Lecţiile de leadership ale lui Ionel Brătianu

În cele ce urmează, vă voi prezenta succint cîteva dintre reţetele de succes ale marelui om politic Ionel Brătianu. Le-am spus „lecţii de leadership”, cu un termen împrumutat din management. Puteam, la fel de bine, să le spun modele comportamentale ale liderului. Cum se comportă un lider, pentru a avea succes şi pentru a-şi servi bine organizaţia. Sau partidul. Sau ţara. Aşadar, ce-am putea învăţa de la un mare şef din trecut, Ionel Brătianu, şi cum am putea să aplicăm reţetele sale de conducere în viaţa de azi?

Mulţi oameni cred că n-au ce învăţa din istorie. Ei spun că e o pierdere de timp să studiezi ce-a făcut cutare sau cutare lider din trecut, pentru că lumea trecutului a murit. Circumstanţele s-au schimbat. Se înşeală – desigur, contextul istoric e schimbător, însă firea omului – nu! În toate timpurile, omul manifestă voinţă de putere. Se luptă pentru a o cuceri. Foloseşte puterea. Şi o pierde. Despre asta e vorba. Există, cu adevărat, o artă a conducerii, iar cei din trecut ne sînt cei mai buni profesori. Să nu uităm, mai ales cei tineri, că lumea nu a început cu noi. Să nu uităm, noi, cei mai vîrstnici, nici că lumea nu se termină cu noi!

Şi acum, intrăm în chestiune. Priviţi imaginea de mai sus! Aşa arăta Ionel Brătianu, cînd avea cam 50 de ani. O figură puternică, de om matur şi inteligent. Fruntea înaltă şi ochii mari arată înclinaţia omului către studiu – tatăl său îl hărăzise unei solide cariere de inginer. Ţara avea destui avocaţi! Ca toţi copiii de familie bună din acele timpuri, studiase la Paris, urmînd cinci ani cursuri politehnice. Îşi va obţine licenţa în 1889 şi va lucra apoi în ţară, cu Anghel Saligny.  Dar firea sa de conducător înnăscut nu se împăca uşor cu o poziţie subalternă.

Priviţi-i părul, barba, maxilarele puternice ! O figură leonină – desigur, pentru că Ionel Brătianu era născut pe 20 august 1864, în zodia Leului, la cumpănă cu a Fecioarei! Sigur pe sine, ca toţi nativii zodiei, încrezător în steaua sa, va intra în politică, în partidul liberal, unde se va impune rapid ca şeful aripii radicale şi reformatoare. Era, într-un fel, ca întoarcerea acasă a fiului rătăcitor – după moartea lui Ion Brătianu, tatăl său, partidul intrase într-un con de umbră. Conservatorii făceau legea, atît la propriu, cît şi la figurat. Ionel a fost privit cu speranţă în tabăra sa şi cu vădită duşmănie în cealaltă.

De exemplu, Constantin Argetoianu, om politic conservator, il numea "fecior de bani gata, fiul lui tată-său şi moştenitorul legal al acestei mari forţe in Partidul Liberal, brătienismul". În timp, moştenitorul îi va uimi pe toţi – se va impune autoritar, va avea guvernări lungi, va înfrunta răzmeriţe pe timp de pace şi negocieri dure pe timp de război, realizînd în final, alături de Casa Regală, Marea Unire din 1918.

 

Aşadar, un om vital, orgolios, autoritar. Ai zice că e o reţetă sigură să îţi rupi iute gîtul, cum se întîmplă, de multe ori, cu astfel de lideri. Numai că Ionel Brătianu nu era un Leu tipic, de mijloc de vară, ca să mă păstrez în considerentele astrologice. Nu, el primea şi influenţe din zodia Fecioarei – astfel că ştia să folosească focul vital, să-l domesticească, să-l rafineze. Prima lecţie pe care ne-o predă vine de aici şi s-ar putea rezuma la îndemnul: PĂSTREAZĂ DISTANŢA!

Păstrează distanţa! Adică marchează-ţi autoritatea, printr-un fel de retragere. Nu te amesteca prea mult cu cei pe care-i conduci. Liderul cîştigă mult, dacă ştie să refuze cununile de lauri ale popularităţii facile. În memoriile sale, I. G. Duca sintetizează excelent această strategie a lui Ionel Brătianu: „De tînăr încă şi-a impus disciplina unei vieţi retrase şi chiar dacă, prin situaţiile înalte ce ocupa, era sortit să vadă multă lume, el păstra cu interlocutorii săi raporturi amabile, dar fără nici o notă de adevărată intimitate. Nu dezvăluia nimic, nu se dezvăluia nimănui”.

Bratianu ştia să marcheze distanţa dintre el şi interlocutor. Din cînd în cînd, se retrăgea la Florica, lăsîndu-i pe toţi să se întrebe ce face, unde a dispărut. Era o notă de mister, pe care noi, cei de astăzi, disperaţi să fim cît mai prezenţi în mass media, nici n-o mai înţelegem. Dar am face bine să cugetăm la puterea misterului, la virtuţile absenţei. Şi nu va fi greu să realizăm că expunerea permanentă în mass media sau, direct, în lume, are ceva coroziv pentru orice lider. Azi se spune că, dacă nu eşti la televizor, nu exişti. Un politician contemporan are la îndemînă mijloace infinit mai puternice de a se exprima, de a influenţa decît avea Ionel Brătianu. Dar mijloacele de exprimare nu sînt neutre – ele te modelează, fără să ştii, în ochii opiniei publice.

De ce? Păi gîndiţi-vă că mass media decupează realitatea în şabloane, simplificînd-o. Accepţi să mergi la un talk show, aşteaptă-te la show, adică la polemică, la atacuri, la scandal. Ionel Brătianu n-ar fi acceptat niciodată un astfel de mediu. Avea oroare de vorbă multă, i se spunea „Sfinxul”. Rar răspundea acuzaţii, niciodată la zvonuri. Îşi alegea cu grijă cadrul dezbaterii – în general, tribuna parlamentului. Nu cobora în piaţă. Apoi, gîndiţi-vă că mass media nu sînt neutre –  ele amestecă liderul într-o „ciorbă” bizară, pe care o numesc ştiri, unde se află şi alte „ingrediente” care mai de care – infracţiuni, vedete, fotbalişti. Cum să-l mai iei în serios pe omul politic, care te anunţă ceva, dacă după el vine ştirea cu antrenorul Piţurcă ? Aşadar, păstrează distanţa!

O a doua lecţie de leadership, care se naşte din prima, predată nouă de Ionel Brătianu, ar fi: NU TE GRĂBI, GÎNDEŞTE! Dacă păstrezi distanţa, dacă nu te amesteci pasional în orice criză, ai cu siguranţă mai mult timp să reflectezi. Ţi se schimbă perspectiva – înţelegi că unele crize sînt simple focuri de paie. Apoi, te poţi concentra pe ceea ce este cu adevărat important. Şi are loc o delicată gestaţie a deciziei. Brătianu aşa făcea.

Povesteşte tot I.G. Duca: „Românul ia de obicei hotărîri în grabă şi urmăreşte executarea lor cu o stăruinţă redusă adesea pînă la uitarea celor ce a decis... La Brătianu era tocmai dimpotrivă. El nu se hotăra niciodată repede... Înainte de a se hotărî să facă acel act, examina, re-examina... şi nu trecea de la intenţie la fapt... decît după ce... foloasele îi apăreau mai puternice... decît neajunsurile”.

