joi, septembrie 24, 2009

Unde este mormîntul lui Dracula?


Sub această lespede zace un schelet fără cap

Mănăstirea Snagov

A venit toamna şi soarele blînd îndeamnă la călătorie, chiar una scurtă, de week-end. Aşa că, săptămîna aceasta, vă invit să vizitaţi Mănăstirea Snagov, aflată la vreo 30 de kilometri de capitală, în nordul judeţului Ilfov.

După ce traversaţi Bucureştiul, înscrieţi-vă pe „celebrul” DN1, spre Ploieşti, şi mergeţi cale de vreo jumătate de oră, apoi faceţi la stînga, pe o şosea surprinzător de bine întreţinută, prin pădure, care vă va duce pînă lîngă lac. Aici veţi negocia cu localnicii o traversare cu barca! Mănăstirea Snagov se află pe un ostrov, în mijlocul lacului, un loc încărcat de istorie şi mister. În timpul traversării, puteţi admira complexul Vila Lac, construit pe vremea lui Ceauşescu, folosit şi astăzi de Preşedinţia României, precum şi noile vile ale localnicilor…

O siluetă zveltă…

Iată-ne ajunşi pe ostrov! Printre copaci, se zăreşte silueta zveltă a mănăstirii, monument de artă feudală, probabil ctitorie tîrzie a lui Mircea cel Bătrîn, de la care a rămas şi prima atestare documentară, la 1408. Actuala biserică a fost refăcută din cărămidă, în stil bizantin, atonit, între 1517-1521, de către domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521), suferind mai apoi prefaceri în timpul lui Vlad Ţepeş şi Mircea Ciobanul. În interiorul monumentului conservat, care a suferit numeroase transformări şi restaurări, se pot distinge fresce din secolul al XV-lea, precum şi portretele lui Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie şi ale lui Mircea Ciobanul cu familia sa. Dar faima Snagovului este legată de misteriosul domn Vlad Ţepeş. Istoricii spun că el a fortificat edificiul, a construit un pod, un turn de clopotniţă, o fîntînă, un tunel de refugiu, precum şi o închisoare pentru trădători şi răufăcători.

O dramă în familie

Personalitate complexă, Ţepeş a avut o viaţă aventuroasă. Nepot al lui Mircea cel Bătrîn şi fiu al lui Vlad Dracul, Ţepeş devine prinţ al Valahiei, după ce stătuse ostatic la curtea sultanului Murat al II-lea. Între el şi fratele său Radu cel Frumos se va naşte o duşmănie fără istov, iar tronul ţării se va juca între cei doi, o tragedie de care nu au fost străine marile puteri ale vremii – Imperiul Otoman şi Regatul Ungariei, aflate în conflict. Sprijinind cauza lui Matei Corvin, Ţepeş va atrage duşmănia sultanului, care, în 1462, ridică o oaste uriaşă pentru a-l pedepsi pe domnul valah. Ca să înfrunte pericolul, Ţepeş va folosi (cum am spune astăzi) tehnici de război asimetric, hărţuind imensa forţă turcească, atacînd pe timp de noapte, încercînd asasinarea lui Mahomed al II-lea. Documentele vremii menţionează că drumul spre Tîrgovişte, capitala lui Ţepeş, a fost un calvar pentru turci – pămînt pîrjolit şi cadavre de musulmani traşi în ţeapă. În aceste condiţii, sultanul se va retrage, nu înainte de a-l lăsa domn la Tîrgovişte pe Radu cel Frumos.

