marți, iulie 23, 2019

O cetate cu ziduri de apă


Motto (adaptat): S-a stins viața falnicei Veneții,
N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrund turiștii, dărîmînd păreții !



 Canal Grande

Uite că nu scap de ce m-am temut! Astăzi plec spre Veneția și am inima strînsă. Mă gîndesc că voi găsi un oraș asediat de turiști, calamitat, de nefrecventat. Știri recente spun că venețienii, exasperați, cer introducerea de taxe mari pentru vizitatori. Dar o fac cu jumătate de gură – orașul din lagună trăiește de pe urma turismului. Un paradox tragic. De la Padova la Veneția, trenul face cam 45 de minute, cu avantajul că te lasă chiar în inima orașului, la Gara Santa Lucia, după ce străbate un pod lung de kilometri, printre ape. Majoritatea venețienilor s-au mutat pe continent” – din goana trenului zăresc spații industriale, depozite, porturi în care stau ancorate vase de croazieră, înalte cît blocurile cu zece etaje. Gara mare și animată seamănă, cumva, cu aceea din Florența, numai că, ieșind de la peroane, dai de apă. Soluția optimă de transport este abonamentul de o zi sau două, cu toate rutele incluse. Veți primi un card de acces, pe care ar fi bine să nu-l pierdeți – funcționează ca o cheie electronică pentru turnicheți. Și zău că veți avea parte de ei, peste tot!

 Basilica San Marco


Ne hotărîm să luăm un vaporetto, pînă în Piața San Marco. În jur, lume amestecată – localnici care merg la piață, doamne bătrîne cu căței, japonezi cocoșați sub povara Nikoanelor, copii. Canal Grande, autostrada de apă, este străbătut de bărci cu motor, gondole și șalupe rapide. Nu reușesc să identific palatele celebre de pe mal, prea sînt multe și coșcovite – igrasia urcă, invariabil, pînă la primul etaj. Palatul venețian este, de fapt, o construcție care a servit scopurilor negustorești – la parter se găseau depozite, deasupra - birouri și săli mari, de primire, iar celelalte două-trei niveluri adăposteau apartamente. Cum spațiul este redus, clădirea are o formă trapezoidală, cu latura lungă și împodobită spre apă. În spate – Dumnezeu cu mila! Dar cum au construit oamenii ăștia în lagună? Povestea e cunoscută – totul stă pe trunchiuri de copac, înfipte în mîl, peste care s-au bătut scînduri, peste care s-au pus blocuri de piatră. De sute de ani, fiind scufundate total, în lipsa oxigenului, lemnele nu putrezesc ci se pietrifică. În apa lagunei, Veneția a crescut ca o colonie de corali. De ce? Pentru a se feri de năvălitori, apoi pentru a face mai ușor comerț, cu galerele sale ieșite din pîntecele Arsenalului. O cetate cu ziduri de apă, întinsă pe fiecare petec de pămînt disponibil, care și-a atins apogeul pe la 1450, cînd controla un vast imperiu comercial, în Adriatică și în Mediterană. O Republică moștenind (ba chiar prădînd) tradiția artistică a Bizanțului. O pavăză din vîsle, tunuri și bordaje în calea turcilor, un cuib de tîlhari, aventurieri și exploratori. Un arbitru al eleganței și al bunului gust dar și o mare casă de toleranță. O oligarhie dependentă de ritualuri și o birocrație securistică, bizuindu-se de turnători. Dar oare ce n-a fost Veneția? 