Se vede aici inginerul, deprins să măsoare şi să compare. Circula chiar o anecdotă, despre Brătianu apostrofat de Iorga în Parlament. „Ce să învăţăm noi de la un inginer?”, s-ar fi întrebat răutăcios marele istoric. La care Ionel Brătianu ar fi răspuns sec: „Măsura, domnule profesor, măsura!”. Adevărată sau nu, zicerea asta i se potriveşte de minune.

Aşadar, liderul trebuie să cumpănească, să opereze cu măsura. Să iei o decizie care să influenţeze în bine viitorul. Să-ţi faci timpul complice. Să vezi chestiunile pe termen lung. Şi cea mai bună şcoală pentru asta este istoria. Ionel Brătianu era fascinat de istorie. Îi plăcea diplomaţia Vaticanului, pentru că opera sub specia eternităţii. Şi nu se grăbea niciodată.

Vă văd cam îngînduraţi. Cîntăriţi, poate, în minte această lecţie şi aţi devenit gravi. O să vă descreţesc acum frunţile cu a treia lecţie de leadership a lui Ionel Brătianu, ca să nu aveţi impresia că vorbesc despre un monstru sacru, imposibil de imitat. Această lecţie o să vă placă mai mult. Ea sună aşa:

ÎNVĂŢAŢI DE LA FEMEI.  Dincolo de frivolitatea aparentă, acest îndemn ascunde o mare înţelepciune. Da, Ionel Brătianu era un bărbat frumos, căruia îi plăceau femeile. Se ştie cum şi-a luat o soţie-trofeu, pe Eliza Ştirbey, smulgînd-o din îmbrăţişarea rivalului Marghiloman. Da, se mai cunoaşte şi relaţia sa cu Maria, fosta doamnă a lui Cuza, din care s-a născut Gheorghe Brătianu, viitorul mare istoric, mort prematur în puşcăriile comuniste. Dar cea mai frumoasă relaţie a lui Ionel Brătianu a fost cu Regina Maria.

Abia sosită în ţară, Maria, prinţesă moştenitoare, intrase într-un război psihologic devastator cu Carol I, care ar fi vrut s-o ţină mai mult închisă la Peleş. Independentă şi mîndră, Maria îi smulge bătrînului rege permisiunea de a socializa cu protipendada locului. Aşa îl cunoaşte pe Ionel Brătianu, o adevărată revelaţie. Viitoarea regină nota, în jurnalul personal: „A intrat în viaţa mea Ion Brătianu, singurul om sub patruzeci de ani, pe care ...  aveam voie să-l întîlnesc. Deşi împovărat de gloria tatălui, era el însuşi o personalitate... era un tovarăş cît se poate de plăcut... avea slăbiciune pentru femei... Brătianu, simţind că în mine era viitorul, nu făcu niciodată greşeala de a mă privi ca o fiinţă fără însemnătate ... mă făcu să înţeleg că, pentru el, eu existam şi nu numai într-un sens al cuvîntului”.

Au urmat, menţionează istoricul Alex Mihai Stoenescu, au urmat vizite ale celor doi la mănăstirile Agapia şi Văratec, bisericile din nordul Moldovei, dealurile Muşcelului. Astfel, tînăra prinţesă învăţa să-şi iubească ţara de adopţie. Şi să-i iubească pe oamenii de-aici. Iar Brătianu învăţa de la prinţesă graţia, armonia, iubirea pentru frumos, ataşamentul pentru valorile Vestului. Poate şi politica liberală, de a juca soarta ţării pe cartea Antantei, în Marele Război, se naşte de aici. Oricum ar fi, liderul de astăzi ar trebui să cultive femeile. Influenţa lor este, de cele mai multe ori, civilizatoare. Reprezentînd partea maternă, sensibilă, pacifistă a omenirii, femeile sînt îndemn, reazem şi consolare  pentru orice conducător. Ionel Brătianu ştia asta.

În fine, mă apropii de încheiere. Au mai rămas două lecţii scurte dar extrem de importante. Penultima sună cam aşa: POLITICA ESTE TRAGICĂ.  Cel care i se dedică trebuie să înghită amara pilulă a răspunderii. „Te-ai gîndit bine înainte de a te hotărî să faci acest pas?” – îl întreba Ionel Brătianu pe I.G. Duca, înainte de a-l coopta în partid. „Căci de obicei lumea se avîntă în politică cu inima uşoară, nu-şi dă seama pe ce grea cale porneşte cînd se consacră treburilor publice. Politica îţi poate da uneori satisfacţii şi onoruri, dar pentru un om iubitor de ţară şi conştient de răspunderile sale, politica este un şir neîntrerupt de griji, de jertfe, un drum pe care eşti sortit să culegi mai multă nedreptate decît răsplată”.

În această concepţie, Ionel Brătianu se întîlneşte cu marile spirite ale Antichităţii, care au avertizat de mult – feriţi-vă de liderii iubitori de onoruri! Puterea înseamnă responsabilitate şi e mai bine să n-o vrei, dacă nu eşti capabil să accepţi tot pachetul. Liderul mare este o personalitate tragică – el se sacrifică pentru un ideal. Cîţi dintre noi au cu adevărat puterea să accepte acest destin?

Închei, cu ultima lege a lui Ionel Brătianu, cu menţiunea că nici el n-a putut s-o respecte întrutotul – şi anume: RETRAGE-TE ÎN PLINĂ GLORIE! Cînd ai ajuns pe culmea vieţii, înţelege că nu mai urmează decît coborîşul. E mai bine să te retragi, ca numele tău să rămînă în mintea oamenilor în plină lumină.

Recapitulînd, iată posibilul testament politic al marelui liberal, pentru urmaşii săi de azi – păstrează distanţa, nu te grăbi, gîndeşte, învaţă de la femei, sacrifică-te. Şi retrage-te, apoi, în plină glorie!

Jocul lui Ender

În noiembrie, va avea loc premiera filmului „Jocul lui Ender”, o superproducţie americană care pleacă de la romanul omonim al scriitorului Orson Scott Card. Evident, fanii SF aşteaptă momentul cu înfrigurare, întrucît cartea e legendară, primind premiul „Nebula” în 1985 şi „Hugo”, în 1986. Ca să treacă mai iute timpul, am recitit şi eu „Jocul lui Ender”, după vreo zece ani de la prima lectură.  Şi pot să pun pariu că filmul mă va dezamăgi, dacă nu se va concentra asupra procesului de formare a strategului-copil Ender, ultima speranţă a omenirii în lupta cu o rasă extraterestră. Sigur, vor fi bătălii spectaculoase, efecte uimitoare (parcă văd că iese în format 3D) şi o distribuţie pe măsură. Dar chestiunile psihologice şi conceptuale? Fac o listă cu ceea ce aş vrea să văd:

1. Singurătatea liderului – ca să-şi exercite puterea, strategul trebuie să se distanţeze de armata sa, în sensul de a o analiza „din afară”, atît din punctul de vedere al jocului, cît şi al relaţiilor inter-umane.
2. Chestionarea morală – strategul operează cu dileme etice, face sacrificii, acţionează în termenii Binelui şi Răului. Învingîndu-i pe „gîndaci”, stingîndu-le specia, el trebuie să le preia moştenirea culturală, devenind „Vorbitor în numele morţilor”.
3. Relaţia maestru-discipol – în Şcoala de Luptă, după ce-şi depăşeşte camarazii, Ender îl cunoaşte pe Mazer Rackham, eroul Celei De-a Doua Invazii, care-l învaţă că cel mai bun maestru e duşmanul. Şi tot ce decurge dintr-o astfel de axiomă.
4. Complexitatea mediului cultural, în care se formează Ender – psihanaliza „terţului exclus”, jocurile de putere din cadrul Hegemoniei americane, rivalitatea cu Tratatul Varşovia. Ascensiunea lui Locke şi a lui Demostene (un plot naiv, după gustul meu – cum să crezi că doi copii, chiar geniali, pot să devină influenţi în reţele, unde vorbesc milioane de oameni?).

