Scurte...

# ULTIMUL TOXICOMAN AL ROMANULUI. Prietenii mei, indiferent de vîrstă, nu mai citesc romane. Unii spun că nu s-a mai scris nimic esenţial de la Dostoievski încoace, alţii zic că n-au timp, în fine, cei mai subtili consideră că obţin mai multe idei din monografii şi non-fiction. Cu toţii se încadrează în cultura postmodernă, care priveşte cu suspiciune toate marile poveşti ale lumii, fie că sînt romane, fie că sînt ideologii, şi ridică monumente fragmentarului şi lipsei de sistem. În ciuda lor, rămîn un călător în spaţiile livreşti, un toxicoman al romanului, chit că nu-l mai tolerez în doze prea mari, adormind, seara, cu “seringa” deschisă, pe piept...

# PUBLIC ŞI PRIVAT. # În România nu există nici un fel de respect faţă de spaţiul public, fie el scară de bloc sau autobuz, parc sau pădure. Se vede că nu ne-am constituit ca popor în agora, precum grecii, sau în forum, ca romanii. La ţară, întrunirile nu se ţineau pe uliţă, ci tot în spaţiul privat – la crîşmă, de exemplu. Moromete şi Cocoşilă citesc ziarul şi-l interpretează tot în spaţiul privat, la fierăria lui Iocan. Orăşenii lui Caragiale pun ţara la cale în berărie, în bufetul gării... Oare să exprime asta o frică atavică de intervenţia Puterii, oricare ar fi ea, capabilă să te ia la oaste, dacă te găseşte la joc, sau să trimită jandarmii peste manifestaţiile din spaţiul public, spaţiul deschis?

# TINERI ŞI ASUDAŢI. # Aţi observat că, în reclamele la blugi, bărbaţii sînt prezentaţi întotdeuna din faţă iar femeile – din spate? Aţi băgat de seamă că trupurile tinere sînt neapărat asudate, tricourile – mulate iar buzele – inevitabil rujate? E semn că publicitarii umblă la cutiuţa cu semnale sexuale, legîndu-şi biscuiţii, guma de mestecat sau maşinile lor de pulsiunile şi complexele noastre! Ei sînt noii psihanalişti din Brava Lume Nouă, care nu încearcă să ne vindece, din simplul motiv că omul fericit nu mai cumpără nimic! Sau, mai ştii? Poate că unii se consolează cu declinul vieţii lor sexuale, gustînd din alte plăceri – a condusului unei limuzine, a băii într-o piscină, a excursiilor în străinătate.

# BAIE DE CULTURĂ. Nici nu ne dăm seama cît de tare ne modelează cultura în care trăim – cunosc diverse doamne din România, cu cercei în urechi, care zîmbesc superior cînd văd, pe Discovery, doamne din Africa, cu cercei în nas!

# ONORUL CU SPATELE. Am un bun prieten, democrat convins, căruia, totuşi, îi place să-şi imagineze că Băsescu este un tiran care va avea soarta lui Cuza, adică va fi smuls noaptea, din patul amantei, şi trimis în exil, în timp ce garda Palatului se va întoarce cu spatele, ca un ultim semn de dispreţ. Apoi îşi revine şi începe să rîdă, închipuindu-şi-l pe Geoană, pe un cal alb, venit să preia tronul, ca prinţul Carol...

# PARLAMENTUL, VAI DE EL! Citesc de ceva vreme un volum numit “Scrisori de la Londra”, în care romancierul britanic Julian Barnes şi-a strîns corespondenţele pentru “The New Yorker”. Cîtă deosebire faţă de jurnaliştii din Românica, ăia care-şi adună în volum, pentru eternitate, editorialele scurte, bîrfa locală! Citiţi-l pe Barnes şi o să vă delectaţi cu “piese” strălucitoare, scrise cu vervă, despre fapte şi personaje din epoca thatcherismului tîrziu ! Omul îşi trage seva din Jerome K. Jerome şi Swift. Dar şi din Benny Hill. Fraze ceremonioase care abia la coadă te plesnesc ca un bici, paranteze în paranteze, observaţii uluitoare! Am reţinut unele privind decizia de a se televiza şedinţele Camerei Comunelor, în anii ’90, întîmpinată cu ostilitate de parlamentarii care se temeau că-i vede naţiunea în toată splendoarea indolenţei lor. Pînă la urmă, camerele de luat vederi au pătruns în sacrosanctul loc al democraţiei şi ce să vezi? Sub efectul gargarei conservatorilor de provincie şi a mîrîielilor laburiştilor plebei, Mama Tuturor Parlamentelor a apărut telespectatorilor drept o scroafă grasă, lăsată peste purceii ei! (Sper că l-am citat cît de cît exact pe Barnes...). Deci şi la ei...

# UNDE VĂ TREZIŢI? LA BUCUREŞTI? Şi tot din Barnes... Cînd vorbea Margaret Thatcher, conservatorii aplaudau iar de pe băncile opuziţiei se auzeau rîsete, fluierături şi huiduieli în surdină. Indignaţi, oamenii Puterii se ridicau şi îi apostrofau pe turbulenţi: “Unde vă treziţi? La Bucureşti? Aici sîntem la Londra...”. De unde se vede că CFSN-ul nostru era de pomină, stîrnind rîsul mapamondului. Apoi au venit minerii şi n-a mai zîmbit nimeni!