Asasinatul din pădurea Băltenilor

Urmează o perioadă foarte tulbure, în care fraţii încrîncenaţi se războiesc şi încearcă să-şi atragă bunăvoinţa boierilor. Pînă la urmă, Vlad pierde partida şi se refugiază în Cetatea Poienari, de unde, printr-un coridor secret, fuge în Transilvania, călăuzit de sătenii din Arefu. Conform legendei, atunci a fost momentul în care soţia lui Vlad, pentru a scăpa de temniţa turcească, s-a sinucis aruncîndu-se de pe o creastă înaltă - o scenă exploatată de Francis Ford Coppola în filmul Bram Stoker's Dracula. Arestat de Matei Corvin, fostul aliat, Ţepeş va sta încarcerat 12 ani la Vişegrad iar apoi doi ani la Buda. Va fi eliberat în 1475 la cererea lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turceşti tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre, şi va mai avea parte de o a treia domnie, în 1475, care se va încheia dezastruos, un an mai tîrziu. La sfîrşitul lui decembrie 1476, în pădurea din preajma Băltenilor, Ţepeş va fi asasinat, iar capul tăiat va fi trimis sultanului, spre confirmare… De aici, nimic nu e clar. Se presupune că trupul domnului a fost înmormîntat în mănăstirea Snagov, pe furiş, fără fast. La începutul secolului XX, arheologii au identificat un mormînt cu o lespede fără inscripţii, în care s-au găsit rămăşiţele unui personaj istoric, dar identificarea a fost imposibilă.

O lespede aşezată bizar

Legendă sau adevăr, astăzi, în biserică, veţi găsi o lespede aşezată bizar, în faţa altarului, prezentată drept mormîntul lui Vlad Ţepeş. Continuaţi-vă plimbarea, în jurul edificiului, printr-o grădină mănăstirească bine întreţinută, observaţi fîntîna din zonă, despre care se spune că are cea mai curată apă, întrucît sub ea sunt ascunse vasele de argint ale Domnului! În fine, puteţi să schimbaţi cîteva vorbe cu localnicii, care se vor grăbi să vă povestească cum, iarna, pe aici se aud urlete de lupi şi cum duhul vampirului mai bîntuie, încă, pe călătorii imprudenţi #

luni, septembrie 14, 2009

În plină lumină


Într-o zi de luni, în urmă cu exact 45 de ani, se năştea un copil care avea să iubească muzica, fructele, călătoriile, cărţile... Nimic neobişnuit, dacă acel copil n-aş fi fost eu! Astăzi, Tarotul mi-a oferit o arcană în ton cu starea mea de spirit - în plin Soare...

sâmbătă, septembrie 12, 2009

Scurte...

# ULTIMUL TOXICOMAN AL ROMANULUI. Prietenii mei, indiferent de vîrstă, nu mai citesc romane. Unii spun că nu s-a mai scris nimic esenţial de la Dostoievski încoace, alţii zic că n-au timp, în fine, cei mai subtili consideră că obţin mai multe idei din monografii şi non-fiction. Cu toţii se încadrează în cultura postmodernă, care priveşte cu suspiciune toate marile poveşti ale lumii, fie că sînt romane, fie că sînt ideologii, şi ridică monumente fragmentarului şi lipsei de sistem. În ciuda lor, rămîn un călător în spaţiile livreşti, un toxicoman al romanului, chit că nu-l mai tolerez în doze prea mari, adormind, seara, cu “seringa” deschisă, pe piept...

# PUBLIC ŞI PRIVAT. # În România nu există nici un fel de respect faţă de spaţiul public, fie el scară de bloc sau autobuz, parc sau pădure. Se vede că nu ne-am constituit ca popor în agora, precum grecii, sau în forum, ca romanii. La ţară, întrunirile nu se ţineau pe uliţă, ci tot în spaţiul privat – la crîşmă, de exemplu. Moromete şi Cocoşilă citesc ziarul şi-l interpretează tot în spaţiul privat, la fierăria lui Iocan. Orăşenii lui Caragiale pun ţara la cale în berărie, în bufetul gării... Oare să exprime asta o frică atavică de intervenţia Puterii, oricare ar fi ea, capabilă să te ia la oaste, dacă te găseşte la joc, sau să trimită jandarmii peste manifestaţiile din spaţiul public, spaţiul deschis?