Una peste alta, romanul mi-a redeschis apetitul pentru studiul vieţii marilor comandanţi militari – Cezar, Atilla, Napoleon, Patton. Biblioteca mă aşteaptă! Încep cu „Cezarul” lui Rex Warner... Pînă vine filmul!

Amărăciunile unui bătrîn sefist

Ți-o spun din capul locului – sînt un sefist bătrîn. Nu te grăbi să cauți termenul pe Google, o să te lămuresc chiar eu. Am crescut înconjurat de cărți science fiction, SF, anticipație, ficțiune științifico-fantastică. O literatură minoră, fără “valențe artistice”, cum spuneau intelectualii serioși, considerînd-o nepoata săracă a fantasticului și verișoară a romanului polițist. Ei bine, pentru mine, copil naiv născut în închisoarea comunistă, minora asta s-a dovedit cea mai bună prietenă. Cu ea am ridicat ochii către stele, cu ea m-am întrebat de unde vin și spre ce mă îndrept, și tot cu ea am înțeles că trăiesc într-o distopie. Într-o țară cu mașini care aveau voie să circule o dată la două săptămîni, literatura asta m-a purtat în Nebuloasa din Andromeda. Într-o societate condusă de un cizmar scelerat, mi l-a prezentat pe Căpitanul Nemo. Cînd mi-am dorit să știu ce va fi după moarte, m-a îmbarcat în Mașina Timpului. La coadă la carne, mi-a povestit despre ferme hidroponice. La orele de rusă, mi-a șoptit că decăderea e înscrisă în genele Imperiului. În fine, a făcut pentru mine ceea ce Dumnezeu n-a putut face – m-a consolat, m-a uluit, m-a făcut recunoscător că exist. Materie fragilă, într-un univers ostil. Materie fragilă, dar gînditoare... Și tot ea, minora asta, mi-a deschis gustul pentru geometriile cristaline ale rațiunii. Și pentru profesia de inginer. Pe care, cu ingratitudine, am părăsit-o cu prima ocazie. Dar sefist am rămas totdeauna.

Acum, la vârsta maturității, citesc în continuare science fiction. Sigur, nu mai e ce-a fost, maeștrii s-au stins, e greu să mai găsești o idee nouă. Cunoașterea științifică și tehnologia au o rată de creștere care descurajează speculația. Moartea marilor narațiuni identitare (mituri, istorii, ideologii) împietrește pînă și micile povești. Consumerismul își întinde mediocritatea peste suflete. În contact cu anul 2013, îmi simt gura amară – multe dintre scenariile minunate ale science fictionului întîrzie să se împlinească. Ba, mai mult, în varianta asta de realitate, nici că se vor împlini vreodată. O să le trec rapid în revistă. Dacă ai răbdare să le citești, o să afli de ce sînt trist. La ce ți-ar folosi? Nu știu. Poate pentru a măsura idealurile pierdute ale unei generații. Ale unei lumi. Ale unui mod de gîndire. Pentru a vedea limitele metodei științifice de abordare a realității.

Roboții și munca. În textele clasice, de la Golemul lui Meyrink pînă la Imperiul lui Asimov, omul construiește roboți pentru a se elibera de munca repetitivă, pentru a explora țărmuri ostile, pentru a depăși spațiul și timpul. Homo Faber. Demiurgie. Legile moralei robotice și celelalte. În varianta noastră de realitate, constat că e mai ieftin să lucrezi cu sclavi – fie că e copilul din Bangladesh, plătit cu 15 dolari pe lună, fie că e corporatistul occidental, îndatorat la bancă. Muncă repetitivă? He, he, he... Fii mulțumit că ai serviciu! Țărmuri ostile? Curînd o să acoperim planeta cu tablă, ei și ce? Spațiul și timpul? Ne deplasam mai repede ca oricînd și trăim mai mult ca oricînd (dacă ne-am născut în Vest). Chestia e că nu mai știm de ce!

     Creșterea inteligenței umane. Sefiștii credeau în evoluție. Or, omul e om tocmai pentru că e inteligent – stochează cunoașterea și o folosește pentru rezolvarea problemelor. Așa că o creștere a inteligenței părea inevitabilă. Ca și progresul științific, inteligența umană tindea la infinit. În varianta noastră de realitate, asta nu se verifică. Din contră, mi se pare că specia involuează. Dispunem de infinit mai multe cunoștiințe decît omul anului 1500 dar ce folos? Capacitatea creierului e limitată. Protezele mentale (hard și soft) nu ne ajută să facem saltul. În “Sfîrșitul copilăriei”, Clarke își imaginează trecerea la specia cosmică – marea roire. Vise, taică, vise! Mai degrabă vom rămîne maimuțe viclene, cu psihologia aferentă, agitînd agresiv bîta, toporul, sulița, pistolul, racheta, sabia laser... Neuromanți, cyborgi, adamiști și edeniști? Pfff... Poate eloi și morloci, asta da!

Colonizarea spațiului cosmic. Poate cel mai drag vis al sefiștilor, oameni crescuți la școala oikumenei... Argonauții, Cristofor Columb, Neil Armstrong, Căpitanul Picard – ăștia sînt eroii noștri. Fără ieșirea din puțul gravitațional terestru, sîntem condamnați la stagnare și consumare a resurselor. Și la plictiseală. Orice aventură începe cu o numărătoare inversă sau cu un “Engage!”. Luna, apoi Marte, terraformat, apoi centura de asteroizi, apoi Alfa Centauri apoi... Cătinel-cătinel, pe orbită, în punctele Lagrange, asamblînd stații, ridicînd pînzele solare, accelerînd atomic, strecurîndu-ne prin maelstromurile spațio-temporale! Așa era în cărți. Din păcate, în varianta noastră de realitate, omul n-a mai călcat de 35 de ani pe Lună. Cursa spațială ruso-americană, imaginată de savanții lui Stalin și înfăptuită de savanții lui Hitler, s-a terminat în coadă de pește. Cică e prea scump. E mai ieftin să scoți resurse de pe planeta Roșia Montană, nu?
          
    Întîlnirea cu Ceilalți. First Contact. EI ne trimit un mesaj. EI vor să ne colonizeze. Să ne mănînce. Să ne ia femeile. Ne luptăm cu EI. Cooperăm cu EI. Nu-I putem înțelege, ca în “Picnic la marginea drumului”, ca în “Solaris”. Dar măcar ne hrănim cu firimiturile de la masa Lor. În fine, nu ne mai simțim singuri. În varianta noastră de realitate, Cosmosul tace. Tace, ca și Dumnezeu. Oare EL, EI există? Tăcerea asta, aproape asurzitoare, ne face să-i căutăm, să-i creăm în virtual. Am interconectat toate computerele Pămîntului, în speranța secretă că, odată cu creșterea complexității, vom crea Conștiință. Și a ieșit ... Angry Birds!