  Sala Marelui Consiliu - Palatul Dogilor


Coborîm la Ponte del Rialto și ne amestecăm în masa turiștilor. E plin de gură-cască. Magazinele de suveniruri te îmbie cu tot felul de nimicuri, la prețuri imposibile. Rapid, ne pierdem pe străduțele pitorești, înspre Piața San Marco, salonul de primiri al Europei, cum i se spunea în epoca napoleoniană. Astăzi, salonul s-a umplut cu neamuri de la țară. În fața Basilicii, cozi interminabile. Cum nu e chip să intri, fără să te calce în picioare grupurile de ruși și de chinezi, mai bine o admiri pe dinafară – pare o Sfîntă Sofia, construită de barbarii gotici ai Lombardiei, care au încurcat planurile! Începută prin secolul al IX-lea, ca să adăpostească moaștele Sf. Marcu, furate din Alexandria, și-a căpătat aspectul final abia peste vreo mie de ani. Răstimp în care i-au crescut domuri, coloane și fleșe, de nenumărat. Pare un morman de prăzi de război. Deasupra intrării, patru cai poleiți cu aur se cabrează neputincioși – nu se vor mai întoarce niciodată în grajdul lor din Constantinopol. Mozaicuri imense, aurite, împodobesc fațadele. O arhitectură fără perspective, mai degrabă o scenografie – Piața San Marco este o uriașă scenă de teatru, cu Domul, Campanila și Palatul Dogilor pe fundal. Culori pietrificate, voluptoase, intensifică sentimentul de strălucire crepusculară, de melancolie rafinată. Mi-aș dori să văd Veneția iarna, golită de turiști, prin cețuri și fulgi de zăpadă.

 
Piața San Marco

 
Dogana al Mare

Pînă la urmă, n-am ce face și mă așez la coadă pentru Palatul Dogilor. Peste o oră, reușesc să intru. Interioarele sînt fascinante, monumentale. Trecem prin camerele de consiliu și de judecată, pînă în Sala Mare, care poate adăposti 1700 de persoane.  Portrete ale dogilor, scene de bătălie la dimensiuni colosale, Paradisul” lui Tintoretto.  Săli de arme,  mobile din lemn rar – latura diurnă a Puterii. Urmează și cea nocturnă – pătrundem în birourile Inchiziției. Aici, sub tavane pictate, funcționarii umbrelor analizau denunțurile, interogau suspecții și îi trimiteau spre labirintul celulelor, pe Podul Suspinelor, o structură închisă, prin care abia răzbate o rază de soare. Ajung acum în pîntecele bestiei, printre săli de tortură și carcere, gîndindu-mă cum naiba a evadat de aici Casanova, pe la 1756, acuzat de magie, blasfemie și spionaj. La ieșire, mi se pare că au scăzut cozile la Dom și intru sub bolțile magnifice. Mare greșeală! Jumătate din Asia s-a mutat înăuntru și face poze la altar. 





 Galeria Academiei


A venit ora mesei și zău dacă știu ce să aleg! Peste tot înghesuială și mîncare proastă, pentru turiști. N-am de lucru și aleg o locantă, pe lîngă Teatro La Fenice. Chelneri de culoare mă servesc cu minestrone, o zeamă lungă de legume, pe care aș recomanda-o bolnavilor de stomac, și cu spaghetti al nero di seppia. Bune macaroane, cu cerneala lor cu tot... Lejer întremat, mă pregătesc pentru partea a doua a zilei – o vizită la Galeria Academiei. Clădirea nu impresionează cu nimic. În schimb, aici poți găsi marea pictură venețiană – Madonele fraților Bellini, procesiunile hieratice ale lui Carpaccio, peisajele copleșitoare ale lui Tintoretto. Și cireșele de pe tort – Tripticul Sfintei Liberata și cel al Ermiților, realizate de fantastul Hieronimus Bosch. Ca de obicei, pierd simțul timpului, uitîndu-mă la orașele sale miniaturale și la creaturile halucinante care le populează. În plus, mai găsesc și o expoziție temporară cu desene leonardești, studii ale măsurii corpului uman. Excelent! 



 San Giorgio Maggiore

 Ziua se încheie cu o vizită la biserica San Giorgio Maggiore, construită de Palladio, pe insula cu același nume. Andrea di Pietro, zis Palladio, a fost poate cel mai interesant arhitect și filosof al arhitecturii din Cinquecento. Succesor al lui Alberti și Bramante, s-a inspirat major din stilul Romei antice, pe care îl teoretizează în „Patru tratate despre arhitectură”, lucrare apărută în 1570. Folosește ordinele clasice, cu pilaștri, porticuri logii - pentru clădiri laice. Faimoasele sale vile se găsesc răspîndite în întreaga regiune Veneto. În schimb, în plină epocă barocă, arhitectul construiește biserici austere, temple glaciale, ca pentru academii de gînditori”, vorba lui G.M. Cantacuzino. San Giorgio Maggiore nu face excepție. O găsesc scăldată în lumină artificială – imensa fațadă de marmură albă strălucește. Interiorul e vast și aerisit. Dar ce văd? În naos, sub cupolă, a fost plasată o operă de artă modernă” – un turn de plastic, ca niște post-it-uri gigantice, puse unele peste altele! Nimeni nu poate să-mi explice monstruozitatea. Stînjenit, urc cu liftul în clopotnița înaltă și subțire, de unde se deschide cea mai frumoasă panoramă venețiană. Trag aerul sărat în piept și încerc să uit.