# TINERI ŞI ASUDAŢI. # Aţi observat că, în reclamele la blugi, bărbaţii sînt prezentaţi întotdeuna din faţă iar femeile – din spate? Aţi băgat de seamă că trupurile tinere sînt neapărat asudate, tricourile – mulate iar buzele – inevitabil rujate? E semn că publicitarii umblă la cutiuţa cu semnale sexuale, legîndu-şi biscuiţii, guma de mestecat sau maşinile lor de pulsiunile şi complexele noastre! Ei sînt noii psihanalişti din Brava Lume Nouă, care nu încearcă să ne vindece, din simplul motiv că omul fericit nu mai cumpără nimic! Sau, mai ştii? Poate că unii se consolează cu declinul vieţii lor sexuale, gustînd din alte plăceri – a condusului unei limuzine, a băii într-o piscină, a excursiilor în străinătate.

# BAIE DE CULTURĂ. Nici nu ne dăm seama cît de tare ne modelează cultura în care trăim – cunosc diverse doamne din România, cu cercei în urechi, care zîmbesc superior cînd văd, pe Discovery, doamne din Africa, cu cercei în nas!

# ONORUL CU SPATELE. Am un bun prieten, democrat convins, căruia, totuşi, îi place să-şi imagineze că Băsescu este un tiran care va avea soarta lui Cuza, adică va fi smuls noaptea, din patul amantei, şi trimis în exil, în timp ce garda Palatului se va întoarce cu spatele, ca un ultim semn de dispreţ. Apoi îşi revine şi începe să rîdă, închipuindu-şi-l pe Geoană, pe un cal alb, venit să preia tronul, ca prinţul Carol...

# PARLAMENTUL, VAI DE EL! Citesc de ceva vreme un volum numit “Scrisori de la Londra”, în care romancierul britanic Julian Barnes şi-a strîns corespondenţele pentru “The New Yorker”. Cîtă deosebire faţă de jurnaliştii din Românica, ăia care-şi adună în volum, pentru eternitate, editorialele scurte, bîrfa locală! Citiţi-l pe Barnes şi o să vă delectaţi cu “piese” strălucitoare, scrise cu vervă, despre fapte şi personaje din epoca thatcherismului tîrziu ! Omul îşi trage seva din Jerome K. Jerome şi Swift. Dar şi din Benny Hill. Fraze ceremonioase care abia la coadă te plesnesc ca un bici, paranteze în paranteze, observaţii uluitoare! Am reţinut unele privind decizia de a se televiza şedinţele Camerei Comunelor, în anii ’90, întîmpinată cu ostilitate de parlamentarii care se temeau că-i vede naţiunea în toată splendoarea indolenţei lor. Pînă la urmă, camerele de luat vederi au pătruns în sacrosanctul loc al democraţiei şi ce să vezi? Sub efectul gargarei conservatorilor de provincie şi a mîrîielilor laburiştilor plebei, Mama Tuturor Parlamentelor a apărut telespectatorilor drept o scroafă grasă, lăsată peste purceii ei! (Sper că l-am citat cît de cît exact pe Barnes...). Deci şi la ei...

# UNDE VĂ TREZIŢI? LA BUCUREŞTI? Şi tot din Barnes... Cînd vorbea Margaret Thatcher, conservatorii aplaudau iar de pe băncile opuziţiei se auzeau rîsete, fluierături şi huiduieli în surdină. Indignaţi, oamenii Puterii se ridicau şi îi apostrofau pe turbulenţi: “Unde vă treziţi? La Bucureşti? Aici sîntem la Londra...”. De unde se vede că CFSN-ul nostru era de pomină, stîrnind rîsul mapamondului. Apoi au venit minerii şi n-a mai zîmbit nimeni!

