Dumnezeu nu există, numărul este nedefinit, fiindcă nimeni n-a putut ţine socoteala. În acest caz, am văzut mai puţin de zece păsări (să spunem) şi mai mult de una, dar nu am văzut nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei sau două păsări. Am văzut un număr între zece şi unu, care nu este de neconceput; ergo, Dumnezeu există.

Un patriarh american

Astăzi, scriitorul american Ray Bradbury împlineşte 90 de ani! Alături de tortul festiv, micul nostru omagiu...

Ray
Cînd Ray, copilărosul Ray, venea din ruralul său Illinois la Los Angeles, lumea citea SF apocaliptic, în aşteptarea ultimului război mondial. Nimic mai străin pentru acest iubitor de natură, veşnic visător cu o floare la rever… Aşa că nu e de mirare – primele sale povestiri n-au mişcat pe nimeni. Cînd Ray, tînărul Ray, îşi scria “Cronicile marţiene”, povestea primului contact al omului cu o inteligenţă altfel, America l-a ignorat, fiind puţin ocupată - vîna spioni comunişti. Dar scriitorul nu s-a descurajat. Dînd din umeri, şi-a văzut de treabă. Cînd Ray, maturul şi tristul Ray, compunea „Fahrenheit 451”, o parabolă despre prigonirea cărţilor, cititorii descoperiseră televiziunea. Aşa că prea puţini au făcut efortul de a citi minunatul roman. Peste un deceniu, François Truffaut ecraniza istoria pompierilor incendiatori. Abia atunci aflau şi americanii ce-au pierdut. Între timp, Ray, bătrînul înţelept Ray, mai născuse cîteva piese desăvîrşite, cartografiind sentimental un Cosmos văzut cu ochii unui poet. Ia uite! – şi-au spus cu toţii şi, de atunci, gloria îl caută neîncetat pe Ray, îi oferă stele la Hollywood şi reeditări. Dar Ray, palidul Ray, nu mai răspunde la telefon. A anunţat că doreşte ca rămăşiţele corpului său pieritor să plece pe Marte, într-o capsulă. Iar NASA a zis: OK, Ray!

Şi un fragment din scrierile lui Ray....

"Continua să plouă. Era o ploaie torenţială, perpetuă, o ploaie aburindă, umezeală. Era o ploaie măruntă, o aversă, ca o fîntînă, o biciuire a ochilor, un curent pe la glezne. Era o ploaie care îneca toate ploile, chiar şi amintirea altei ploi. A venit încetul cu încetul, a hăcuit jungla şi a retezat copacii ca nişte foarfeci. A ras iarba, a brăzdat pămîntul şi a nimicit stufărişul. Oamenilor le încreţise atît de tare mîinile că semănau cu ale unor maimuţe. Era o ploaie sticloasă, parcă solidă şi nu mai înceta... Locotenentul îşi ridică privirea spre cer. Avea o faţă care fusese cîndva bronzată, dar acum ploaia o făcuse lividă. Ploaia îi decolorase şi ochii. Erau albi, ca dinţii, aşa cum i se făcuse şi părul. Era complet alb. Pînă şi uniforma începuse să se albească şi să prindă, parcă, o culoare verziu de mucegai. Locotenentul simţea ploaia şiroindu-i pe obraji. Cîte milioane de ani or fi trecut de cînd s-a oprit ploaia, aici, pe Venus?" - "Ploaia nesfîrşită", din volumul "Omul ilustrat", Ed. Univers, 2006

Viaţa unui om singur

Citesc „Viaţa unui om singur”, memoriile lui Adrian Marino. Apărută la cinci ani de la moartea criticului, cartea este mărturia lucidă şi amară a unui intelectual care s-a ţinut departe de găştile şi grupurile de influenţă din cultura română. Omul n-a făcut nici un efort ca să placă, în consecinţă i s-a răspuns cu vîrf şi îndesat – volumul e plin de amintirile insultelor, trădărilor şi persecuţiilor suferite, atît în închisoare şi la domiciliul obligatoriu din Bărăgan (Marino fiind ţărănist), cît şi după aceea, înainte şi după 1989. Memorialistul nu iartă pe nimeni, iar cititorul află cu stupoare despre arghirofilia lui George Călinescu, despre compromisurile lui Noica, despre jegul lui Nichita Stănescu… Jungla vieţii literare este prezentată pe larg, cu orgoliile, micimile şi impostorii ei, dar nu e neglijată nici „fauna” din închisorile politice – senatori şi deputaţi, activişti ai partidelor istorice şi legionari, cu toţii îmbătaţi de iluzia că „vin americanii” şi îşi vor relua posturile şi demnităţile! Securişti şi publicişti, poeţi şi orbeţi sunt prinşi în paginile „Vieţii…” ca într-un insectar. Şi, peste toate, se ridică teribila întrebare: e posibil să faci vreo ispravă culturală într-o ţară mică, într-o limbă de circulaţie restrînsă, în fundul Balcanilor? În aceste condiţii, prevăd că volumul acesta va fi ignorat de critică, ascuns de culturnici în fund de bibliotecă şi transformat în praştie, în mîna proştilor revanşarzi…

