Vedere padovană
Fac ce fac și tot în Italia ajung! Anul acesta
mi-am propus un traseu mai ambițios, prin cîteva orașe extrem de diferite,
fiecare cu specificul său. Întîi, vreau să văd Padova, universitara Padovă,
unde au studiat domni și boieri români, poate și legendarul Prinț Negru, al
cărui mormînt a fost găsit la Curtea de Argeș. Apoi, două-trei zile în Veneția,
aglomerata, turistica Serenissimă, pe urmele bisericilor lui Palladio. Dacă
mi-ajunge timpul, dau o fugă și la Verona, despre care am auzit numai lucruri
bune. În fine, în partea a doua a călătoriei, o să poposesc la Bologna, de unde
pot ajunge ușor la Ravenna, capitala bizantină a Italiei, pentru mozaicurile
sale paleo-creștine. Așadar, de toate pentru toți. Tutti Frutti! Patru nopți
cazare la Padova, trei la Bologna – ar trebui să fie de ajuns. Între orașe –
trenul! V-am mai spus – este cel mai comod mijloc de locomoție, punctual și
ieftin. Unde mai pui că te introduce treptat în atmosferă, cu elevii săi
zîmbitori, făcînd naveta, cu doamne guralive, vorbind interminabil la telefon,
cu controlori eleganți și curtenitori. Da, și cu turiști buimaci – mai ales
asiatici, dar cu farmecul lor.
Domul din Padova
Zis și făcut! Iată-mă așadar pe aeroportul din
Treviso, într-o dimineață de aprilie, după un zbor de nici două ore. Cursele
low cost aterizează aici, nu pe Marco Polo, poarta aeriană a Veneției! Treviso
e un orășel la vreo 40 de km de Padova și la vreo 30 km de Veneția, care poate
fi plăcut, într-o plimbare de o jumătate de zi. Numai că acum plouă îndesat și
sînt vreo 15 grade! Nu mă așteptam ca primăvara capricioasă din România să aibă
o soră italiancă... În fine, cu arme și bagaje (ude!), mă adăpostesc într-o
stație de autobuz, ca să ajung la gară. Acuma parcă nu mai sînt atît de convins
de farmecul călătoriilor feroviare și îmi vine să mă întorc la București, numai
că partea lucidă a minții îmi aduce aminte că am bilete de întoarcere abia
peste o săptămînă. Și de la Bologna! Vine
mașina, e plină! În fine, cu “scusi!” și “permesso?” (un fel de “cu chiu, cu vai!”), cu “Dov’e
la stazione?”,
ajungem! În bufetul gării e cald și animație. Revin la sentimente mai bune după
un cappucinno cald, băut la tejghea, că e mai ieftin (pe aici se pronunță “cappuccio”, cît mai gutural cu putință). Viva Italia!
Minunile ascunse ale Padovei
Personalul de Padova se pune în mișcare.
Peisajul se schimbă, periferiile din Treviso lasă loc unor cîmpuri agricole
cultivate de minune, însă pline de bălți, lacuri, mări. Se vede că a plouat
zdravăn. Și, în timp ce tovarășa mea de călătorie (și de viață, ce să ne mai
dăm după deget...) nu se mai satură admirînd afișajul electronic al vagonului,
pe care apare ruta, viteza, legăturile și alte o mie și una de informații
utile, eu recapitulez în minte informațiile despre Padova. În stilul funcțional
al Căilor Ferate Italiene, ar putea fi afișate, și ele, cam așa: Padova, un oraș milenar.
Întemeietor legendar – Antenor, signore troian, scăpat din măcelul aheilor.
Cele mai vechi urme de locuire - din secolul al X-lea î.Hr. Populația de
atunci, Veneții, se ocupa cu agricultura. Contact cu romanii de prin secolul al
III-lea î.Hr. Comerț, prelucrarea lînii, lavoro dalle otto alle cinque! Numele
roman – Patavium. Invaziile barbare strică bisnisul vreo 700 de ani. Orașul își
revine abia pe la începutul mileniului doi. În 1221, un grup de profesori și
elevi, plecați din Bologna din cauza orarului încărcat, fondează la Padova o
universitate care va deveni faimoasă. După 1400, Leul Înaripat al Veneției își
va lua partea din afacerile padovane. În secolul al XIX-lea, Napoleon îi alungă
pe venețieni, dar bucuria e de scurtă durată – vin austro-ungarii! Abia după
1866, orașul revine regatului Italiei. Dar aventura padovană continuă. Două
războaie mondiale, greve și lupte de stradă, ascensiunea și căderea mișcării
fasciste. Bombardamentele aliate din anii ’40 distrug monumente inestimabile. Apoi
reconstrucție treptată – azi, Padova e un important pol industrial, nod
feroviar și centru universitar. Semn că pacea face bine.