miercuri, septembrie 09, 2009

1984


Am revăzut ieri „1984”, filmul făcut de Michael Radford după romanul lui Orwell, şi mi-am adus aminte de ororile tinereţii mele – frică, mizerie, tortură, lipsuri, Poliţia Gîndirii, „înlocuitori”, Minutul de Ură, cenzura, modificarea trecutului, Big Brother, manifestaţii, propagandă… Apoi am privit în jur cu mult mai multă bunăvoinţă şi mi s-au părut amuzante excesele publicităţii, certurile din talk-show-uri, Merţanele îmbogăţiţilor, tricourile mulate ale cocalarilor, pînă şi dresurile roz ale ministrului Turismului! Recomand medicamentul (amar dar eficient…) inadaptaţilor de salon, „stîngii-caviar”, tinerilor confuzi, nostalgicilor ceauşişti şi lui Mişu, cînd e în criză ontică… Filmul poate fi văzut aici.

Orwell e înspăimîntător nu cînd vorbeşte despre tortură şi supraveghere ci cînd atinge oroarea metafizică:
- Specia umană are agresivitatea scrisă în gene. La sfîrşit, vor rămîne numai stăpînii şi sclavii.
- Puterea înseamnă să-l faci pe altul să sufere, să-i sfîşii mintea şi să i-o recompui, după cum vrei.
- Războiul este inevitabil, dacă doreşti să păstrezi o anumită structură socială. El distruge roadele muncii omeneşti, care, altfel, ar duce la evoluţia speciei.
- Scopul ultim al Poliţiei Gîndirii este să te facă să-l iubeşti pe Big Brother.
- Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.
- Ca să controlezi complet o populaţie, controlează-i limbajul. Prin eliminarea cuvintelor, poţi elimina sentimente.


„1984” este mama distopiilor. Pe moment, democraţiile liberale ne ţin departe de acest infern. Mai degrabă ne pîndeşte purgatoriul din „Mîndra lume nouă” a lui Huxley. Dar, despre asta, în alt post.

marți, septembrie 08, 2009

Manifestul internetului


Un grup de jurnalişti şi bloggeri germani au publicat on-line următorul document, un adevărat manifest al internetului. Iată ce cuprinde, în sinteză (bolduit, observaţiile mele):

1. Internetul e altfel. El produce public nou, alte modalitati de schimb al informatiei si alte tehnici culturale. Mass media traditionale trebuie sa-si adapteze modul de lucru la noile realitati tehnologice, in loc sa le ignore sau sa le combata.

De acord. Un nou mediu îşi crează publicul său, cf. McLuhan. Ar trebui cunoscute, însă, caracteristicile noului public, iar mass media trebuie să se adapteze la ACESTE caracteristici!

2. Internetul e un imperiu mediatic in buzunarul de la haina. Web-ul creeaza o noua ordine in sistemul mediatic, depasind limitele si oligopolurile acestuia. Publicarea si difuzarea continutului mediatic nu se mai face cu investitii mari. Doar calitatea jurnalistica mai diferentiaza jurnalismul de simpla publicare de continut.

Deci jurnaliştii sînt condamnaţi să creeze conţinuturi valoroase, altfel...

3. Internetul este societatea. Retelele sociale, Wikipedia sau Youtube au ajuns prezente tot atat de firesti, ca si telefonul sau televizorul. Daca vor sa existe mai departe, concernele mass-media trebuie sa inteleaga lumea in care traiesc consumatorii si sa isi adapteze la aceasta formele de comunicare, printre care si dialogul.

4. Libertatea Internetului este inalienabila. Arhitectura deschisa a Internetului nu poate fi schimbata in functie de interese economice sau politice, care in spatele asa-numitului „interes public“ incearca sa cenzureze accesul liber la informatie, pe web.

Spuneţi-le asta şi chinezilor...

5. Internetul inseamna victoria informatiei, un mediu prin care individul se poate informa mai bine ca niciodata.

...sau se poate rătăci, prin munţi de gunoaie informaţionale!

6. Internetul schimba si imbunatateste jurnalismul.

Evident, ca sursă de documentare, internetul e nepreţuit...

7. Reteaua inseamna relationare. Cine nu foloseste link-urile se autoexclude din discursul social.

Oare?