SF, un gen proteic

Am dat gata antologia lui Gardner Dozois, vol. 5, şi vă spun că merită - este una dintre cele mai bune. Mi-au plăcut "Acolo unde cresc merele aurii", de Kage Baker, o credibilă aventură marţiană, "Front de şoc", de Gregory Benford, descriere minuţioasă a lumii radioastronomilor, precum şi şocanta "Abisul de gheaţă", de Jay Lake şi Ruth Nesvold, îmbinînd frumos politica şi exo-biologia. Dar vîrfurile mi s-au părut "Soţia djinului", de Ian McDonald şi "Julian - o poveste de Crăciun", de Robert Charles Wilson, ambele scrise excelent, aproape mainstream. "Soţia..." e o poveste barocă, în stil Ramayana, în care djinii sînt IA-urile vedete dintr-o Indie a viitorului, extrem de complexă (se vede gheara lui McDonald, cel atît de atent la detalii, capabil să descrie civilizaţii exotice - vezi şi "Necroville"). "Julian..." parcă ar fi noile aventuri ale lui Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, într-o Americă post-holocaust, rurală şi bigotă - înţeleg că e doar începutul unui roman. Oricum, Wilson mă cucerise definitiv cu primul volum din "Turbion"... Uite că science fiction-ul e proteic, capabil să folosească hainele altor genuri literare, păstrîndu-şi însă caracteristicile specifice - de exemplu, coerenţa lumilor imaginate şi vertijul intelectual. Ah, da... antologia are şi părţi mai slabe - de exemplu, "Casa de dincolo de cerul vostru" (nu fac efortul de a scrie de cine...) mi s-a părut, cel mult, un stupid exerciţiu suprarealist.

A fost Jules Verne în România ?

Coperta ediţiei princeps a "Castelului din Carpaţi" de Jules Verne

Biserica Densuş

Cetatea Colţi

Ţara Haţegului ! Ţinut istoric şi etnografic din colţul de sud vest al Transilvaniei, corespunzînd aproximativ judeţului Hunedoara, Ţara Haţegului oferă turistului vechi monumente de arhitectură şi de arheologie, orăşele pitoreşti, zimbri şi… ouă de dinozaur !

Mausoleul transformat în biserică

O excursie în zonă poate să înceapă urcînd pe Valea Jiului, cu un popas la mîndra mănăstire Lainici, apoi vă puteţi stabili tabăra în jurul localităţii Haţeg. De aici, mai multe locuri pitoreşti ne îmbie să le străbatem. Putem porni către localitatea Densuş, obîrşia controversatului istoric Nicolae Densuşianu, autorul “Daciei hyperboreene”, al cărui bust îl vom găsi în preajma bisericii. Zăboviţi în zonă. Biserica din Densuş este unul dintre cele mai misterioase monumente româneşti. Cu o alură total diferită de ce-aţi văzut pînă acum, pare mai degrabă un templu roman sau un mausoleu. Impresia vă va fi întărită de coloanele albe de marmură şi leii care sînt prinşi în zid ! De fapt, se crede că monumentul, ridicat în secolul al XIII-lea, a fost construit din piatră adusă de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În interior, uimirea creşte. “Un mic stîlp din cei patru care susţin îngusta turlă e o stelă romană, purtînd numele lui Longinus. E o marmură cu o inscripţie elegantă, luminoasă, frumoasă precum o statuie. Ascunsă în umbră, abia luminată de cîteva şuviţe de soare venind pe niste ferestruici... face impresia unei opere divine furată de genii nocturne”, scria George Călinescu, după vizita la Densuş. În semiîntunericul care stăpîneşte interiorul acestei masive construcţii se disting cu greu fragmente de pictură rămase peste ani. Picturile de pe registrele superioare ale pereţilor naosului ca şi de pe altar aparţin zugravului Ştefan. Semnatura cu care acesta şi-a pecetluit opera se poate vedea şi azi. Profilate pe un fond ultramarin, figurile executate vădesc realele calităţi artistice ale meşterului. Particularităţile operei zugravului Ştefan ne trimit cu gîndul la pictura bisericii Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, realizată în secolul al XIV-lea.