(Din Cartea Calfei călătoare, Vol 2, în pregătire)

luni, iulie 08, 2019

Tutti Frutti – Padova, Veneția, Ravenna



Vedere padovană

Fac ce fac și tot în Italia ajung! Anul acesta mi-am propus un traseu mai ambițios, prin cîteva orașe extrem de diferite, fiecare cu specificul său. Întîi, vreau să văd Padova, universitara Padovă, unde au studiat domni și boieri români, poate și legendarul Prinț Negru, al cărui mormînt a fost găsit la Curtea de Argeș. Apoi, două-trei zile în Veneția, aglomerata, turistica Serenissimă, pe urmele bisericilor lui Palladio. Dacă mi-ajunge timpul, dau o fugă și la Verona, despre care am auzit numai lucruri bune. În fine, în partea a doua a călătoriei, o să poposesc la Bologna, de unde pot ajunge ușor la Ravenna, capitala bizantină a Italiei, pentru mozaicurile sale paleo-creștine. Așadar, de toate pentru toți. Tutti Frutti! Patru nopți cazare la Padova, trei la Bologna – ar trebui să fie de ajuns. Între orașe – trenul! V-am mai spus – este cel mai comod mijloc de locomoție, punctual și ieftin. Unde mai pui că te introduce treptat în atmosferă, cu elevii săi zîmbitori, făcînd naveta, cu doamne guralive, vorbind interminabil la telefon, cu controlori eleganți și curtenitori. Da, și cu turiști buimaci – mai ales asiatici, dar cu farmecul lor.


Domul din Padova

Zis și făcut! Iată-mă așadar pe aeroportul din Treviso, într-o dimineață de aprilie, după un zbor de nici două ore. Cursele low cost aterizează aici, nu pe Marco Polo, poarta aeriană a Veneției! Treviso e un orășel la vreo 40 de km de Padova și la vreo 30 km de Veneția, care poate fi plăcut, într-o plimbare de o jumătate de zi. Numai că acum plouă îndesat și sînt vreo 15 grade! Nu mă așteptam ca primăvara capricioasă din România să aibă o soră italiancă... În fine, cu arme și bagaje (ude!), mă adăpostesc într-o stație de autobuz, ca să ajung la gară. Acuma parcă nu mai sînt atît de convins de farmecul călătoriilor feroviare și îmi vine să mă întorc la București, numai că partea lucidă a minții îmi aduce aminte că am bilete de întoarcere abia peste o săptămînă. Și de la Bologna!  Vine mașina, e plină! În fine, cu scusi!” și “permesso?” (un fel de cu chiu, cu vai!”), cu “Dov’e la stazione?”, ajungem! În bufetul gării e cald și animație. Revin la sentimente mai bune după un cappucinno cald, băut la tejghea, că e mai ieftin (pe aici se pronunță “cappuccio”, cît mai gutural cu putință). Viva Italia! 