8. Agregatoarele si masinile de cautare stimuleaza jurnalismul documentat, de calitate. Marcand referintele prin linkuri sau citate, devine posibila „cultura discursului social din retea“.

Aşteptăm cu interes...

9. Internetul e noul cadru al discursului politic, stimuland dezbaterea si participarea activa a opiniei publice.

Mai ales în ţările agrare, precum România...

10. Noua libertate a presei se numeste libertate de opinie. Dispar granitele tehnologice intre amatori si profesionisti, diferenta nu se mai face intre jurnalism platit si neplatit, ci intre jurnalism de buna sau proasta calitate.

11. Candva, la inventarea tiparului, Biserica si alte institutii avertizau impotriva valului de informatie necontrolata. Jurnalistii, enciclopedistii si pamfletarii au dovedit atunci ca mai multa informare duce la mai multa libertate, pentru cetatean si pentru societate, lucru valabil si in ziua de azi.

Aşteptăm să se demonstreze şi legătura între mai multă libertate şi mai multă responsabilitate!

12. Traditia nu e un model de lucru. Internetul, ca mediu extrem de concurential, cere adaptarea modelelor de afaceri la structura sa.

13. In Internet, dreptul de autor sau producator nu trebuie incalcat. Mecanismele de difuzare depasite trebuie inlocuite cu noi modele de distributie si acordare de licente. „Proprietatea obliga“.

14. Timpul unui cititor, ascultator sau spectator are valoare. Oferta publicitara este transmisa prin retinerea atentiei asupra unor continuturi jurnalistice transmise online. Acesta e principiul de baza al finantarii jurnalismului, alte forme de refinantare urmeaza sa fie descoperite si experimentate.

15. Textele, sunetele si imaginile nu mai trebuie sa fie efemere, in retea. Ele vor ramane la dispozitie, constituind o arhiva a istoriei contemporane. Jurnalistii trebuie insa sa aiba in vedere eventuale interpretari ale informatiei si greseli ce trebuie corectate.

16. Internetul scoate la iveala o mare cantitate de marfa amorfa. Din aceasta, rezista doar cine ofera jurnalism credibil si deosebit, deoarece pretentiile consumatorilor de informatie au crescut.

Singurul punct din manifest care mi se pare indiscutabil.

17. Toti pentru toti. Web-ul e o infrastructura superioara de interactiune sociala. „Generatia Wikipedia“ stie sa evalueze credibilitatea unei surse, sa verifice si sa evalueze stirile. Jurnalistii trebuie sa respecte aceste calitati si sa intre in comunicare cu „receptorii“, folosindu-le cunostintele. Nu mai e momentul jurnalistului atotstiutor, ci al celui care comunica si intreaba.

Generaţia Wikipedia egal Generaţia copy-paste, fără discernămînt şi fără experienţă. Deci, zero simţ critic. Ia să întrebe jurnalistul pe un astfel de vieţuitor, să vezi ce răspunsuri primeşte!!!

Ce părere aveţi?

vineri, septembrie 04, 2009

A apărut maneaua ortodoxă!

Iubiţi credincioşi, ştiţi că a apărut maneaua ortodoxă? V-am pus un link către un videoclip al lui Carmen Şerban... Vă veţi delecta, desigur, cu fiorii mistici ai textului, precum şi cu imaginile filmate în mănăstirea Cotmeana, Argeş, unde tronează celebrul alungător de draci şi duhovnic al lui Carmen, Prea Cuviosul Ioasaf! Pentru necunoscători, e ăla cu barbă...

Luaţi de-aici, ortodocşilor!

P.S. Nu ratati comentariile ălora de-au văzut clipul! Deliciu garantat...