Castelul din Carpaţi

În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, Simion Săveanu, autorul acesteia, emite ipoteza că, între 1882 şi 1884, cunoscutul autor francez ar fi fost în relaţii intime cu o anume Luiza Müller, originară din România, mai precis din Homorod. La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la Bucureşti şi apoi la Braşov şi, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune mai multe săptămâni şi ar fi vizitat Castelul Colţ, care a devenit sursă de inspiraţie pentru romanul "Castelul din Carpaţi". Că a fost aşa sau nu, totul e un bun pretext pentru a vizita şi noi Cetatea de Colţi. Vom găsi locul destul de uşor, în comuna Rîu de Mori, satul Suseni, la vreo 20 de km de Haţeg. Pînă să ajungem la Cetate, aşezată pe o înălţime, pe partea stîngă a unui rîuşor, putem merge peste drum, la biserica ortodoxă a Mănăstirii Colţ, un ansamblu impozant, ridicat din piatră aspră. Apoi, după un urcuş de circa o jumătate de oră, prin pădure, ajungem la Cetatea Colţ. Zidurile medievale sunt încă în picioare, iar priveliştea spre cheile Rîuşorului îţi taie respiraţia.

Lupte de gladiatori în Transilvania

Vă mai recomandăm o vizită la Sarmizegetusa – Ulpia Traiana Augusta, fosta capitală a Daciei Romane, unde găsiţi un spectaculos amfiteatru, cu o capacitate de 5000 de spectatori! Amplasată în afara zidurilor oraşului, arena găzduia lupte de gladiatori (a căror cazarmă a fost dezgropată, în apropiere). Continuaţi plimbarea prin şantierul arheologic şi la muzeul din localitate, care expune arme, ceramică şi monede. În fine, pentru ultima zi a periplului Dvs. prin zonă vă recomandăm rezervaţia de zimbri din pădurea Slivuţ, la marginea Haţegului. Dar dinozaurii? Fosile de dinozaur şi chiar ouă au fost descoperite în rocile cretacice din împrejurimi. Din păcate, fosilele sunt duse la Bucureşti, iar turiştii n-au acces nici măcar în Geoparcul Dinozaurilor pitici din satul Ţuştea #

(In)amici publici!

Citesc epistolarul dintre Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Levy, apărut recent la Polirom, şi nu mă mai satur - ce joc al inteligenţei, dulce-amar! Un amestec de eseistică spumoasă, tipic franceză, mărturisiri jenante, politică şi literatură... Două personalităţi care încearcă să se înţeleagă, într-un excelent exerciţiu empatic. Un filosof al Stîngii Caviar, angajat de partea celor slabi în toate războaiele obscure ale secolului, şi un prozator scandalos, retractil şi dezabuzat, care nu se consideră "cetăţean" ci "utilizator" al Occidentului! Un regal, strălucitor ca stil şi desfăşurare... Vi-l recomand necondiţionat.

Scurte...

# ULTIMUL TOXICOMAN AL ROMANULUI. Prietenii mei, indiferent de vîrstă, nu mai citesc romane. Unii spun că nu s-a mai scris nimic esenţial de la Dostoievski încoace, alţii zic că n-au timp, în fine, cei mai subtili consideră că obţin mai multe idei din monografii şi non-fiction. Cu toţii se încadrează în cultura postmodernă, care priveşte cu suspiciune toate marile poveşti ale lumii, fie că sînt romane, fie că sînt ideologii, şi ridică monumente fragmentarului şi lipsei de sistem. În ciuda lor, rămîn un călător în spaţiile livreşti, un toxicoman al romanului, chit că nu-l mai tolerez în doze prea mari, adormind, seara, cu “seringa” deschisă, pe piept...

# PUBLIC ŞI PRIVAT. # În România nu există nici un fel de respect faţă de spaţiul public, fie el scară de bloc sau autobuz, parc sau pădure. Se vede că nu ne-am constituit ca popor în agora, precum grecii, sau în forum, ca romanii. La ţară, întrunirile nu se ţineau pe uliţă, ci tot în spaţiul privat – la crîşmă, de exemplu. Moromete şi Cocoşilă citesc ziarul şi-l interpretează tot în spaţiul privat, la fierăria lui Iocan. Orăşenii lui Caragiale pun ţara la cale în berărie, în bufetul gării... Oare să exprime asta o frică atavică de intervenţia Puterii, oricare ar fi ea, capabilă să te ia la oaste, dacă te găseşte la joc, sau să trimită jandarmii peste manifestaţiile din spaţiul public, spaţiul deschis?