Minunile ascunse ale Padovei

Personalul de Padova se pune în mișcare. Peisajul se schimbă, periferiile din Treviso lasă loc unor cîmpuri agricole cultivate de minune, însă pline de bălți, lacuri, mări. Se vede că a plouat zdravăn. Și, în timp ce tovarășa mea de călătorie (și de viață, ce să ne mai dăm după deget...) nu se mai satură admirînd afișajul electronic al vagonului, pe care apare ruta, viteza, legăturile și alte o mie și una de informații utile, eu recapitulez în minte informațiile despre Padova. În stilul funcțional al Căilor Ferate Italiene, ar putea fi afișate, și ele, cam așa: Padova, un oraș milenar. Întemeietor legendar – Antenor, signore troian, scăpat din măcelul aheilor. Cele mai vechi urme de locuire - din secolul al X-lea î.Hr. Populația de atunci, Veneții, se ocupa cu agricultura. Contact cu romanii de prin secolul al III-lea î.Hr. Comerț, prelucrarea lînii, lavoro dalle otto alle cinque! Numele roman – Patavium. Invaziile barbare strică bisnisul vreo 700 de ani. Orașul își revine abia pe la începutul mileniului doi. În 1221, un grup de profesori și elevi, plecați din Bologna din cauza orarului încărcat, fondează la Padova o universitate care va deveni faimoasă. După 1400, Leul Înaripat al Veneției își va lua partea din afacerile padovane. În secolul al XIX-lea, Napoleon îi alungă pe venețieni, dar bucuria e de scurtă durată – vin austro-ungarii! Abia după 1866, orașul revine regatului Italiei. Dar aventura padovană continuă. Două războaie mondiale, greve și lupte de stradă, ascensiunea și căderea mișcării fasciste. Bombardamentele aliate din anii ’40 distrug monumente inestimabile. Apoi reconstrucție treptată – azi, Padova e un important pol industrial, nod feroviar și centru universitar. Semn că pacea face bine.

Nici n-am terminat cu prezentarea că trenul a și ajuns în gară. Clădirea e funcțională, mai degrabă decît impunătoare, are 11 peroane, 450 de trenuri pleacă de aici zilnic. Cîteva magazine, multe case de bilete automate etc. Ieșim pe Corso del Popolo. Spații largi, circulație restricționată. Pe aici trec doar tramvaie și autobuze. Găsim imediat hotelul, găzduit de o splendidă clădire de epocă. În schimb, vecinătățile mi se par dubioase – mulți tineri de culoare, fast food-uri etnice, blocuri. Oricum nu îmi propuneam să explorez cartierul gării... Ne tragem sufletul, ne schimbăm și ne pregătim pentru a doua parte a zilei – o excursie pe jos, ca să ne obișnuim cu orașul, către Capela Scrovegni și către Universitate. Mai ales că ploaia a stat.


Capela Scrovegni

Drumul către centru este plăcut. Clădiri vechi, cu frontoane decorate, care se oglindesc în pereții de sticlă ai clădirilor noi, bănci, hoteluri, palestre, Corso Garibaldi trecînd peste rîul Bacchiglione și iată-ne ajunși. Capela Scrovegni se află într-un parc, alături de ruinele fostei arene romane. Biserica a fost construită în urmă cu 700 de ani, de bancherul padovan Enrico Scrovegni, pentru pomenirea în veci a sufletului tatălui său, după unii, sau pentru iertarea păcatelor sale, după alții. Nu vă mirați! Chiar dacă, astăzi, cămătarii au ajuns să dea lecții de moralitate clienților (iar cei de la FMI – popoarelor), în Evul Mediu erau puși la locul lor. Mai precis, în cercul al șaptelea din Infern, acolo unde îi găsește Dante: “Văzut-am mulți și-am cercetat destui/din cei sortiți văpăii să-i împungă/ fără-a-i cunoaște; dar de gît văzui/ că fiecare-avea legat-o pungă/ cu-alminteri semn și-alminterea culoare/ și cu nesaț priveau la ea-ntr-o dungă” (Divina Comedie, Infernul, Cîntul XVII, traducere Eta Boeriu). Din punga asta, Scrovegni a scos ce trebuia și s-a adresat celui mai mare artist al Italiei, Giotto, invitîndu-l să vină la Padova și să construiască.


