Punk

27 martie 2000 – A murit, la 57 de ani, cîntăreţul şi compozitorul Ian Dury, autorul imnului erei punk “Sex and Drugs and Rock'n Roll”

Prea tineri ca să fi prins revoltele studenţeşti din ’68, prea mediocri ca să-i doboare din topuri pe „ţarii” rock-ului ca Eric Clapton sau Robert Plant, mulţi anarhişti britanici şi germani ai anilor ’80 au pus mîna pe chitară ca pe topor şi au plecat să-şi facă dreptate. Scenă le-au fost halele industriale dezafectate de recesiune, cu geamuri sparte şi resturi de la sudură, apoi cluburile obscure de periferie, mîzgălite de graffitti neo-naziste. Toată pleava oraşelor le-a fost public, deschizînd sticlele de bere cu dinţii, ţopăind pînă la epuizare, purtînd insigne şi accesorii de prost gust. Toţi aceia care ştiau să scoată trei acorduri au devenit vedete şi şi-au spus punk-işti, vopsindu-şi părul în verde şi ridicîndu-l în „creastă de cocoş”, lipindu-l cu zahăr. Au înjurat-o pe Regină, au cerut venirea Anticristului, au zguduit somnolenţa marilor oraşe, au răvăşit buna-cuviinţă şi, cînd publicul devenea prea înfierbîntat, i-au dat „duşul”, aruncînd în sală găleţi cu apă rece. Grobiani sinceri, dezaxaţi fără complexe, punk-iştii aduceau un vînt rece şi proaspăt în saloanele rock-ului manierizat. De aceea, mulţi oameni din cetatea muzicii şi-au regăsit tinereţea şi s-au amuzat alături de anarhişti, încurajîndu-i în cronici favorabile, ca pe nebunii familiei. Numai că, atunci cînd a început să curgă sînge, la propriu, în concerte şi, mai ales, pe străzile din jurul localurilor, societatea şi-a alarmat sistemele de siguranţă – punk-iştii au ajuns în beciurile poliţiei iar muzica lor n-a mai fost promovată, trecînd, încet, în uitare. Mare pagubă...