# TINERI ŞI ASUDAŢI. # Aţi observat că, în reclamele la blugi, bărbaţii sînt prezentaţi întotdeuna din faţă iar femeile – din spate? Aţi băgat de seamă că trupurile tinere sînt neapărat asudate, tricourile – mulate iar buzele – inevitabil rujate? E semn că publicitarii umblă la cutiuţa cu semnale sexuale, legîndu-şi biscuiţii, guma de mestecat sau maşinile lor de pulsiunile şi complexele noastre! Ei sînt noii psihanalişti din Brava Lume Nouă, care nu încearcă să ne vindece, din simplul motiv că omul fericit nu mai cumpără nimic! Sau, mai ştii? Poate că unii se consolează cu declinul vieţii lor sexuale, gustînd din alte plăceri – a condusului unei limuzine, a băii într-o piscină, a excursiilor în străinătate.

# BAIE DE CULTURĂ. Nici nu ne dăm seama cît de tare ne modelează cultura în care trăim – cunosc diverse doamne din România, cu cercei în urechi, care zîmbesc superior cînd văd, pe Discovery, doamne din Africa, cu cercei în nas!

# ONORUL CU SPATELE. Am un bun prieten, democrat convins, căruia, totuşi, îi place să-şi imagineze că Băsescu este un tiran care va avea soarta lui Cuza, adică va fi smuls noaptea, din patul amantei, şi trimis în exil, în timp ce garda Palatului se va întoarce cu spatele, ca un ultim semn de dispreţ. Apoi îşi revine şi începe să rîdă, închipuindu-şi-l pe Geoană, pe un cal alb, venit să preia tronul, ca prinţul Carol...

# PARLAMENTUL, VAI DE EL! Citesc de ceva vreme un volum numit “Scrisori de la Londra”, în care romancierul britanic Julian Barnes şi-a strîns corespondenţele pentru “The New Yorker”. Cîtă deosebire faţă de jurnaliştii din Românica, ăia care-şi adună în volum, pentru eternitate, editorialele scurte, bîrfa locală! Citiţi-l pe Barnes şi o să vă delectaţi cu “piese” strălucitoare, scrise cu vervă, despre fapte şi personaje din epoca thatcherismului tîrziu ! Omul îşi trage seva din Jerome K. Jerome şi Swift. Dar şi din Benny Hill. Fraze ceremonioase care abia la coadă te plesnesc ca un bici, paranteze în paranteze, observaţii uluitoare! Am reţinut unele privind decizia de a se televiza şedinţele Camerei Comunelor, în anii ’90, întîmpinată cu ostilitate de parlamentarii care se temeau că-i vede naţiunea în toată splendoarea indolenţei lor. Pînă la urmă, camerele de luat vederi au pătruns în sacrosanctul loc al democraţiei şi ce să vezi? Sub efectul gargarei conservatorilor de provincie şi a mîrîielilor laburiştilor plebei, Mama Tuturor Parlamentelor a apărut telespectatorilor drept o scroafă grasă, lăsată peste purceii ei! (Sper că l-am citat cît de cît exact pe Barnes...). Deci şi la ei...

# UNDE VĂ TREZIŢI? LA BUCUREŞTI? Şi tot din Barnes... Cînd vorbea Margaret Thatcher, conservatorii aplaudau iar de pe băncile opuziţiei se auzeau rîsete, fluierături şi huiduieli în surdină. Indignaţi, oamenii Puterii se ridicau şi îi apostrofau pe turbulenţi: “Unde vă treziţi? La Bucureşti? Aici sîntem la Londra...”. De unde se vede că CFSN-ul nostru era de pomină, stîrnind rîsul mapamondului. Apoi au venit minerii şi n-a mai zîmbit nimeni!

Ucronia sau Istoria cu "dacă"...

Citesc cu delicii "Mentaliştii", un volum de povestiri scris de profesorul universitar Florin Manolescu. Critic, istoric literar, titularul seminarului de Romanistică de la Universitatea din Ruhr, Germania, Manolescu excelează într-un gen dificil - ucronia, o poveste care se desfăşoară într-un univers familiar, totuşi străin... Un univers în care s-a ajuns atunci cînd Istoria a ales alt drum decît acela ştiut de noi. O lume ce s-ar fi putut naşte, dacă... Dacă piraţii Reginei Elisabeta n-ar fi învins Armada Spaniolă... Dacă Principatele Române ar fi intrat în război de partea Germaniei... Dacă triremele Cetăţii Eterne ar fi traversat Atlanticul, descoperind Lumea Nouă... Şi aşa mai departe. Rezultatul, dacă e bine construit, uimeşte!