Pămîntul pentru oameni. În fine, ultima amărăciune. Am visat că putem avea, cu toții, o viață mai bună, pe Geea, planeta vie. Ecologie. “Dune”. Energie ieftină și curată. Fuziune nucleară. Guvern mondial. Demnitate umană. Cooperare. Și avem, în varianta asta de realitate, ce știți cu toții. Nici Infern, nici Paradis. Purgatoriu. O Vale a Plîngerii. Și dacă asta ne e condiția? Homo homini lupus. Plafonare. Cine are, i se mai dă, cine n-are, i se ia tot. Singurătate. Solipsism. Și stingere. Dar asta o s-o știi doar tu, tinere prieten! Viitorul îți aparține. Eu voi rămîne, pînă la final, cu iluziile SF-ului!

Ultimul teocrat din România

Se povesteşte că, într-o dimineaţă, în cumplita închisoare comunistă de la Aiud, colonelul Gh. Crăciun, comandantul puşcăriei, trecea în revistă careul de deţinuţi. La un moment dat s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate şi i-a zis:

- Ce faci, filosofule?

Îl cunoscuse. Era Petre Țutea. Era aşa de slab că-l susțineau doi camarazi. Din cauza epuizării, capul îi căzuse în piept. Nici un răspuns. Crăciun l-a privit satisfăcut. Apoi s-a întors către mulţime, începîndu-şi lecţia politică:

 - Mă, fasciştilor, bandiţilor! Aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Voi şi Dumnezeul vostru! Vi-l închipuiti pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile, bă! Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!

Se depărtase câtiva paşi. Atunci, Țuțea a ridicat mâna.

- D-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!

- Da! Ia zi, mă, filosofule!

- Nu vă supăraţi, aţi crescut la oraş sau la ţară?

- La ţară, mă! Nu se vede? 

- Şi aţi avut porci?

- Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?

- Şi... aţi văzut dvs. porc să privească în sus?

Povestea aceasta, adevărată sau nu, mi se pare că spune despre Petre Ţuţea mai mult decît orice tratat encomiastic. Spune, pentru că îi surprinde esenţa – Ţuţea a fost un spirit viu, sclipitor în formulări şi tranşant în judecăţi. Nici nu ştiu care dintre cele două componente ale gîndirii sale mă fascinează mai tare. Din păcate, cei mai mulţi dintre români, la fel ca şi mine, l-au cunoscut numai din interviurile de televiziune – or, atunci Ţuţea avea 88 de ani. Se instalase declinul. Apoi, articolele risipite prin presa vremii, ca şi cărţile confecţionate de edituri după moartea lui, sînt inevitabil fragmentare şi cîteodată ilizibile. E un adevăr – Petre Ţuţea n-a fost scriitor şi nici filosof. Şi totuşi... Geniul său, marele său talent a constat în a îmbrăca sistemul dogmatic creştin în haina oralităţii, a formulării memorabile. Căutaţi pe internet înregistrările video. Ascultaţi-l, priviţi-i ochii strălucitori, delectaţi-vă cu mimica sa infinit de expresivă. Nu se poate să nu fiţi captivaţi. Dacă trece aşa uşor „proba ecranului, a sticlei”, cum spun experţii în comunicare, dacă reuşeşte să ne captiveze şi după moarte, vă închipuiţi cum era omul într-o discuţie faţă către faţă?

S-a spus despre Ţuţea că a fost un Socrate al românilor. Mie mi se pare cumva inexact. E drept, provenea dintr-o tradiţie a gînditorilor spontani, deschisă de Nae Ionescu, orator desăvărşit, capabil să ţină un curs de filosofie fără notiţe, pornind de la o temă care-i venea de dimineaţă în minte, urmărindu-i dezvoltarea în istoria ideilor, bizuindu-se pe o memorie fabuloasă. Întru cîtva, aşa făcea şi Nicolae Iorga, şi Constantin Noica. Totuşi, mi se pare că Ţuţea avea ceva în plus – şi anume recursul la o vînă a vorbirii populare, aceea sintetică, tranşantă, fără rest. Formulările lui Ţuţea au ceva din definitivul aporeticii populare. Chiar el spunea - la întrebările fundamentale ''de ce?'' si ''în ce scop?'' aporetica rurală românească răspunde: ''d-aia''. Sintagmele sale au consistenţa pietrei. Nu lasă loc de întors – le accepţi sau le respingi. Ţuţea nu te duce, precum Socrate, în dilemă, în aporie, demontîndu-ţi argumentaţia. Ţuţea afirmă, fără rest. Dacă Socrate făcea maieutică, adică moşea adevărul, scoţîndu-l din interlocutor ca pe un copil din mamă, Ţuţea îţi arată adevărul gata făcut, bine crescut, în splendoarea maturităţii sale. Mă gîndesc că un astfel de stil – imperial, apostolic – nici nu s-ar potrivi oricărui conţinut ci numai unuia dogmatic, tradiţional. Şi aşa ajungem la substanţa gîndirii lui Ţuţea.

Şi despre asta s-au spus şi s-au scris multe. Dacă ar fi să sintetizez, aş zice şi eu că Petre Ţuţea a fost ultimul teocrat al României. Un om de dreapta, religios şi monarhist, inamic al oricărei revoluţii. Un Joseph de Maistre de la Boteni. Pentru Ţuţea, exista un singur Adevăr, şi anume existenţa lui Dumnezeu, structurat trinitar şi revelat teandric, prin persoana lui Iisus Hristos. De aici, omul şi-a dezvoltat întreaga meditaţie, atent să se plaseze sub autoritatea dogmatică şi să fie cît mai clar în termeni. Spunea chiar el: “M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu cînd te aşezi la masa de scris cum scrii? - Sînt emoţionat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalitătii. Urmăresc să nu fiu original şi să fiu cuviincios. - Eşti inspirat? - Nu, nu stă niciodată un zeu în colţul camerei mele cînd scriu eu. Sînt foarte neliniştit. Eu, care sînt creştin... Am două nelinişti; să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertenţă terminologică şi nici o impietate”.

Punerea sub autoritatea sistemului dogmatic l-a dus pe Ţuţea către o limpezime de cleştar. A înţeles şi a asumat toate consecinţele sistemului, ca un matematician ce porneşte de la un corp axiomatic, dezvoltînd apoi, prin operaţii logice, un întreg cîmp de teoreme. Probabil că o experienţă la limită i-a marcat gîndirea – trecerea prin infernul carceral. În tinereţe, vreo 12 ani, Ţuţea a fost de stînga. A scos o revistă, cu Petre Pandrea, a murdărit cu grafitti „de închiriat” zidurile palatului regal. Apoi, în închisoare, victimă a bestialităţii torţionarilor, n-a mai găsit altă soluţie decît aceea de a-şi pune sufletul în mîinile lui Dumnezeu. O spune chiar el: “Cînd am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant - puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gîndit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dez-lănţui si elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit... Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia si atotbunătatea divină”.

Religia creştină, pe care şi-o asumă fără rest, îi aduce nu numai claritate ci şi consolare. „Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare, fiindcă fără religie am lătra precum cîinii. Ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim şi murim. Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitaţie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir - cum a intrat prietenul meu Cioran - prin disperare”. De aceea, filosofia i se pare caducă – niciodată, Ţuţea n-a spus despre sine că e filosof ci gînditor creştin. Nu teolog, “că n-am toate instrumentele”, zicea, ci gînditor creştin. Unul care se mişcă între poruncile date lui Moise de Iahve şi Predica de pe Munte a lui Hristos. Un cîmp larg, al misterului, din care se naşte şi etica, şi istoria, şi politica. Ba chiar şi ştiinţa. Despre toate, Petre Ţuţea poate să spună ceva. Şi o face antologic.

