Ultimul teocrat din România

Se povesteşte că, într-o dimineaţă, în cumplita închisoare comunistă de la Aiud, colonelul Gh. Crăciun, comandantul puşcăriei, trecea în revistă careul de deţinuţi. La un moment dat s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate şi i-a zis:

- Ce faci, filosofule?

Îl cunoscuse. Era Petre Țutea. Era aşa de slab că-l susțineau doi camarazi. Din cauza epuizării, capul îi căzuse în piept. Nici un răspuns. Crăciun l-a privit satisfăcut. Apoi s-a întors către mulţime, începîndu-şi lecţia politică:

 - Mă, fasciştilor, bandiţilor! Aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Voi şi Dumnezeul vostru! Vi-l închipuiti pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile, bă! Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!

Se depărtase câtiva paşi. Atunci, Țuțea a ridicat mâna.

- D-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!

- Da! Ia zi, mă, filosofule!

- Nu vă supăraţi, aţi crescut la oraş sau la ţară?

- La ţară, mă! Nu se vede? 

- Şi aţi avut porci?

- Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?

- Şi... aţi văzut dvs. porc să privească în sus?

Povestea aceasta, adevărată sau nu, mi se pare că spune despre Petre Ţuţea mai mult decît orice tratat encomiastic. Spune, pentru că îi surprinde esenţa – Ţuţea a fost un spirit viu, sclipitor în formulări şi tranşant în judecăţi. Nici nu ştiu care dintre cele două componente ale gîndirii sale mă fascinează mai tare. Din păcate, cei mai mulţi dintre români, la fel ca şi mine, l-au cunoscut numai din interviurile de televiziune – or, atunci Ţuţea avea 88 de ani. Se instalase declinul. Apoi, articolele risipite prin presa vremii, ca şi cărţile confecţionate de edituri după moartea lui, sînt inevitabil fragmentare şi cîteodată ilizibile. E un adevăr – Petre Ţuţea n-a fost scriitor şi nici filosof. Şi totuşi... Geniul său, marele său talent a constat în a îmbrăca sistemul dogmatic creştin în haina oralităţii, a formulării memorabile. Căutaţi pe internet înregistrările video. Ascultaţi-l, priviţi-i ochii strălucitori, delectaţi-vă cu mimica sa infinit de expresivă. Nu se poate să nu fiţi captivaţi. Dacă trece aşa uşor „proba ecranului, a sticlei”, cum spun experţii în comunicare, dacă reuşeşte să ne captiveze şi după moarte, vă închipuiţi cum era omul într-o discuţie faţă către faţă?

S-a spus despre Ţuţea că a fost un Socrate al românilor. Mie mi se pare cumva inexact. E drept, provenea dintr-o tradiţie a gînditorilor spontani, deschisă de Nae Ionescu, orator desăvărşit, capabil să ţină un curs de filosofie fără notiţe, pornind de la o temă care-i venea de dimineaţă în minte, urmărindu-i dezvoltarea în istoria ideilor, bizuindu-se pe o memorie fabuloasă. Întru cîtva, aşa făcea şi Nicolae Iorga, şi Constantin Noica. Totuşi, mi se pare că Ţuţea avea ceva în plus – şi anume recursul la o vînă a vorbirii populare, aceea sintetică, tranşantă, fără rest. Formulările lui Ţuţea au ceva din definitivul aporeticii populare. Chiar el spunea - la întrebările fundamentale ''de ce?'' si ''în ce scop?'' aporetica rurală românească răspunde: ''d-aia''. Sintagmele sale au consistenţa pietrei. Nu lasă loc de întors – le accepţi sau le respingi. Ţuţea nu te duce, precum Socrate, în dilemă, în aporie, demontîndu-ţi argumentaţia. Ţuţea afirmă, fără rest. Dacă Socrate făcea maieutică, adică moşea adevărul, scoţîndu-l din interlocutor ca pe un copil din mamă, Ţuţea îţi arată adevărul gata făcut, bine crescut, în splendoarea maturităţii sale. Mă gîndesc că un astfel de stil – imperial, apostolic – nici nu s-ar potrivi oricărui conţinut ci numai unuia dogmatic, tradiţional. Şi aşa ajungem la substanţa gîndirii lui Ţuţea.

Şi despre asta s-au spus şi s-au scris multe. Dacă ar fi să sintetizez, aş zice şi eu că Petre Ţuţea a fost ultimul teocrat al României. Un om de dreapta, religios şi monarhist, inamic al oricărei revoluţii. Un Joseph de Maistre de la Boteni. Pentru Ţuţea, exista un singur Adevăr, şi anume existenţa lui Dumnezeu, structurat trinitar şi revelat teandric, prin persoana lui Iisus Hristos. De aici, omul şi-a dezvoltat întreaga meditaţie, atent să se plaseze sub autoritatea dogmatică şi să fie cît mai clar în termeni. Spunea chiar el: “M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu cînd te aşezi la masa de scris cum scrii? - Sînt emoţionat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalitătii. Urmăresc să nu fiu original şi să fiu cuviincios. - Eşti inspirat? - Nu, nu stă niciodată un zeu în colţul camerei mele cînd scriu eu. Sînt foarte neliniştit. Eu, care sînt creştin... Am două nelinişti; să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertenţă terminologică şi nici o impietate”.