Revenind la "Mentaliştii", vă recomand prima povestire, "Revanşa", unde veţi găsi o Franţă interbelică sub spectrul electricităţii şi al rigorii (!), şi o Germanie muzicală şi rafinată, arbitră a modei şi a poeziei (!!!). Aeronavele mai grele decît aerul au pierdut întrecerea cu balonul, astfel încît Zeppelinele asigură acum cursele internaţionale, poşta pneumatică atinge uluitoarea (!) viteză de 60 km pe oră, Hitler nu a ajuns niciodată la putere, astfel încît Austria se înfruntă la tenis cu Romania, în Cupa Davis, iar despre teoria relativităţii - nici o vorbă. Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg unde a fost punctul de inflexiune, mai ales că Florin Manolescu e abil şi nu spune de-a dreptul, dar pînă la urmă am înţeles. Cumva, Napoleon ajunsese Împărat dar nu mai declanşase măcelul european, instaurînd o nouă dinastie... Rivalitatea franco-germană se stinsese. Primul război mondial nu mai avusese loc... Trotski făcea politică de cafenea... Interesant, nu? La Belle Epoque prelungita, Art Nouveau şi electricitate. Numai că... Manolescu nu lasă lucrurile aşa. Urmează o surpriză, pe care nu vreau să o divulg, ca să nu vă stric plăcerea lecturii.

Ucronie, aşadar. Manolescu a mai publicat un volum de povestiri, "Misterul camerei închise", în care înfăţişează un Bucureşti rămas sub influenţa Imperiului Otoman. Excelent. La fel de bun mi s-a părut şi volumul "Constanţa. 1919", ceva mai vechi, cuprinzînd patru ucronii... româneşti! Dacă vi se pare interesant genul, mergeţi pe mîna mea.

Moş Nechifor Coţcariul

1839 - S-a născut prozatorul Ion Creangă, autorul "Amintirilor din copilărie" (m. 31.12.1889).

Are Creangă un personaj despre care nu se prea vorbeşte dar care mie îmi place la nebunie: Moş Nechifor, supranumit Coţcariul. Surugiu de meserie, adică vizitiu, îngrijindu-şi căluţii şi sporovăind toată vremea cu pasagerii, Moş Nechifor face parte dintr-o specie aparte. Iată ce zicea un călător francez, în trecere pe la noi în anul 1820, despre specia surugiilor: “Ţăranul moldo-valah, fiinţa cea mai domoală, cea mai deznădăjduită, cea mai delăsătoare, devine, de îndată ce încalecă, cel mai cutezător şi cel mai iscusit surugiu din lumea întreagă… Încălecînd fără scară şi fără şa, cu nişte hamuri care nu sînt decît nişte zdrenţe sau sfori vechi…merge ca vîntul şi ajunge unde trebuie”. Şi ce e la gura lui, Drăguliţă Doamne !? Numai onomatopee, şuierături şi înjurături, fără de care mîrţoagele nu se mişcă pe drumurile desfundate ale ţării. Iar cînd toate sînt OK, cînd droşca a ieşit la liman şi aleargă pe cîmpiile verzi, surugiul începe să cînte, fără perdea…Cînd merg cu surugiul moldovalah, feţele bisericeşti trebuie să-şi astupe urechile iar domniţele roşesc pînă în vîrful urechilor. În aceste condiţii, de ce-mi place Moş Nechifor Coţcariul ? N-aţi ghicit încă ? Delăsător, devine cutezător, improvizează reparaţii la marginea drumului, înjură şi ascultă manele…Ei ? E şoferul de maxi-taxi !

Homo Faber

4 aprilie 1991 - A murit romancierul şi dramaturgul Max Frisch, unul dintre cei mai populari autori de limbă germană din perioada postbelică ("Don Juan sau Dragostea pentru geometrie", "Homo Faber") (n. 15.05.1911)

Închipuiţi-vă un vas de croazieră luxos, străbătînd Atlanticul. Populaţi-l cu lume bună şi cu aventurieri, adăugaţi personal de serviciu stilat şi discret, ofiţeri navigatori, animale de companie. Obligatoriu, amestecaţi în toate astea şi o idilă între un inginer de vîrstă mijlocie şi o tînără fată misterioasă, ca să obţineţi decorul din “Homo Faber”. Seamănă un pic cu “Titanic”-ul lui Cameron ? Seamănă, pînă aici ! Numai că urmează altceva… În loc de o previzibilă ciocnire cu gheţarul, Frisch alege alt deznodămînt – raţionalul inginer, constructor pasionat de tehnologie, un creier fără sentimente, o seduce pe misterioasa adolescentă, iar după ce actul sexual se consumă, ca o banală aventură de vacanţă, călătorii despărţindu-se la destinaţie, omul nostru descoperă că necunoscuta îi era fiică ! Melodramă neverosimilă ? Mai curînd o parabolă a condiţiei lui Homo Faber, artizanul ce a schimbat faţa lumii cu artefactele sale, pe care ajunge să le iubească în detrimentul naturii… Un incest tehnologic, aşadar, cu tot cortegiul său de remuşcări legate de poluare, dispariţia speciilor, alienarea muncii de zi cu zi ! Şi nici nu s-ar putea altfel, odată ce omul a ales calea cunoaşterii mediate de unelte, de la osul de vită, folosit de maimuţe ca să spargă nucile tari şi pînă la computerele de astăzi.