Sărutul lui Iuda - frescă de Giotto, în Capela Scrovegni

În 1303, Giotto, ca să folosim tot o expresie dantescă, era în miezul vieții lui, cam la 35 de ani. Își terminase de mult ucenicia pe lîngă Cimabue, își fixase stilul, renunțînd la solemnitatea bizantină pentru un spor de expresivitate, lucru ilustrat perfect la Assisi. Papa Bonifaciu al VIII-lea se bizuise pe el, cu prilejul jubileului de la 1300. Lumea îl considera cel mai mare maestru italian, pe bună dreptate. Și iată-l răspunzînd invitației bancherului padovan, care îi dă mînă liberă! Rezultatul? Giotto la superlativ. Modesta biserică, atît de neatrăgătoare pe dinafară, este un sipet cu comori – 42 de fresce, ilustrînd viața Maicii Domnului și a lui Iisus Hristos, cu sute de personaje, animate de emoții care li se citesc pe față, grupate în tablouri extrem de dinamice. Totul, în culori extraordinare, vibrante, o lume în sine, încununată de o boltă lapis-lazuli, bătută cu stele aurii. Un astfel de albastru n-am mai văzut de la Voroneț. Și nici nu credeam să mai existe.

Capela Scrovegni este de ceva timp în patrimoniul UNESCO. Scăpată ca prin minune din bombardamentele Celui de-al Doilea Război Mondial, începuse să se degradeze. Atenți, italienii și-au luat toate măsurile necesare pentru conservare. Acum, turiștii așteaptă într-o cameră-ecluză să se egalizeze temperatura, să se elimine vaporii de apă. Același sistem care protejează, la Milano, “Cina cea de Taină”. Numai noi, românii, lăsăm frescele Bucovinei sub ploaie și ninsoare, de parcă ar fi ceva normal. Măcar să le vizităm cît mai repede, că nu se știe cît vor mai rezista. Îngîndurat, îmi reiau drumul către Universitate. Pe nesimțite, ajung într-o piață unde un sarcofag îmi atrage atenția. Este nici mai mult, nici mai puțin decît sarcofagul lui Antenor, troianul! Zău dacă nu m-am înveselit la loc! Parcă aș fi descoperit mormîntul lui Bucur Ciobanul, cu fluier și chimir, în Piața Unirii. Dar ceea ce, la noi, frizează ridicolul, la italieni capătă respectabilitate – sarcofagul ăsta e pus aici încă din Evul Mediu!



Palatul Bo

Cade seara peste Padova dar nu mă opresc - Palatul Bo, sediul Universității, e la o aruncătură de băț. Dan A. Lăzărescu spunea undeva că, la baza civilizației occidentale, stă contractul. Contractul de ajutor reciproc între senior și vasali. Contractul de execuție a catedralei între francmasoni și cler. Contractul de educație între magistru și discipol, în Universitate. La Padova, semințele contractului au dat naștere unei instituții seculare. La început, studii de Drept (încununare a ceea ce se numea Trivium - Științele Cuvîntului: Gramatică, Logică, Retorică), apoi și Medicină, Filosofie (venind din Quadrivium, Științele Numărului: Aritmetică, Geometrie, Muzică și Astrologie). Pe aici au trecut Copernic, Galilei, dar și stolnicul Constantin Cantacuzino. Poate și misteriosul cavaler din mormîntul nr. 10, de la Curtea de Argeș, care avea un inel cu piatră neagră, cum purtau padovanii ca să se ferească de ciumă... Școala padovană, fidelă lui Aristotel, a profesat mereu o detașare aparte în raport cu creștinismul. Aici se studiau, de exemplu, Comentariilelui Averroes, pentru care materia și mișcarea erau eterne și increate. Pietro Pomponazzi, cel mai vestit renascentist al orașului, considera că sufletul nu este decît forma sau entelehia corpului, astfel încît spiritul omenesc se degradează odată cu trupul. În politică, o astfel de concepție realistă te apropie mai degrabă de Machiavelli decît de Sf. Augustin. Mă plimb pe coridoarele Palatului Bo (este deschisă și curtea interioară), împodobite cu blazoanele rectorilor și profesorilor. Nu prea mai e un loc liber. Apoi, pizza și bere, ca în studenție!