Cînd presa scrie despre nimic…

Am citit azi o relatare dintr-un ziar local, despre şedinţa şefilor PSD, strînşi la un debarcader argeşean, şi m-am simţit în epoca fanariotă. Autorul, un jurnalist tînăr, a găsit de cuviinţă să dedice trei sferturi din articol amănuntelor de atmosferă – că în parcare stăteau maşini de sute de mii de euro, păzite de armate de şoferi, că accesul presei a fost interzis, că Hrebenciuc şi-a făcut siesta cu ochii la pescari, totul culminînd cu defilarea chelnerilor, întru potolirea stomacurilor social-democrate. Cu ochii la chiolhan, jurnalistul a notat conştiincios toate felurile şi ni le-a servit apoi şi nouă, cititorilor, de la aperitive la desert, pe trei rînduri, apoi a expediat la final ce-a zis Geoană – de fapt, nu zisese nimic.

Acum, eu îl înţeleg pe Claudiu Diţă (tînărul jurnalist de la TOP, pe care-l cunosc şi îl respect). Nu e el în chestiune, ci o întreagă reţetă de a face presă. A vrut să picteze cu tuşe groase nesimţirea unor politicieni veniţi în Argeş, chipurile să rupă guvernul, dar care au stat la crăpelniţă, în timp ce presa a făcut treişpe-paişpe pe-afară (măcar n-o mai chemau…). Dar efectul nu i-a reuşit. De ce? Pentru că subiectul era prea serios ca să se preteze la tabloid. De fapt, întreaga situaţie a României e atît de serioasă, încît nu te mai trage la rîs, darămite la cronică mondenă. Nu s-a întîmplat nimic? Scrii un rînd că nu s-a întîmplat nimic… Au tras ăia un chiolhan? Scrii că au tras chiolhan şi nu publici meniul. Altfel, rişti să fii receptat aiurea. Dragă Claudiu, ştii ce ziceau doi cititori de-ai tăi, aflaţi lîngă mine, la “Garden Pub” ? Unul a exclamat: „Uite-i şi pe fomiştii lui Penescu, cum le-au numărat ei înghiţiturile ălora de la PSD!”. Iar celălalt: „De, frate, dacă patronul e la pîrnaie…”. Amîndoi cititorii erau tineri.

Concluzia. Presa românească şi-a pierdut credibilitatea. De ce? Nu pentru că e partizană. Nici pentru că e violentă în limbaj. Ci pentru că SCRIE DESPRE NIMIC! Nu vorbesc despre tabloide (aici totul este Eros şi Thanatos) ci despre ziarele de calitate, despre televiziunile de ştiri şi generaliste, despre serviciul public de radio şi televiziune. Politică? Nobila artă a conducerii cetăţii este prezentată drept luptă între X şi Y. Economie? Sunt reproduse cele mai funeste declaraţii ale oficialilor, iar categoriile sociale sunt învrăjbite. Societate? Lipsesc campaniile de educaţie, solidaritatea naţiei este redusă la teledonuri suspecte. Tehnologie? Ce-i aia? Cultură? Aş! Credinţă şi spiritualitate? Bălmăjeli popeşti… Un val de nimic este proiectat sistematic asupra românilor, iar rezultatele se văd – unii, cei mai puţini, se refugiază în surse alternative de informare (internet, cărţi, reviste specializate), alţii se prostesc, ajung să discute ore întregi despre Udrea sau Elodia, în fine, cei mai mulţi, cei care nu consumă media, rămîn la fel de proşti ca înainte.

Ce e de făcut? Dracu’ ştie! Să ne ferim de valul de nimic… Să căutăm informaţie relevantă în alte surse. Să acordăm mai multă atenţie oamenilor de lîngă noi, poate au ceva interesant să ne spună. Ziariştii? Se vor trezi, în cele din urmă…

P.S. O să pun un link spre articol, ca sa se face, cind va ajunge editia pe internet.

miercuri, septembrie 02, 2009

Masonii lui Brâncoveanu


Masoni operativi, zugraviti pe frescă

Biserica manastirii Hurez

În inima codrilor, sub poala munţilor Căpăţînii, la vreo 100 de km de Piteşti, vă aşteaptă alba mănăstire Hurez, monument UNESCO, un complex arhitectonic cu ziduri de cetate, în spatele cărora veţi găsi bijuteriile coroanei lui Brâncoveanu – o biserică mare, replica simplificată a celei de la Curtea de Argeş, precum şi casele domneşti, cu săli mari, pridvoare luminoase şi dantele de piatră. Puţini sînt însă cei ce ştiu că, pe fresca din pridvorul bisericii, sînt înfăţişaţi cîţiva masoni operativi, boieri şi lucrători, uniţi în cadrul unei confrerii iniţiatice.