În domeniul eticii, Ţuţea considera că nu se poate spune nimic mai mult decît o face dogma creştină – cele zece porunci. Ele sînt fundamentul comportamentului bun al omului în lume. Orice altă construcţie morală, bizuindu-se pe adevărurile omului, i se pare ca Mersul Trenurilor – poţi să te dai jos oricînd din tren şi să te urci în altul. De aici, calea către orice arbitrar, către orice abuz se deschide larg.

În domeniul istoriei, Ţuţea considera că nu poţi înţelege nimic, dacă reduci evenimentele la lupta pentru putere, la principii economice sau la hazard. Istoria e modelată de curentul subteran al Providenţei, al Planului lui Dumnezeu, al aspiraţiei omului către absolut. “La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica”, spune Ţuţea.

În domeniul ştiinţific, doar revelaţia divină îl conduce pe savant la descoperire, crede Ţuţea. E o favoare pe care i-o face Dumnezeu, de exemplu, lui Newton, dîndu-i ideea atracţiei universale, în timp ce-l pocnea mărul în cap. Că e aşa, o arată milioanele de oameni care au păţit acelaşi lucru înaintea lui Newton, fără să le vină ideea gravitaţiei. Mai mult, intuieşte Ţuţea, întîlnindu-se fără să ştie cu cele mai noi teorii din neuro-ştiinţe, poate că sediul gîndirii nu e creierul uman. Spune el: “Apariţia unui mare gînditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit si se spală. Gîndirea este o ''spălare'' a creierului. Asta mă face cîteodată să cred că gîndirea nu e din creier si că acest creier e numai un sediu... De ce gîndirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.”

În fine,  în domeniul politic, gîndirea lui Ţuţea atinge coerenţa marilor iniţiaţi, tradiţionalişti – cum ar fi Rene Guenon. Ţuţea înţelege că deasupra Statului trebuie să stea Biserica autoritară. Cu alte cuvinte, că puterea temporală nu poate fi acordată decît de autoritatea spirituală. E punctul cel mai uimitor pentru noi, oamenii moderni, trăitori în Epoca de Fier, Kali – Yuga. Şi totuşi, e lucrul cel mai firesc pentru antici. Cînd vorbea despre sistemele politice degradate, Platon menţiona tirania, democraţia şi oligarhia. Ţuţea e de aceeaşi părere. Democraţia, idolul lumii moderne, i se pare compatibilă cu libertatea umană dar are inconvenientul că-i lipseşte un sistem riguros de selecţie a valorii conducătorilor. Spune Ţuţea: “Fără să gîndesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămîn indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gîndesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie”. Vă daţi seama cum suna asta în anii ’90, după ce românii abia îl răsturnaseră pe Ceauşescu şi visau la democraţie? Abia acum, după 25 de ani de experienţă democratică, începem să înţelegem justeţea punctului de vedere tradiţional.

I'm a joker, I'm a smoker, I'm a midnight toker...

Te-ai grăbit, prietene, să pleci, te-ai grăbit și n-am mai apucat să stăm de vorbă... Viața ne-a despărțit, viața asta ca o cățea, care îți mestecă oasele pe neștiute, pe furiș. Nu era mare distanță între noi, un deal, acolo, dar chiar și așa n-am mai găsit timp, să ne liniștim, să ne aducem aminte de acei ani, anii de aur ai radioului, anii tinereții noastre. Auzisem ceva despre tine, dar n-am vrut să cred, n-am vrut să cred, mi-a fost frică... În mintea mea nu putea încape ideea unui Tudorel bolnav. Nici acum nu vreau să cred, cu toate că m-a sunat amicul nostru, celebrul nostru Aurică de la Bercioiu, să-mi spună că... Te-ai grăbit, prietene, ai ieșit din studio și ai închis ușa după tine, iar eu tot ascult piesa lui Steve Miller Band, aia cu care deschideai "Lovitura sub centură", și parcă e tot vineri seara, iar eu mă uit la Aurică și el se uită la mine și zice: Dragoane, unde s-a dus Șarpele? Unde s-a dus? Aș vrea să-l liniștesc, să-i spun că e vreo glumă de-a ta, că o să vii imediat cu sticla de votcă, cu ochelarii scînteind, cu zîmbetul tău malițios și o să ne tachinezi domol: Ce, credeați că ați scăpat de mine? Numai că tu deja te-ai întors cu spatele, ca în fotografia asta pîrlită pe care am găsit-o printr-un fund de sertar,

și ne lași să ne zgîim ca proștii.

Emisiunea s-a terminat, tinerețea s-a terminat, uite că și viața se termină, acul pick-up-ului s-a ridicat de pe disc și nu se mai aude decît un sfrrrr, sfrrr.... Ba nu! Vocea ta caldă îmi răsună încă pe frecvențele creierului și o s-o aud mereu, cîtă vreme voi mai avea puterea să fiu în emisie. Odihnește-te acum, prietene. Împreună cu Aurică, o să terminăm sticla de vodcă. Paharul tău n-o să rămînă gol. Iar din boxe o să curgă lent muzica aia care-ți plăcea atît de mult:

Some people call me the space cowboy, yeah
Some call me the gangster of love
Some people call me maurice
Cause I speak of the pompitous of love

People talk about me, baby
Say I'm doin' you wrong, doin' you wrong
Well, don't you worry baby
Don't worry
Cause I'm right here, right here, right here, right here at home

Cause I'm a picker
I'm a grinner
I'm a lover
And I'm a sinner
I play my music in the sun

I'm a joker
I'm a smoker
I'm a midnight toker
I get my lovin on the run

I'm a picker
I'm a grinner
I'm a lover
And I'm a sinner
I play my music in the sun

I'm a joker
I'm a smoker
I'm a midnight toker
I get my lovin' on the run
Wooo wooooo
http://www.youtube.com/watch?v=89QliWlKHGY

Nici acum nu-mi vine să cred...

Symposion pe Facebook

Zilele trecute, am purtat o discuţie atipică pe Facebook cu prietenul Mişu Alexandrescu. De parcă nu ne puteam certa faţă în faţă! Chiar dacă a plecat frivol, gîlceava a căpătat oarecare consistenţă, ceea ce mă face s-o reproduc aici...


M. A. Sunt și eu curios să văd cum se raportează talpa partidului la glamour și la păr blond. E deja o curiozitate antropologică. Altminteri, Elena Udrea a devenit o foarte bună vorbitoare. Dacă dovedește că poate sufleca mânecile ca să intre în cocină și să scoată porcul afară de urechi, atunci e clar: femeile au o șansă în politica românească. Totuși, eu am văzut câteva priviri mediocre, jignite de glamour. Păcat! Fără eros, politica e o tâmpenie. Dacă aș fi pedelist, aș vota-o pe Udrea.

C.C. Glamour? Glamour la Udrea? Moahahaha! Aştept să te extaziezi şi la metrosexualul Becali!!! Votare plăcută!


M.A. Dacă Udrea practică seducția blondă ca să obțină voturi, eu sunt de acord. Cine naiba mai pune botul la argumente într-o lume idiotizată iremediabil? Întrebarea e alta. Partidul are multe blonde, toate au avut potențial de a fi ”prezidențiale”. De ce a putut numai una? Bă, fraților, o sumedenie de wannabes au tocuri, craci și poșete... Însă chiar nu se gândește nimeni că politica e ca ambreiajul? Prinzi punctul unde ”mișcă”. Nu-i mai dai drumul. Și apeși ușor accelerația. Restul e morală pentru luzări. Politică... Să fim serioși! Doar în cărțile lui Platon se mai confundă cu Ceteatea Ideală și conceptele.