O mandală vegetală

O nouă zi, o nouă excursie! De data asta, folosim tramvaiul, care ne duce, cuminte, la Catedrala Sf. Anton. “Il Santo”, cum îi spun cu simplitate padovanii, născut într-o familie bogată, la Lisabona, în 1195, a ales de tînăr calea bisericii, alături de ordinul călugăresc augustinian, apoi franciscan. Orator strălucit, făcător de minuni și vindecător, Sf. Anton s-a săvîrșit din viață la 36 de ani, la Padova, iar de atunci și pînă astăzi faima sa n-a încetat să crească. Ajutor al săracilor, găsitorul lucrurilor furate, învățător al copiilor – iată doar cîteva atribute ale Sfîntului!  Catedrala care îi adăpostește mormîntul datează din secolul al XIII-lea. Apropiindu-te, realizezi că e uriașă – turle avîntate și cupole bizantine îi conferă un aspect incredibil, de oraș într-o clădire! Intrînd, privirea îți este atrasă instantaneu de altarul Fecioarei de pe Stîlp, frescă de secol XIV a lui Stefano din Ferrara. Mormîntul Sfîntului, un sarcofag de marmură albă, vegheat de îngeri din bronz, este pe dreapta, aproape acoperit cu flori și bilețele de mulțumire. În Capela Tezaurului Relicvar se păstrează moaște ale Sfîntului. În piața Catedralei, negustorii de suveniruri vînd tot felul de nimicuri, sub privirile severe ale statuii condotierului Erasmo de Narni, supranumit Gattamelata. Mă gîndesc că Donatello îl respecta pe Signore Mîță Blîndă, care zgîria rău, de l-a înfățișat călare pe un cal robust, în postura unui Cezar triumfător. Gattamelata a fost „podesta” la Padova, un magistrat deținînd puterea supremă, după modelul pretorului roman.


Mormîntul Apostolului Luca

În apropiere, vizităm Basilica Sf. Iustina, unde se află un mormînt și mai special – acela al Sf. Apostol Luca. Într-o capelă simplă, vegheat de o icoană ortodoxă a Maicii Domnului, sarcofagul Sfîntului trece aproape neobservat! Cum au ajuns moaștele aici? Se știe că Sf Luca, discipol al Sf. Pavel, a murit în Teba, în jurul anului 100. Osemintele sale au fost aduse la Constantinopol, în biserica Sf. Apostoli, pe la 338, unde li s-a pierdut urma. Apoi apar la Padova, în 1177. Peste două sute de ani, Împăratul Carol al IV-lea duce capul Sfîntului la Praga, depunîndu-l cu fast în Catedrala Sf. Vitus. De atunci, italienii par a fi uitat de restul osemintelor. Abia în 1992, mitropolitul grec de Teba trimite o scrisoare episcopului de Padova, cu rugămintea de a i se dona o parte din moaște. Sarcofagul este deschis și – uimire! În el a fost găsit un schelet fără cap. Comparînd scheletul cu craniul de la Praga, a rezultat o potrivire perfectă. Iar analiza ADN a relevat că osemintele au aparținut unui bărbat, din populația orientală specifică Antiohiei. Ne închinăm ortodox și ne mirăm de ce mormîntul Sf. Apostol e prezentat cu atîta discreție. Oricum, dacă treceți prin Padova, nu îl ratați!


Prato della Valle

De la Basilica Sf. Iustina mergem în Prato della Valle, un parc rotund, cu jocuri de apă și statui ale padovanilor celebri, prezentat în toate ghidurile turistice drept o oază de liniște și răcoare, construită pe locul fostului teatru roman. Ei, aș! Acum găzduiește un festival de street food, cu participare internațională! Brînză franțuzească, pîrjoale mexicane, chipsuri americane, pînă și papricaș unguresc... Vînzătorii își strigă marfa în gura mare, lumea se îmbulzește, tiribombele mai lipsesc și te-ai crede la Moși! Așa că o luăm binișor la picior și ne ducem glonț la Grădina Botanică. Aici e liniște, picături strălucitoare atîrnă pe frunze. Aflăm că este cel mai vechi stabiliment de acest fel din Europa, fondat în 1545 printr-un decret al Serenissimei Republici Venețiene, pe terenul călugărilor benedictini. Scopul? Cultivarea plantelor de leac și, implicit, descurajarea șarlatanilor care vindeau remedii” din plante. Déjà am devenit curios.