Voivodul de aur

Ultimul domn pămîntean, înainte de epoca fanariotă, Constantin Brâncoveanu a fost urcat pe tron de boieri în anul 1688, care chibzuiau că un om ce trecuse prin multe dregătorii va putea să ţină în cumpănă interesele Porţii Otomane cu ale marilor imperii din Apus (cel rus şi cel austriac). Judecata boierilor a fost bună – Brâncoveanu a domnit 26 de ani, fără războaie în Muntenia, fără tulburări la graniţe, jucînd cartea diplomatică, ascunzîndu-şi intenţiile, temporizînd, cum am zice noi, astăzi, cînd cu viclenie, cînd cu înţelepciune, cînd cu ameninţarea armelor, cînd cu forţa banului. O perioadă calmă, de construcţie, de aşezare. Istoricii sînt unanimi în a-i recunoaşte meritele acestui „voivod de aur”, cum i se spunea în epocă, fără a închide ochii în faţa pasiunilor sale omeneşti – Brâncoveanu era iubitor de bani, regimul fiscal din vremea sa dovedindu-se apăsător. Se pare că pacea a avut preţul ei.

Mormîntul gol al lui Vodă

Profitînd de liniştea din ţară, domnul porneşte construcţia Mănăstirii Hurez în al doilea an de la urcarea pe tron. Şapte ani a durat zidirea, dar rezultatul a întrecut orice aşteptări. Văzînd-o, vestitul Charles Diehl, cunoscător în ale artei bizantine, a spus despre Hurez că e mănăstirea cea mai frumoasă din toată România. Să îi călcăm şi noi pe urme ! Venind dinspre Rm. Vîlcea, pe DN 67, puţin înainte de Horezu, o vom face la dreapta, pe un drum asfaltat, care ne va duce pînă la porţile mănăstirii. Vom trece prin porţile monumentale şi vom intra în prima incintă fortificată, unde găsim o fîntînă şi o clădire cu etaj, în dreapta. A doua incintă, dreptunghiulară, este închisă pe trei laturi cu clădiri înalte. În mijloc, se înalţă maiestoasă biserica mare, lungă de 32 de m şi lată de 14. Este construită clasic, în plan treflat, cu altar, naos, pronaos şi pridvor. Să intrăm ! Pridvorul are două uşi sculptate din lemn de nuc, cu stema Ţării Româneşti. Vom ajunge în faţa monumentalului iconostas, apoi vom vedea scaunul domnesc, frumos dăltuit de meşteri, cu stema Cantacuzinilor, putem admira apoi amplul tablou votiv din pronaos, înfăţişînd familia lui Brâncoveanu. Pictura, deosebit de valoroasă, aparţine unei echipe de zugravi condusă de meşterul Constantinos. Tot în pronaos găsim un mormînt gol, de marmură, pregătit pentru Domn, întrucît Brâncoveanu a vrut ca Hurezi să fie necropolă domnească. Din păcate, după cumplita moarte a sa şi a celor cinci copii, executaţi la Stambul, rămăşiţele Domnului au ajuns în altă parte – şi anume la Biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti. Să mai admirăm candelabrele aurite, ornate cu ouă de struţ.

Casă cu hrană sufletească...