C.C. "Politica e ca ambreiajul". "Cine naiba mai pune botul la argumente? " Prietene, acum chiar sînt îngrijorat. Hai, chestia cu glamourul lui Udrea mai treacă-meargă... Dar dispreţul ăsta de cocalar la adresa Ideii, chiar în politică, nu te prinde. Eşti, totuşi, un intelectual, chiar dacă, prin natura meseriei, te freci de toţi semidocţii din partide. Păi? Păi aşa? Păi de ce vrei să treci drept cinicul de după blocuri, cînd tu îl citeşti pe Gogol şi l-ai studiat pe Platon cu creionul în mînă? Nu-ţi dai seama că autoritatea ta, atît cît ţi se permite să ai, e de natură culturală şi morală? Deci lasă golăniile, că mă supăr! De la tine am alte pretenţii

M.A. Dragă prietene Cristian Cocea, m-am hotărât să-ţi explic de ce „politica e un ambreiaj”! 
Dacă vrei să vorbim în limbaj preţios şi, pe cale de consecinţă, ridicol, politica ar trebui să fie o „viziune despre om”. Şi, totodată, "un efort de îmbunătăţire a condiţiei umane". N-o spun eu, care sunt mai degrabă flegmatic când vine vorba despre specia asta bipedă, suspendată tragic între animalism şi conştiinţă. O spune un franţuz, Paul Valery, tip pe care îl iau foarte în serios ca poet, dar îl desconsider ca umanist, fiindcă eu desconsider chiar şi umanismul. De ce cred că "politica e un ambreiaj", vei vedea! Deocamdată vreau să ştii că eructez numai când aud cuvântul „viziune”, iar când vreun încrăvăţit pledează la televizor pentru „binele comunităţii”, întorc capul plin de dispreţ. Cinism? Nicidecum. Mai degrabă scepticism. Am învăţat să nu dau nici doi bani pe personajele care vor Binele cu „B” mare. Iar cei care au o „viziune coerentă” despre „Binele” oamenilor – sau despre comunitate – deja mă scârbesc. Vrei şi-un motiv? Nu sunt obligat să ţi-l dau, însă poţi vedea şi singur că, din „marile viziuni” a curs sânge, nedreptate socială, atentate, falimente, pe scurt a izvorât însăşi istoria, jalonată de ideologii ţâfnoase (în saloane) şi de gloanţe & ghilotină („pe teren”).
Dacă vei avea puterea să ieşi din lumea îmbâcsită a conceptelor, o să vezi că politicienii sunt, de fapt, nişte MC ridicoli, iar mediul lor este o amestecătură toxică de propagandă şi interese. Aşa că „binele şi viziunea” pe care le pomenesc ei am putea să ni le băgăm cu toţii în fund.
Pe Platon, la fel. Da, l-am citit entuziast cu creionul în mână. Pe el, pe Raymond Aron, pe Hannah Arendt, pe Isaiah Berlin, pe Karl R. Popper, pe Friederich Hayek, pe Vilfredo Pareto, precum şi o sumedenie de alţi moralişti, politologi şi umanişti – dracu să-i pieptene pe toţi! Pentru că toţi au uitat să spună că, în realitate, Morala se confundă cu Portofelul, Viziunea cu Contractul, iar Binele cu Profitul. Singurul care a încercat să explice câte ceva, dar nici el n-a fost prea concis, este Max Weber şi, oricum, nu-l mai citeşte nimeni. Aşadar, ni l-am băgat şi pe Weber în fund. Singurul care n-a minţit este, probabil, Ford. Pe urmă, au încept să mintă toţi. În sensul că toţi au plasat Interesul sub zodia Moralei, artist fiind în sensul ăsta David Rockefeller pe care, pentru bazaconiile legate de binele umanităţii proferate în "Memoriile" sale, l-aş spune să bea o sticlă mare cu ulei de castor.
Îmi repoşezi dispreţul „de cocalar” la adresa Ideii, chiar şi în politică. Da, mă feresc de oamenii care au prea multe „idei”. Toţi sunt gata să construiască palate în care este imposibil de trăit. N-ai cum să aşezi lumea în Idee, fie ea şi cu „I” mare. Că vorbim de comunism, de capitalism sau de globalism nici nu mai contează: „Ideile” astea cu „I” mare ne-au supt pe toţi de elan vital, iar asta se vede în decăderea artei şi a omului comun. Arta nu mai comunică nicio emoţie, iar omul comun este uns cu zeamă de marketing pe la încheieturi şi cu publicitate pe creier.
Reducând eseul meu la Românica, Elena Udrea este perfectă pentru acest om nou, mediocru, trist, cu false idealuri. Iar politica, în acest caz, chiar seamănă cu un ambreiaj – formulare care nu ţi-a plăcut. Repet figura de stil: prinzi punctul unde „mişcă”. Nu-i mai dai drumul. Apeşi uşor acceleraţia. E nevoie să-ţi traduc? Am să-ţi traduc: vezi ce place prostimii, îi oferi exact ce vrea şi te duci acolo unde năzuieşti, adică la putere. Credeam că ai priceput, dar se pare că nu. Dacă se mai adaugă şi ceva păr blod, ecuaţia nu mai are nicio necunoscută. În situaţia asta, mai pune cineva botul la argumente? Oare?
Mai spui că „autoritatea mea e de natură morală”. Nu, dragul meu prieten. Eu nu sunt şi nu voi fi niciodată un moralist. Eu sunt un sceptic şi, uneori, un cinic. Îmi pare rău că scepticismul şi cinismul sunt pentru tine simple „golănii” de la colţul blocului. Dacă l-ai citi pe Voltaire, ai spune, probabil, că e un terorist scelerat. Mai ales în paragrafele unde îi ia peste picior pe popi.
Ti pupă prietenul tău, Mişu.

C.C. Dragă Mihai Alexandrescu, ai tras de manșă, ridicînd nivelul discuției, chit că, pînă la urmă, tot pe partea dorsală ai aterizat  (cum adică să ni-l băgăm în fund pe Max Weber? tu știi cît e de groasă Etica protestantă și spiritul capitalismului???) Oricum, apreciez efortul și-ți răspund punctual

1. Politica nu e numai viziune despre om sau ameliorarea condiției sociale. Politica este esența umanului, consecința liberului arbitru, fie că-l privești ca pe un dar divin, fie ca pe o adaptare la mediu. Animalele nu fac politică. Numai omul o face. Dacă n-o face, dacă o ignoră, cade înapoi în animalitate. De aceea, nici o soluție de tipul "sint apolitic, nu mă interesează" nu poate fi compatibilă cu statutul de om. De ce? Pentru că animalul n-are drepturi, nici demnitate, nici viitor. Animalul e obiect al istoriei, nu subiect al ei.

2. Dezgustul față de conducători, pe care-l simt și la tine, este, de asemenea, o atitudine politică. Refuzul unei autorități este primul pas către construirea alteia. De ce? Pentru că autoritatea este sămînța ordinii, germenul de cristalizare socială. Omul nu poate fi om în afara unei ordini sociale. Altfel, decade în animalitate. Autoritatea a fost, la început, un atribut al lui Dumnezeu, care s-a transmis Regelui. Sacerdot și Rege, acesta e prototipul autorității. În timp, principiul autorității s-a despicat, iar lumea s-a împărțit în caste. Apoi, castele s-au amestecat, ajungîndu-se la situația de astăzi - toți cred că pot face orice, inclusiv politică, inclusiv transmiterea influențelor spirituale. Iar rezultatele se văd...