Mărirea şi decăderea generaţiei beat

13 martie 1922 – S-a născut scriitorul american Jack Kerouac (m. 21.10.1969)

A fost odată, că de n-ar fi nu s-ar povesti în dosarele FBI, o mînă de oameni revoltaţi, în marea împărăţie Americană. Şi oamenii aceştia, tineri mai ales, în loc să se preocupe, ca toată lumea, cu plata ratelor de la maşină şi cu vînarea unui post mai bănos, dăduseră totul dracului şi-şi luaseră lumea în cap... Trăiau pe drum, vorba unuia dintre ei, Kerouac, scriitor, cică, făcînd autostopul, spălînd vase pe ici, pe colo, cît să aibă ceva bani de mîncare, cu tot avutul strîns într-o valiză, fără asigurări sociale sau carte de muncă. Şi nici nu recunoşteau că sînt doar nişte vagabonzi, nu !, ei îşi ziceau „generaţia beat”, citeau filosofie Zen, fumau „iarbă”, ascultau muzică de negri, jazz-ul lui alde Charlie Parker, Miles Davis, Dizzy Gillespie sau Thelonious Monk, îl idolatrizau pe Walt Withman şi făceau dragoste fără prezervativ... Nu-i interesau reclamele TV, nu răsfoiau reviste colorate, n-aveau cont în bancă iar părinţilor nu le mai dăduseră un telefon de cine ştie cînd... Liberi ca păsările cerului, purtau barbă şi plete, iar femeile lor umblau în sandale, mărgele de lemn le împodobeau sînii şi-şi împleteau părul în codiţe. Sigur, oamenii împărăţiei îi supravegheau îndeaproape... Pe unii îi mai băgau la puşcărie, pe alţii în învăţămînt, ca profesori asociaţi, însă marea majoritate rezista. Aşa că ce şi-au zis cîrmuitorii: ia să propunem stilul ăsta şi celorlalţi, că pare a se vinde bine ! Şi au organizat Woodstock-ul... De atunci, beatnicii autentici au început să se împuţineze, fiind înlocuiţi de agenţi imobiliari, cu poza lui Janis Joplin în portofel...

Ce ne facem cu Marquez et comp. ?

6 martie 1928 – S-a născut romancierul columbian Gabriel Garcia Marquez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1982 (“Un veac de singurătate”, “Despre dragoste şi alţi demoni”)

Toţi prietenii mei, cititorii care se respectă, au în bibliotecă un raft cu cărţile prozatorilor latino-americani: Marquez, Cortazar, Borges, Sabato, Llosa. În general, volumele au fost adunate şi citite din scoarţă în scoarţă înainte de Revoluţie. Acum, interesul pentru acest tip de roman a scăzut, însă nici unul dintre amici n-ar îndrăzni să-i mute pe maeştri în rîndul din spate. De ce? Dintr-un soi de recunoştiinţă ciudată – Marquez et comp. ne-au ţinut de urît în timpul lungii nopţi comuniste, povestindu-ne cum orice dictatură are un sfîrşit, dezvăluindu-ne că tiranii sînt oameni nefericiţi şi că este posibil să te păstrezi curat, în mijlocul mocirlei. Să citeşti latino-americani era o formă de rezistenţă culturală, naivă şi inutilă social, totuşi – rezistenţă. Probabil că şi distinşii domni din Comitetul Nobel au simţit aerul subversiv din romanele acestea… În plus, Marquez et comp au fost stilişti desăvîrşiţi, şlefuind fraza, căutînd cuvintele, dilatînd timpul, prinzîndu-l pe cititor în capcana miilor de rînduri, învîrtindu-l printr-un labirint de metafore, făcîndu-l să viseze săptămîni şi luni de-a rîndul, dulce evadare din închisoarea socială. Astea nu se pot uita… Însă, vezi bine, vremurile s-au schimbat, timpul s-a accelerat, lumea are alte obiective, alte valori, se distrează altfel iar cărţile s-au prăfuit. I-am întrebat pe cîţiva amici, la o cafea: ce ne facem cu Marquez ? Îl exilăm în fundul bibliotecii ? Ei s-au uitat urît la mine şi-au zis: să faci asta cînd o să-şi fie ruşine de adolescentul care ai fost !