Nici n-am terminat cu prezentarea că trenul a
și ajuns în gară. Clădirea e funcțională, mai degrabă decît impunătoare, are 11
peroane, 450 de trenuri pleacă de aici zilnic. Cîteva magazine, multe case de
bilete automate etc. Ieșim pe Corso del Popolo. Spații largi, circulație restricționată.
Pe aici trec doar tramvaie și autobuze. Găsim imediat hotelul, găzduit de o
splendidă clădire de epocă. În schimb, vecinătățile mi se par dubioase – mulți
tineri de culoare, fast food-uri etnice, blocuri. Oricum nu îmi propuneam să
explorez cartierul gării... Ne tragem sufletul, ne schimbăm și ne pregătim
pentru a doua parte a zilei – o excursie pe jos, ca să ne obișnuim cu orașul,
către Capela Scrovegni și către Universitate. Mai ales că ploaia a stat.
Capela Scrovegni
Drumul către centru este plăcut. Clădiri
vechi, cu frontoane decorate, care se oglindesc în pereții de sticlă ai
clădirilor noi, bănci, hoteluri, palestre, Corso Garibaldi trecînd peste rîul
Bacchiglione și iată-ne ajunși. Capela Scrovegni se află într-un parc, alături
de ruinele fostei arene romane. Biserica a fost construită în urmă cu 700 de
ani, de bancherul padovan Enrico Scrovegni, pentru pomenirea în veci a
sufletului tatălui său, după unii, sau pentru iertarea păcatelor sale, după
alții. Nu vă mirați! Chiar dacă, astăzi, cămătarii au ajuns să dea lecții de
moralitate clienților (iar cei de la FMI – popoarelor), în Evul Mediu erau puși
la locul lor. Mai precis, în cercul al șaptelea din Infern, acolo unde îi
găsește Dante: “Văzut-am mulți și-am cercetat destui/din cei
sortiți văpăii să-i împungă/ fără-a-i cunoaște; dar de gît văzui/ că
fiecare-avea legat-o pungă/ cu-alminteri semn și-alminterea culoare/ și cu
nesaț priveau la ea-ntr-o dungă”
(Divina Comedie, Infernul, Cîntul XVII, traducere Eta Boeriu). Din punga asta,
Scrovegni a scos ce trebuia și s-a adresat celui mai mare artist al Italiei,
Giotto, invitîndu-l să vină la Padova și să construiască.
Sărutul lui Iuda - frescă de Giotto, în Capela Scrovegni
În 1303, Giotto, ca să folosim tot o expresie
dantescă, era în miezul vieții lui, cam la 35 de ani. Își terminase de mult
ucenicia pe lîngă Cimabue, își fixase stilul, renunțînd la solemnitatea
bizantină pentru un spor de expresivitate, lucru ilustrat perfect la Assisi.
Papa Bonifaciu al VIII-lea se bizuise pe el, cu prilejul jubileului de la 1300.
Lumea îl considera cel mai mare maestru italian, pe bună dreptate. Și iată-l
răspunzînd invitației bancherului padovan, care îi dă mînă liberă! Rezultatul?
Giotto la superlativ. Modesta biserică, atît de neatrăgătoare pe dinafară, este
un sipet cu comori – 42 de fresce, ilustrînd viața Maicii Domnului și a lui
Iisus Hristos, cu sute de personaje, animate de emoții care li se citesc pe
față, grupate în tablouri extrem de dinamice. Totul, în culori extraordinare,
vibrante, o lume în sine, încununată de o boltă lapis-lazuli, bătută cu stele
aurii. Un astfel de albastru n-am mai văzut de la Voroneț. Și nici nu credeam
să mai existe.
Capela Scrovegni este de ceva timp în
patrimoniul UNESCO. Scăpată ca prin minune din bombardamentele Celui de-al
Doilea Război Mondial, începuse să se degradeze. Atenți, italienii și-au luat
toate măsurile necesare pentru conservare. Acum, turiștii așteaptă într-o
cameră-ecluză să se egalizeze temperatura, să se elimine vaporii de apă.
Același sistem care protejează, la Milano, “Cina cea de Taină”. Numai noi, românii, lăsăm frescele Bucovinei sub
ploaie și ninsoare, de parcă ar fi ceva normal. Măcar să
le vizităm cît mai repede, că nu se știe cît vor mai rezista. Îngîndurat, îmi
reiau drumul către Universitate. Pe nesimțite, ajung într-o piață unde un
sarcofag îmi atrage atenția. Este nici mai mult, nici mai puțin decît
sarcofagul lui Antenor, troianul! Zău dacă nu m-am înveselit la loc! Parcă aș
fi descoperit mormîntul lui Bucur Ciobanul, cu fluier și chimir, în Piața
Unirii. Dar ceea ce, la noi, frizează ridicolul, la italieni capătă
respectabilitate – sarcofagul ăsta e pus aici încă din Evul Mediu!
