Ce ne facem cu Marquez et comp. ?

6 martie 1928 – S-a născut romancierul columbian Gabriel Garcia Marquez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1982 (“Un veac de singurătate”, “Despre dragoste şi alţi demoni”)

Toţi prietenii mei, cititorii care se respectă, au în bibliotecă un raft cu cărţile prozatorilor latino-americani: Marquez, Cortazar, Borges, Sabato, Llosa. În general, volumele au fost adunate şi citite din scoarţă în scoarţă înainte de Revoluţie. Acum, interesul pentru acest tip de roman a scăzut, însă nici unul dintre amici n-ar îndrăzni să-i mute pe maeştri în rîndul din spate. De ce? Dintr-un soi de recunoştiinţă ciudată – Marquez et comp. ne-au ţinut de urît în timpul lungii nopţi comuniste, povestindu-ne cum orice dictatură are un sfîrşit, dezvăluindu-ne că tiranii sînt oameni nefericiţi şi că este posibil să te păstrezi curat, în mijlocul mocirlei. Să citeşti latino-americani era o formă de rezistenţă culturală, naivă şi inutilă social, totuşi – rezistenţă. Probabil că şi distinşii domni din Comitetul Nobel au simţit aerul subversiv din romanele acestea… În plus, Marquez et comp au fost stilişti desăvîrşiţi, şlefuind fraza, căutînd cuvintele, dilatînd timpul, prinzîndu-l pe cititor în capcana miilor de rînduri, învîrtindu-l printr-un labirint de metafore, făcîndu-l să viseze săptămîni şi luni de-a rîndul, dulce evadare din închisoarea socială. Astea nu se pot uita… Însă, vezi bine, vremurile s-au schimbat, timpul s-a accelerat, lumea are alte obiective, alte valori, se distrează altfel iar cărţile s-au prăfuit. I-am întrebat pe cîţiva amici, la o cafea: ce ne facem cu Marquez ? Îl exilăm în fundul bibliotecii ? Ei s-au uitat urît la mine şi-au zis: să faci asta cînd o să-şi fie ruşine de adolescentul care ai fost !