Punerea sub autoritatea sistemului dogmatic l-a dus pe Ţuţea către o limpezime de cleştar. A înţeles şi a asumat toate consecinţele sistemului, ca un matematician ce porneşte de la un corp axiomatic, dezvoltînd apoi, prin operaţii logice, un întreg cîmp de teoreme. Probabil că o experienţă la limită i-a marcat gîndirea – trecerea prin infernul carceral. În tinereţe, vreo 12 ani, Ţuţea a fost de stînga. A scos o revistă, cu Petre Pandrea, a murdărit cu grafitti „de închiriat” zidurile palatului regal. Apoi, în închisoare, victimă a bestialităţii torţionarilor, n-a mai găsit altă soluţie decît aceea de a-şi pune sufletul în mîinile lui Dumnezeu. O spune chiar el: “Cînd am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant - puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gîndit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dez-lănţui si elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit... Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia si atotbunătatea divină”.

Religia creştină, pe care şi-o asumă fără rest, îi aduce nu numai claritate ci şi consolare. „Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare, fiindcă fără religie am lătra precum cîinii. Ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim şi murim. Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitaţie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir - cum a intrat prietenul meu Cioran - prin disperare”. De aceea, filosofia i se pare caducă – niciodată, Ţuţea n-a spus despre sine că e filosof ci gînditor creştin. Nu teolog, “că n-am toate instrumentele”, zicea, ci gînditor creştin. Unul care se mişcă între poruncile date lui Moise de Iahve şi Predica de pe Munte a lui Hristos. Un cîmp larg, al misterului, din care se naşte şi etica, şi istoria, şi politica. Ba chiar şi ştiinţa. Despre toate, Petre Ţuţea poate să spună ceva. Şi o face antologic.

În domeniul eticii, Ţuţea considera că nu se poate spune nimic mai mult decît o face dogma creştină – cele zece porunci. Ele sînt fundamentul comportamentului bun al omului în lume. Orice altă construcţie morală, bizuindu-se pe adevărurile omului, i se pare ca Mersul Trenurilor – poţi să te dai jos oricînd din tren şi să te urci în altul. De aici, calea către orice arbitrar, către orice abuz se deschide larg.

În domeniul istoriei, Ţuţea considera că nu poţi înţelege nimic, dacă reduci evenimentele la lupta pentru putere, la principii economice sau la hazard. Istoria e modelată de curentul subteran al Providenţei, al Planului lui Dumnezeu, al aspiraţiei omului către absolut. “La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica”, spune Ţuţea.

În domeniul ştiinţific, doar revelaţia divină îl conduce pe savant la descoperire, crede Ţuţea. E o favoare pe care i-o face Dumnezeu, de exemplu, lui Newton, dîndu-i ideea atracţiei universale, în timp ce-l pocnea mărul în cap. Că e aşa, o arată milioanele de oameni care au păţit acelaşi lucru înaintea lui Newton, fără să le vină ideea gravitaţiei. Mai mult, intuieşte Ţuţea, întîlnindu-se fără să ştie cu cele mai noi teorii din neuro-ştiinţe, poate că sediul gîndirii nu e creierul uman. Spune el: “Apariţia unui mare gînditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit si se spală. Gîndirea este o ''spălare'' a creierului. Asta mă face cîteodată să cred că gîndirea nu e din creier si că acest creier e numai un sediu... De ce gîndirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.”

În fine,  în domeniul politic, gîndirea lui Ţuţea atinge coerenţa marilor iniţiaţi, tradiţionalişti – cum ar fi Rene Guenon. Ţuţea înţelege că deasupra Statului trebuie să stea Biserica autoritară. Cu alte cuvinte, că puterea temporală nu poate fi acordată decît de autoritatea spirituală. E punctul cel mai uimitor pentru noi, oamenii moderni, trăitori în Epoca de Fier, Kali – Yuga. Şi totuşi, e lucrul cel mai firesc pentru antici. Cînd vorbea despre sistemele politice degradate, Platon menţiona tirania, democraţia şi oligarhia. Ţuţea e de aceeaşi părere. Democraţia, idolul lumii moderne, i se pare compatibilă cu libertatea umană dar are inconvenientul că-i lipseşte un sistem riguros de selecţie a valorii conducătorilor. Spune Ţuţea: “Fără să gîndesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămîn indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gîndesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie”. Vă daţi seama cum suna asta în anii ’90, după ce românii abia îl răsturnaseră pe Ceauşescu şi visau la democraţie? Abia acum, după 25 de ani de experienţă democratică, începem să înţelegem justeţea punctului de vedere tradiţional.