Palatul Bo
Cade seara peste Padova dar nu mă opresc -
Palatul Bo, sediul Universității, e la o aruncătură de băț. Dan A. Lăzărescu
spunea undeva că, la baza civilizației occidentale, stă contractul. Contractul de
ajutor reciproc între senior și vasali. Contractul de execuție a catedralei
între francmasoni și cler. Contractul de educație între magistru și discipol,
în Universitate. La Padova, semințele contractului au dat naștere unei
instituții seculare. La început, studii de Drept (încununare a ceea ce se numea
Trivium - Științele Cuvîntului: Gramatică, Logică, Retorică), apoi și Medicină,
Filosofie (venind din Quadrivium, Științele Numărului: Aritmetică, Geometrie,
Muzică și Astrologie). Pe aici au trecut Copernic, Galilei, dar și stolnicul
Constantin Cantacuzino. Poate și misteriosul cavaler din mormîntul nr. 10, de
la Curtea de Argeș, care avea un inel cu piatră neagră, cum purtau padovanii ca
să se ferească de ciumă... Școala padovană, fidelă lui Aristotel, a profesat
mereu o detașare aparte în raport cu creștinismul. Aici se studiau, de exemplu,
“Comentariile” lui Averroes, pentru
care materia și mișcarea erau eterne și increate. Pietro Pomponazzi, cel mai
vestit renascentist al orașului, considera că sufletul nu este decît forma sau
entelehia corpului, astfel încît spiritul omenesc se degradează odată cu
trupul. În politică, o astfel de concepție realistă te apropie mai degrabă de
Machiavelli decît de Sf. Augustin. Mă plimb pe coridoarele Palatului Bo (este
deschisă și curtea interioară), împodobite cu blazoanele rectorilor și
profesorilor. Nu prea mai e un loc liber. Apoi, pizza și bere, ca în studenție!
O
mandală vegetală
O nouă zi, o nouă excursie! De data asta,
folosim tramvaiul, care ne duce, cuminte, la Catedrala Sf. Anton. “Il Santo”, cum îi spun cu
simplitate padovanii, născut într-o familie bogată, la Lisabona, în 1195, a
ales de tînăr calea bisericii, alături de ordinul călugăresc augustinian, apoi
franciscan. Orator strălucit, făcător de minuni și vindecător, Sf. Anton s-a
săvîrșit din viață la 36 de ani, la Padova, iar de atunci și pînă astăzi faima
sa n-a încetat să crească. Ajutor al săracilor, găsitorul lucrurilor furate,
învățător al copiilor – iată doar cîteva atribute ale Sfîntului! Catedrala care îi adăpostește mormîntul
datează din secolul al XIII-lea. Apropiindu-te, realizezi că e uriașă – turle
avîntate și cupole bizantine îi conferă un aspect incredibil, de oraș într-o
clădire! Intrînd, privirea îți este atrasă instantaneu de altarul Fecioarei de
pe Stîlp, frescă de secol XIV a lui Stefano din Ferrara. Mormîntul Sfîntului,
un sarcofag de marmură albă, vegheat de îngeri din bronz, este pe dreapta,
aproape acoperit cu flori și bilețele de mulțumire. În Capela Tezaurului Relicvar
se păstrează moaște ale Sfîntului. În piața Catedralei, negustorii de
suveniruri vînd tot felul de nimicuri, sub privirile severe ale statuii
condotierului Erasmo de Narni, supranumit Gattamelata. Mă gîndesc că Donatello îl
respecta pe Signore Mîță Blîndă, care zgîria rău, de l-a înfățișat călare pe un
cal robust, în postura unui Cezar triumfător. Gattamelata a fost „podesta” la
Padova, un magistrat deținînd puterea supremă, după modelul pretorului roman.
Mormîntul Apostolului Luca
În apropiere, vizităm Basilica Sf. Iustina,
unde se află un mormînt și mai special – acela al Sf. Apostol Luca. Într-o
capelă simplă, vegheat de o icoană ortodoxă a Maicii Domnului, sarcofagul
Sfîntului trece aproape neobservat! Cum au ajuns moaștele aici? Se știe că Sf
Luca, discipol al Sf. Pavel, a murit în Teba, în jurul anului 100. Osemintele
sale au fost aduse la Constantinopol, în biserica Sf. Apostoli, pe la 338, unde
li s-a pierdut urma. Apoi apar la Padova, în 1177. Peste două sute de ani,
Împăratul Carol al IV-lea duce capul Sfîntului la Praga, depunîndu-l cu fast în
Catedrala Sf. Vitus. De atunci, italienii par a fi uitat de restul osemintelor.