De ce nu ne mai place Jules Verne

8 februarie 1828 - S-a născut scriitorul francez Jules Verne, creator al romanului ştiinţific de anticipaţie ("Călătorie spre centrul pămîntului", "Copiii căpitanului Grant", "Cinci săptămîni în balon") (m.24.03.1905)

Cînd ştiinţa este destul de avansată, ea nu mai poate fi deosebită de magie ! Pentru cititorul secolului al XIX-lea, invenţiile tehnologice din romanele lui Verne aveau ceva magic. Domnişoare cu crinoline şi tineri domni cu lornion îi citeau înfriguraţi cărţile, scufundîndu-se într-un ocean de plăsmuiri – avioane, elicoptere şi submarine, insule cu elice, telefoane şi dirijabile, corăbii în drum spre Pol, rachete orbitînd în jurul Lumii, fulgerul domesticit, imagini transmise la distanţă, dinozauri şi krakeni, canibali şi pigmei, piraţi şi colonişti curajoşi. Aventura în stare pură, însă o aventură moralizatoare, cam pe linia predicatorilor protestanţi, gen Bunyan, în care omul raţional înfruntă natura dezlănţuită, transformă insule sălbatice, taie drumuri, învinge ! Divertisment, se înţelege, însă unul apropiat de educaţie – Verne te învaţă geografie, istorie, chimie, fizică, botanică şi zoologie ! Situaţii arhetipale, desigur, precum coborîrea în măruntaiele pămîntului sau în adîncurile mărilor, cucerirea înălţimilor, înfrîngerea timpului, însă peste toate credinţa în ştiinţă şi tehnologie – lumea lui Verne nu-l cunoaşte pe Diavol iar Dumnezeu este o ipoteză neglijabilă. Astăzi, cînd previziunile francezului s-au împlinit, cînd ştiinţa şi tehnologia sînt la îndemîna tuturor, invenţiile sale ni se par prăfuite. De fapt s-a schimbat aerul timpului. De ce ? Poate pentru că, acum, spiritul uman, dezamăgit de ştiinţă şi relativitatea ei, caută în altă parte frisonul uimirii. Şi l-a descoperit în iraţional, în magia tradiţională, în Harry Potter... În Dumnezeu şi Diavol. Jules Verne a scris în Renaştere, noi îl citim dintr-un Nou Ev Mediu.

Cultul eroilor

4 februarie 1881 - A murit scoţianul Thomas Carlyle, eseist, istoric şi filosof (n. 4.12.1795)

În perioada interbelică, traducerile în româneşte ale scrierilor lui Carlyle au fost bine primite de cititori, trăgîndu-se tiraje apreciabile. Aşa că nu e de mirare să mai găsiţi şi astăzi în anticariate, relativ cu uşurinţă, cartea sa în două volume despre revoluţia franceză sau, mai ales, studiul intitulat “Eroii. Rolul lor în istorie”. Despre ultimul tom merită să spunem cîteva cuvinte. Critic nemilos al discriminărilor sociale şi observator încruntat al democraţiei, Carlyle credea, la fel ca alţi gînditori victorieni, că prezentul este o epocă mediocră, în timp ce Vîrsta de Aur a omenirii a rămas, undeva, în urmă. De aceea aplecarea sa spre mitologie, transformată într-un adevărat cult al eroilor, al oamenilor excepţionali, care schimbă istoria, de aceea atenţia acordată revoluţiei franceze şi actorilor ei, de la Marat la Robespierre. Cititorul îi va da de multe ori dreptate, înclinîndu-se în faţa argumentelor logice, dar şi sedus de stilul înflăcărat al scriitorului. Iar dacă onor cititorul mai e şi român pe deasupra, hrănit la ţîţa lupoaicei, nutrit cu poveşti despre domnitori şi voivozi care mai de care, efectul lui Carlyle devine garantat ! Aşa că mă întreb de ce, pe vremea comuniştilor, “Eroii” nu s-a retipărit. Ei, de ce ? Atunci se manifesta un singur “erou”, cum să-i faci concurenţă ?

Securitatea merită ceva mai bun!

31 ianuarie 1923 - S-a născut prozatorul Norman Mailer.