Să ne plimbăm puţin prin incinta mănăstirii. Pe latura de miazăzi găsim casele domneşti, cu săli boltite, vegheate de cerdacul cu stîlpi de piatră, cu capiteluri frumos cioplite. Acesta este stilul brâncovenesc – o sinteză armonioasă de elemente de construcţie munteneşti şi influenţe italiene – se ştie că domnul a aplelat la meşteri din Peninsulă. Brîncoveanu a fost un domn renascentist, interesat de locuinţa propriu-zisă, în multiplele sale ipostaze – palat, casa din oraş, conacul de la ţară. Complexul de la Hurez şi Palatul de la Mogoşoaia ilustrează excelent această tendinţă.
În fostele case domneşti se găseşte astăzi un muzeu de odoare şi icoane. Vizitaţi şi gingaşul paraclis, pe latura de apus. Sub paraclis, la parter, găsiţi trapeza, sala de mese a mănăstirii. Mergeţi şi la Foişorul egumenului Dionisie Bălăcescu, ridicat pe la 1753, cu coloanele şi balustradele sale, cioplite în formă de frunze de acant. Să mai spunem că Mănăstirea Hurez a avut o bibliotecă excelentă, din care au fost luate multe manuscrise şi duse la Muzeul Naţional de Istorie de la Bucureşti. O inscripţie grecească, pe zid, lîngă o chilie, glăsuieşte pînă astăzi: „Biblioteca aceasta este casă cu hrană sufletească ce oferă iubitorilor masa cea înţeleaptă a cărţilor” ! Mănăstirea oferă posibilităţi de cazare dar, dacă nu veţi rămîne peste noapte aici, puteţi să încheiaţi vizita cu o raită prin Horezu, la magazinele meşterilor ceramişti.

Minuni pe fresca mănăstirii

Uitaţi-vă cu atenţie pe zugrăveala bisericii mari, ca să găsiţi mici amănunte uluitoare . De exemplu, Judecata de Apoi este înfăţişată cu detalii realiste – viermi care îi mănîncă pe păcătoşi, dinţi rînjiţi, clănţănind, călugări căzuţi în ispită ard de vii, un drac trage cu arcul într-un sihastru, dar omul e apărat de un înger, cu scutul ! De asemenea, hermeneutul Vasile Lovinescu, în studiul intitulat „Trestia de aur”, consideră că gesturile constructorilor şi boierilor reprezentaţi pe frescă, la Hurez, indică apartenenţa lor la masoneria operativă. Mîna dreaptă plasată sub buric iar cea stîngă pe plexul solar configurează o cunoscută postură masonică. Frăţie de breaslă, cunoscînd trei grade de perfecţionare (ucenic, calfă şi maestru), masoneria operativă s-a integrat firesc în comunitatea creştină. De aceea, nu trebuie să ne mire că lăcaşurile de cult au fost ridicate de masoni – vezi şi legenda Mănăstirii Argeşului, cu referirile la meşterul Manole, la calfele şi zidarii săi. Reprezentarea de la Hurez e foarte clară, identificîndu-l pe un anume Cernica Ştirbei (Ştirbei cel Negru), ispravnicul mănăstirii, pe Badea pîrcălabul şi pe Apostol, vornicul Doamnei. În fine, Lovinescu mai identifică şi cunoscutele simboluri ale compasului şi echerului, precum şi firul cu plumb, ca o trestie verticală, aurită.

marți, septembrie 01, 2009

Yellow Submarine


Am plonjat aseară, iară, în lumea psihedelică a "Submarinului galben". Dacă altădată o făceam cu bucurie, acum am simţit angoasă. Nu pot să explic. "Băieţii răi" mi s-au părut de nesuportat, panaşul de culori ascundea ceva morbid iar un sunet grav se auzea cînd şi cînd, ca într-un coşmar. Abia m-am putut bucura de cei patru tipi din Liverpool: John - Frankenstein livresc, Paul - Mozart modern, George - Maharishi iluminat, Ringo - Charlot mergînd pe Abbey Road. Ciudat, foarte ciudat...

P.S. Filmul aduce un omagiu marelui grafician Milton Glaser, ale cărui afişe pentru Bob Dylan au rămas legendare...



Yellow Submarine