Abia în 1992, mitropolitul grec de Teba trimite o scrisoare episcopului de
Padova, cu rugămintea de a i se dona o parte din moaște. Sarcofagul este deschis
și – uimire! În el a fost găsit un schelet fără cap. Comparînd scheletul cu
craniul de la Praga, a rezultat o potrivire perfectă. Iar analiza ADN a relevat
că osemintele au aparținut unui bărbat, din populația orientală specifică
Antiohiei. Ne închinăm ortodox și ne mirăm de ce mormîntul Sf. Apostol e
prezentat cu atîta discreție. Oricum, dacă treceți prin Padova, nu îl ratați!
Prato della Valle
De la Basilica Sf. Iustina mergem în Prato
della Valle, un parc rotund, cu jocuri de apă și statui ale padovanilor
celebri, prezentat în toate ghidurile turistice drept o oază de liniște și
răcoare, construită pe locul fostului teatru roman. Ei, aș! Acum găzduiește un
festival de street food, cu participare internațională! Brînză franțuzească,
pîrjoale mexicane, chipsuri americane, pînă și papricaș unguresc... Vînzătorii
își strigă marfa în gura mare, lumea se îmbulzește, tiribombele mai lipsesc și
te-ai crede la Moși! Așa că o luăm binișor la picior și ne ducem glonț la
Grădina Botanică. Aici e liniște, picături strălucitoare atîrnă pe frunze.
Aflăm că este cel mai vechi stabiliment de acest fel din Europa, fondat în 1545
printr-un decret al Serenissimei Republici Venețiene, pe terenul călugărilor
benedictini. Scopul? Cultivarea plantelor de leac și, implicit, descurajarea
șarlatanilor care vindeau “remedii” din plante. Déjà am
devenit curios.
Orto Botanico
Pătrundem într-un
spațiu circular, înconjurat cu ziduri frumos ornate, în care este înscris un
pătrat împărțit în patru de alei care se unesc într-un punct central, marcat de
o fîntînă. În fiecare sector se află plante vindecătoare,
plante rare, plante otrăvitoare, cu tăblițe de identificare. Nu lipsesc
plantele acvatice, în bazine speciale, nici arboretul, nici “vedetele” – aici, cea mai bătrînă
Magnolie Grandiflora din Europa, dincolo, un Ginko Biloba de 18 m înălțime! Ce
mai, am ajuns într-o mandală vegetală, o planșă dintr-un ierbar gigantic! Mă
uită Dumnezeu citind nume, specii și familii. La otrăvitoare, distracția e
completată cu semne grafice – o cruce pentru o plantă care te năucește, trei
cruci pentru una care te omoară și dacă ai mîncat carnea unei vaci care a
rumegat-o! De jur împrejur, aleile duc la patru statui, reprezentări alegorice
ale anotimpurilor. Flori, lăstari, frunze. O pace vegetală mă învăluie – parcă
n-aș mai pleca de aici. Dar, dintr-un colț al grădinii, “Palmierul lui Goethe” mă
cheamă. Este o plantă uluitoare, cu frunze deosebite, funcție de înălțimea la
care se găsesc. Văzînd-o în timpul călătoriei sale în Italia, gînditorul de la Weimar
a crezut că a găsit planta originară, din care s-au diferențiat toate
celelalte, precum rasele omenești din bătrînul Adam. Desigur, o eroare. Dar cît
de fecundă! Lîngă renascentista “Orto Botanico”, dăm peste o modernă structură de sticlă și oțel, o seră
imensă, adăpostind specii tropicale. Apa curge în cascade, într-un circuit
complicat, iar clase de puștani desenează, se joacă și învață, sub ochii atenți
ai învățătoarelor.
Ceasul astrologic
După amiază, din nou în centru, marcat de
clădirea imensă numită “Palazzo della Ragione”, structură medievală multietajată, cu porticuri
și logii. Din păcate, nu este deschisă publicului, așa că ne mulțumim cu cele
două piețe care o înconjoară – piața de fructe și piața de verdețuri. Tarabe cu
legume, flori, măcelării, băcănii, alături de reprezentări zodiacale și fresce
renascentiste. Domul este în renovare, intrăm doar în Baptisteriu. Stil romano-lombard,
de secol XII, un aer primitiv și o frescă impresionantă – în jurul lui Iisus Pantocrator
roiesc, ca albinele în jurul mătcii, sute de figuri de sfinți. Seara mă prinde învîrtind
un pahar cu Aperol Spritz, la o masă în Piazza dei Seniori, cu ochii la marele orologiu
astrologic de pe Palazzo del Capitaniato. Pe cadran, Soarele se mișcă pe cercul
zodiacal, fiind marcate aspectele cu Luna fixă – conjuncții, trigoane, cuadraturi,
sextile. În jur, Padova – un univers în care constelații umane se formează și se
despart, cu îmbrățișări și salutări sonore.
(din Cartea Calfei călătoare, volumul doi)