Vreţi o istorie a CIA din 1955 pînă în 1970, care să descrie criza Berlinului, asasinarea lui JFK, experienţa ratată a invaziei din Golful Porcilor ? Vreţi să ştiţi cum erau recrutaţi ofiţerii americani de informaţii, cum se spărgeau codurile sovieticilor, cine-şi făcea de cap cu Marilyn Monroe, de ce n-a fost găjbit Fidel Castro de puşcaşii marini ? Atunci Norman Mailer este omul vostru ! Citiţi-i romanul “Strigoiul lui Harlot” şi veţi intra în lumea operaţiilor sub acoperire… Nu e un simplu roman de spionaj. Este “Manualul războinicului Lumii Libere”, al cruciaţilor democraţiei, băieţii buni care nu se dau în lături să folosească orice mijloc rău (sănătate, Machiavelli !) întru apărarea Graalului de la Washington. Intraţi în subterane şi în casele conspirative, faceţi cunoştiinţă cu drogurile halucinogene şi cu psihiatrii manipulatori ai inconştientului, staţi la masă cu Sinatra şi cu mafioţii săi, faceţi sex în maşină, gustaţi cafeaua rece a agentului. Şi, mai presus de orice, puneţi-vă problema dacă binele poate fi servit cu mijloace rele ! Peste ocean, “Strigoiul lui Harlot” a scandalizat lumea democraţilor şi i-a făcut să scrîşnească din dinţi pe republicani. Pe noi, românii, ne face să ne întrebăm dacă n-ar fi cazul să-şi afle şi Securitatea un cronicar pe măsură ! Unul măcar pe jumătatea lui Mailer, că de “uşurei” alde Coruţ, Neagu Cosma, Pleşiţă şi Vadim ne-am cam săturat…

Povestea zilei - O minte strălucită

1898 - A murit Lewis Carroll (Charles Dodgson), scriitor englez şi matematician, autorul celebrei povestiri "Alice în tara minunilor" (n. 27.01.1832).

Trebuie c-aţi văzut “A Beautiful Mind” şi-aţi lăcrimat discret urmărind povestea matematicianului John Forbes Nash jr., condamnat să lupte cu făpturile imaginare ale strălucitei dar bolnavei sale minţi. Ei bine, vă asigur că filmul ar fi fost mai tare dacă l-ar fi avut ca erou pe Charles Lutwidge Dodgson, personaj victorian, profesor de matematică la Oxford, cel care a creat-o pe Alice. Dar n-ar fi putut să-l joace Russell Crowe, desigur… pentru şuia figură a lui Dodgson ar fi fost mai bun Jim Carrey, cu zîmbetul său adresat fantomelor, cu pasul aritmic, cu un umăr mai ridicat decît celălalt. Şi obsesiile ar fi fost altele. Nash vedea peste tot mesaje criptate, în timp ce Carroll era îndrăgostit de fetiţe, urmărind să le seducă, pasiunea sa, cu puternică tentă sexuală, fiind sublimată în poveşti încîntătoare, încărcate de joc, paradox şi nonsens. Nevroza lui Nash era una sumbră, născută din angoasele războiului rece, în timp ce boala lui Carroll a fost mai senină, predispunînd la visare. Şi, în ciuda recuzitei victoriene (jocul de cricket sau convenţiile legate de etichetă), în pofida obscurităţii anumitor pasaje, copiii din ultima sută de ani simt asta, amuzîndu-se copios cu povestea Alicei. Aşa că filmul nostru imaginar ar fi trebuit să fie o comedie pe cinste !

Povestea zilei - De ce ne place Jack London

1876 – S-a născut scriitorul american Jack London („Colţ Alb”, „Martin Eden”)

Poveştile sălbatice ale lui Jack London încă mai au puterea să captiveze orice băieţel, chiar unul hrănit cu chipsuri şi „Matrix”, pentru că au o reţetă infailibilă, în care se amestecă locurile exotice, animalele periculoase şi situaţiile limită. Închipuiţi-vă una dintre ele: un căutător de aur, singur în sălbăticie, cu căluţul său, pe malul unui rîu. Nu pare prea deştept – vorbeşte cu animalul, îi cere sfatul. În schimb e omenos şi harnic – trudeşte din greu cu sita, cernînd nisipul, în căutarea fărîmelor preţioase. Singurătatea nu-l sperie. Crede în Dumnezeu. Şi iată că dă de urma aurului. Sapă după filon, îşi frînge mîinile, de spaimă ca aurul să nu se ascundă în adîncul pămîntului. Sapă, sapă, sapă... În groapa adîncă, tîrnăcopul loveşte ceva tare. Bulgări galbeni ies la suprafaţă. A reuşit ! Îngenunchiat, bărbatul mulţumeşte Providenţei. Dar e ceva în neregulă... Mai mult simte decît vede o umbră, în spate. Împuşcătura îl aruncă într-o parte, ca pe o păpuşă de cîrpă. Deasupra, aventurierul care îl pîndise atîta vreme nu se grăbeşte. Scuipă peste cadavru. Ce bine că şi-a săpat singur mormîntul... Apoi sare în groapă, după aur. Surpriză! Minerul nu este mort. Începe o luptă pe viaţă şi pe moarte... din care binele învinge ! E ceva biblic în toată chestia... Iar băieţeii, oricît ar fi de hrăniţi cu chipsuri şi „Matrix”, simt asta...