3. Desprinși de Dumnezeu și de Idee, condușii au astăzi conducătorii pe care-i merită. Totuși, a te bucura de asta e o impietate. Atitudinea corectă e aceea de a reconstitui din cioburi splendoarea sacerdoțiului regal de odinioară. Cum? Prin sacrificiu. Tu și cu mine, simpli alegători, trebuie să respectăm un cod moral. Și să cerem și conducătorilor noștri să-l respecte. Ni se vor alătura și alții. Astfel, se va crea o masă critică de ordine, care va obliga sistemul să se reformeze. Dacă nu se atinge masa critică, tot vom crea insule de spiritualitate în social. Și lucrarea va continua. Nu ne este permis să vedem ce place prostimii și să-i dăm asta, ca să ajungem la putere. Nici măcar la o putere simbolică, livrescă, jurnalieră, na! Pentru că, fără Idee, ajungem doar lupii alfa din haită. Valabil și la politicieni.

4. În fine, nu orice idee este benefică, iar utopiile s-au sfîrșit de multe ori în singe, cum bine spui. Așa că, pînă la amplele construcții intelectuale, să ne mulțumim cu micile fapte bune - cu credința în mai bine, cu mila, cu iubirea celuilalt. Scepticii și cinicii nu vindecă nici măcar o julitură a genunchiului speciei umane. Dacă nu poți exersa virtuțile astea, încearcă exercițiul frumosului - fă artă. Dacă nici asta nu merge, fii măcar politicos cu ceilalți. Politețea e tot o formă de artă. Ignor-o, politicos, pe Udrea  Hai că m-am lungit. Discutăm mai mult față către față. Duminică, la un Catan!!!! Să fii sănătos!


M.A. Stimate prietene, Cristian Cocea, ironiile tale sunt menite să amuze audienţa. Pe mine mă jenează mai puţin ca o pietricică în patof. Apreciez, totuşi, efortul tău de a fi coroziv ca acidul, rămânând inofensiv ca apa. Nu zic „plată”, fiindcă plat – totuşi – nu eşti. De dragul polemicii, îţi voi răspunde.
Politica nu e consecinţa liberului arbitru. Pentru că liber arbitru nu există. Iată un mit, bun pentru minţile slabe. Pentru o clipă, hai să fim serioşi şi să recunoaştem că opţiunile noastre de viaţă sunt prestabilite. Numărul acestor opţiuni este redus la doar câteva. Liberul arbitru ar presupune acces nelimitat la opţiuni proprii. Iar opţiunile proprii sunt scoase din sfera legitimităţii. Pe scurt, alegi din ceea ce ţi se oferă ca fiind legitim. Dacă îndrăzneşti să alegi o cale originală, vei fi socotit un ciudat marginalizabil. De exemplu – şi poate că exemplul meu nu e cel mai concludent – hotărăşte tu să trăieşti, de mâine, fără telefon mobil, internet, televizor şi maşină şi toţi prietenii tăi vor crede că ai înnebunit! Dacă vei decide că nu mai votezi niciodată şi vrei să te retragi în pădure ca să contempli florile, fiindcă ai câştigat 10.000.000 de Euro, o să ţi se vorbească despre apartenenţa ta la comunitate, introducerea votului obligatoriu, necesitatea de a fi cetăţean, valoarea implicării sociale... adică ţi se vor livra concepte care să te determine să nu faci ce vrei tu. Pe scurt ai la dispoziţie exclusiv opţiunile permise, dacă nu intenţionezi neapărat să devii un paria. Eşti om în felul în care te modelează societatea, nu în felul în care vrei tu să fii.
Mai spui că animalele nu fac politică. Greşeşti. Luptă şi ele pentru teritoriu, pentru hrană, pentru sex, pentru resurse, împart sarcinile, unii stau de pază cât timp alţii mănâncă – şi se organizează ierarhic. N-au conştiinţa politicii pe care o fac, dar tot politică este şi acolo: îmi încalci teritoriul, te ucid. De prea multe ori, omul însuşi a procedat în felul ăsta, istoria stă mărturie: WWI & WWII. Animalele n-au justificări ideologice. Dar gesturile lor se aseamănă cu ale noastre. „Maimuţe sub tricolor”? Oare de ce ai ales tocmai metafora asta, ca să-ţi intitulezi cartea? De ce atâţia alţi autori au scris cărţi cu titlu animalier? Nu insist. Omul e cu o treaptă mai sus, pentru că reţeaua complexă a legăturilor interneuronale îi generează starea de conştiinţă (de sine). Atât.
Nu-s dezgustat de conducători. Repet: sunt sceptic şi, uneori, cinic. Gust pentru vreunul dintre ei n-am avut, la drept vorbind, niciodată. Cât despre autoritate, aceasta nu este nicidecum generatoarea ordinii sociale. Eu cred că societatea e un sistem care se autoreglează. Autoritatea este receptată ca atare, printr-o convenţie. În clipa în care convenţiile nu mai sunt acceptate, monarhiile devin republici, aristocraţiile devin nomenclaturi, camarilele regale se sparg în partide de orientări diferite, ordinea socială se restartează ca Windows-ul. Pe scurt, prostimea este silită să creadă în alte convenţii, la fel de coerente, ca să poată fi mai uşor dominată. Autoritatea reală este cea a stăpânului, sclavul doar o recunoaşte ca atare, cu conştiinţa proprie ştearsă de presiunea convenţiei. Da, sunt nietzscheean. M-am obişnuit cu asta. În fond – şi limbajul este o convenţie. Prima! „La început a fost Cuvântul”, nu?
Nu mai aminti de autoritatea lui Dumnezeu.
Eu, de exemplu, am opţiunea de a nu crede în nicio formă de Divinitate, fie ea Iahve, Allah sau sau Ra. Ateu? Eretic? Alte concepte... În realitate, aparatul meu psihic nu poate hrăni zei inexistenţi – şi mulţi oameni sunt gata să mă condamne doar pentru atâta lucru. Nu mă revendic din destin. Şi cred că sunt suma propriilor mele decizii, meritându-mi viaţa pe care o duc, pe deplin. Aşa că şi Regele este, în ochii mei, un simplu om, recunoscut ca atare printr-o convenţie. Are tot atâta legătură cu Dumnezeu câtă avem cu toţii. Sacerdotul şi Regele există cât timp sunt receptaţi ca atare. Goliţi de simbol, sunt muritori obişnuiţi.
Morala? Povesteşte-le despre morală celor care au înţeles tot ceea ce deja ţi-am explicat şi care stăpânesc lumea din afara conveţiilor, generându-le. Ei gestionează resursele planetei, iar prostimea este ţinută cu ochii în ţărână prin forţa conceptelor şi a simbolurilor. Aici mai trebuie spus că statele au monopolul absolut asupra exercitării violenţei fizice. Nu se poate cu conceptul, adică cu vorba bună, cu legea, cu Regele, cu Sacerdotul, îţi tragem un glonţ în scăfârlie. Ia să încerce Regele să fie Rege aşa, fără gărzi! Mă apucă râsul.
Cei care au înţeles toate astea s-au organizat în sub-societăţi care concurează puterea legitimă: Yakuza în Japonia, Triade în China, nDragheta în Clabria, Carteluri în Columbia, Camorra în Campania, Mafia în Sicilia. Şi Lumea Interlopă în România. State în state, cu Regii şi Sacerdoţii lor, cu simboluri şi convenţii, cu ritualuri de iniţiere, cu ierarhii, cu sacrificaţi, cu autorităţi impuse. Nimeni nu poate desfiinţa aceste sub-structuri sociale, tocmai pentru că oamenii ăia au înţeles că, dacă ai opţiuni proprii, trebuie să-ţi creezi o lume proprie, cu legi proprii. Şi au devenit atât de puternici, încât puterea legitimă colaborează cu ei. Îşi împart resursele, ca să nu se transforme totul într-o băltoacă de sânge. Să nu-mi spui că, în era sataleiţilor de observaţie, tipii ăştia nu ştiu unii de alţii!
Scepticii şi cinicii nu vindecă nici măcar o julitură a genunchiului omului? Artă? Milă? Amuzant. De răni, de suferinţă, te păzeşti singur. Soluţia e individuală. Mă opresc aici. Am scris mult şi abstract. Sorry.

C.C. Hm, hm... Dragă prietene, am stat un pic să mă gîndesc dacă să răspund răspunsului! Întîi, pentru că mediul în care purtăm discuția e inadecvat. Facebookul e ca un oracol de generală, în care prietenii își scriu poezioare, lipesc fotografii și desenează inimioare, spre aducere aminte. Or, noi vorbim despre natura umană, originea autorității și ce ar trebui să fie politica! Ce mama naibii facebook mai e și ăsta? Măcar de-aș avea o poză cu Dumnezeu, s-o postez și să te prind că nu dai like! Apoi, orice polemică are nevoie de o formă, de niște reguli, ca să stabilești învingătorul și învinsul. Or, tu ești ca Anteu. De cîte ori te arunc la pămînt și-l atingi cu umărul, de atîtea ori te transformi și-ți revii! De exemplu, la începutul discuției erai prietenul demagogului (admirai pe cel care spune prostimii ceea ce vrea să audă, iți amintești?), apoi ai devenit cinic (...artă? milă? amuzant...), pentru ca, acum, să te revendici de la Nietzsche, reducînd politica la dreptul celui mai tare. Cu Anteu, știi cum a procedat Hercule? L-a ridicat în aer și i-a sfărîmat osișor cu osișor, ca să nu se mai schimbe. Asta ar trebui să se întîmple și într-o discuție aplicată - un Geamăn proteic ca tine să fie țintuit în aer de niște concepte clare. He, he, he... Mă gîndesc chiar că polemiștii au de învățat enorm din muncile lui Hercule - de exemplu să-și sfîșie adversarul cu propriile-i argumente, cum a jupuit eroul Leul din Nemeea, folosindu-i ghearele, sau să ardă orice posibilitate de divagare, cum au fost cauterizate capetele cele etern crescătoare ale hidrei din Lerna. Mă rog. Totuși, cum eu nu sînt Hercule (și nici tu vreun monstru :)), zic că asta nu e polemică ci Symposion, adică am băut împreună și acuma cîntăm pe rînd, sub ochii asistenței! Bine. Așadar, refrenul meu e următorul: 1. Politica e consecința existenței liberului arbitru. Tu spui că nu există liber arbitru, că trebuie să mănînci ce ți se dă. Că altfel ești exclus. Și că societatea te modelează. Dacă e așa, de ce nu trăim în continuare în peșteri, conduși de cei mai musculoși dintre noi? Vezi că te-ai încurcat? Nu, liberul arbitru există. De-aia există și politică. De-aia există și istorie 2. Nu, animalele nu fac politică. Ele acționează instinctual. De aceea, acționează perfect. Prădătorii nu-și extermină prada, pentru că ar muri de foame.Oamenii nu acționează perfect. Oamenii au în ei un nesaț. Pentru că pot, vor să fie mai mult decît ceilalți oameni. Oamenii s-ar extermina unii pe alții, dacă n-ar exista legea și pedeapsa. Oamenii ar secătui resursele pămîntului, dacă n-ar exista legea și pedeapsa. Oamenii ar aduna tot pentru ei și ar lăsa nimic pentru ceilalți, dacă n-ar exista legea și pedeapsa. Or, legea și pedeapsa țin de politică. Legea și pedeapsa se schimbă, odată cu rafinarea conștiinței de sine. Adică și politica se schimbă. Calea spre societatea mai bună trece prin conștiința mai bună. 3. Autoritatea secretă ordine, prin acțiunea politică. La rîndul lor, cei supuși autorității reacționează. Sistemul e dinamic și în echilibru, cîtă vreme autoritatea e acceptată. Cînd nu mai e, vin jandarmii! Înțeleg că asta numești tu autoreglare! He, he, he... De fapt, autoritatea e acceptată cîtă vreme servește majorității celor guvernați. Dacă a ajuns să servească unei minorității, zilele ai sînt numărate. 4. Și acu, la chestiunea cu stăpînii și sclavii și cu dreptul celui care poate să creeze convenția. Sigur că liberul arbitru te lasă să faci și rău, să-ți urmărești numai interesul, să îți încaleci semenul. Numai că se aplică inevitabil punctul 3. Vine revoluția! Sau, dacă sună prea... marxist, vine nota de plată, na! Puteri aparent de nezdruncinat, gen Imperiul Roman sau cel comunist, s-au spulberat. Pentru că au apărut unii care au înțeles că politică înseamnă puterea celor fără putere și au acționat în consecință. Concluzia - e simplă. O poate înțelege pînă și doamna Udrea... Și cu asta, ajunge. Simt nevoia unor poze cu pisici!!!!!!!

Profeţia ultimului Papă

Se spune că, prin 1140, Sf. Malachie, episcopul Irlandei, ar fi avut o viziune despre şirul Papilor, pînă la sfîrşitul Bisericii Catolice. Fiecare Papă, de la Celestin al II-lea şi pînă astăzi, a fost descris printr-un motto enigmatic. Conform profeţiei, Benedict al XVI-lea e penultimul!

...
109 – De meditate Lunae – Ioan Paul I (1978)

Pontificatul lui Albino Lucani a fost de numai 31 de zile, un ciclu lunar...

110 – De labore solis – Ioan Paul al II-lea (1978 - 2005)

La naşterea lui Karol Wojtyła a avut loc o eclipsă de soare...

111 – De gloria olivae – Benedict al XVI-lea (2005 – în viață)

Benedictinul Joseph Ratzinger face parte dintr-un ordin monahal avînd ca simbol măslina...
112 - Petrus Romanus. Despre el, profeţia spune că "In persecutione extrema sacrae romanae ecclesiae sedebit Petrus romanus, qui pascet oves in multis tribulationibus; quibi transactis, civitas septis collis diruetur, ed Judex tremendus judicabit populum suum. Amen". Adică "În timpul ultimei persecuții a Sfintei Bisericii Romane, pe scaun va sta Petru Romanul, care-și va păstori turma printre foarte multe încercări; iar cînd aceste încercări se vor sfîrși, orașul celor șapte coline va fi distrus și Judecătorul cel de temut va judeca poporul său. Amin".

Cine să fie Petrus Romanus? Prezentînd posibilii succesori ai lui Benedict al XVI-lea, Hotnews scrie: "Ganezul Peter Turkson - are 65 de ani si a fost numit cardinal de către Papa Ioan-Paul al II-lea. A urmat teologia în Statele Unite şi este considerat unul dintre cei mai carismatici episcopi africani. Din 2009 este membru în Curia romană, avandu-şi de atunci reşedinţa la Roma. A fost trimis ca negociator în timpul războiului civil din Coasta de Fildeş. Este un oponent al teoriilor economice neoliberale, susţinînd în acelaşi timp formarea unei bănci centrale mondiale. Vorbeşte 8 limbi. A afirmat că dacă Dumnezeu va dori ca un negru să fie şi Papă, atunci să-i mulţumim lui Dumnezeu".

RIP

Sergiu Nicolaescu a intrat în istoria culturii române. 

Odihnească-se în pace! Filmele lui vor trăi în continuare printre noi.