Orto Botanico

Pătrundem într-un spațiu circular, înconjurat cu ziduri frumos ornate, în care este înscris un pătrat împărțit în patru de alei care se unesc într-un punct central, marcat de o fîntînă. În fiecare sector se află plante vindecătoare, plante rare, plante otrăvitoare, cu tăblițe de identificare. Nu lipsesc plantele acvatice, în bazine speciale, nici arboretul, nici vedetele– aici, cea mai bătrînă Magnolie Grandiflora din Europa, dincolo, un Ginko Biloba de 18 m înălțime! Ce mai, am ajuns într-o mandală vegetală, o planșă dintr-un ierbar gigantic! Mă uită Dumnezeu citind nume, specii și familii. La otrăvitoare, distracția e completată cu semne grafice – o cruce pentru o plantă care te năucește, trei cruci pentru una care te omoară și dacă ai mîncat carnea unei vaci care a rumegat-o! De jur împrejur, aleile duc la patru statui, reprezentări alegorice ale anotimpurilor. Flori, lăstari, frunze. O pace vegetală mă învăluie – parcă n-aș mai pleca de aici. Dar, dintr-un colț al grădinii, Palmierul lui Goethe” mă cheamă. Este o plantă uluitoare, cu frunze deosebite, funcție de înălțimea la care se găsesc. Văzînd-o în timpul călătoriei sale în Italia, gînditorul de la Weimar a crezut că a găsit planta originară, din care s-au diferențiat toate celelalte, precum rasele omenești din bătrînul Adam. Desigur, o eroare. Dar cît de fecundă! Lîngă renascentista Orto Botanico”, dăm peste o modernă structură de sticlă și oțel, o seră imensă, adăpostind specii tropicale. Apa curge în cascade, într-un circuit complicat, iar clase de puștani desenează, se joacă și învață, sub ochii atenți ai învățătoarelor.


Ceasul astrologic 

După amiază, din nou în centru, marcat de clădirea imensă numită Palazzo della Ragione”, structură medievală multietajată, cu porticuri și logii. Din păcate, nu este deschisă publicului, așa că ne mulțumim cu cele două piețe care o înconjoară – piața de fructe și piața de verdețuri. Tarabe cu legume, flori, măcelării, băcănii, alături de reprezentări zodiacale și fresce renascentiste. Domul este în renovare, intrăm doar în Baptisteriu. Stil romano-lombard, de secol XII, un aer primitiv și o frescă impresionantă – în jurul lui Iisus Pantocrator roiesc, ca albinele în jurul mătcii, sute de figuri de sfinți. Seara mă prinde învîrtind un pahar cu Aperol Spritz, la o masă în Piazza dei Seniori, cu ochii la marele orologiu astrologic de pe Palazzo del Capitaniato. Pe cadran, Soarele se mișcă pe cercul zodiacal, fiind marcate aspectele cu Luna fixă – conjuncții, trigoane, cuadraturi, sextile. În jur, Padova – un univers în care constelații umane se formează și se despart, cu îmbrățișări și salutări sonore.

(din Cartea Calfei călătoare, volumul doi)

miercuri, martie 06, 2019

Trei zei din Panteonul românesc


Cavalerul Trac, Sîngiorzul și Călușul

Poporul român, sinteză istorică a populațiilor care s-au perindat în arealul carpato-danubiano-pontic, moștenește diverse reprezentări mitice de la substratul autohton, trac și geto-dac, dar și de la cultele greco-romane și orientale. Panteonul românesc, format din zei vechi și divinități recente, adaptate creștinismului, încă ritmează anul tradițional al țăranului, fie el cioban sau agricultor. La o cercetare atentă, folclorul nostru, cu bogăția sa de rituri și simboluri, pare a confirma teza guenoniană a sursei inițiatice, a Centrului care transmite influențe spirituale, fecundînd istoria. În cele ce urmează, vom urmări metamorfozele a trei zei din Panteonul românesc – Cavalerul Trac, Sîngiorzul și Călușul. Sau vorbim despre unul singur, în trei ipostaze, dar cu aceeași funcțiune?



Desenul de la Schitul Negru Vodă


Care era religia tracilor?

Călătorul care se încumetă să urce la Schitul Negru Vodă, de la Cetățeni, județul Argeș, va avea surpriza să descopere un desen schematic, înfățișînd un călăreț cu lance. Imaginea este săpată în peretele pietros al bisericii rupestre. Un alt călăreț, mult mai șters, poate fi identificat pe o stîncă de la poalele dealului. Legenda locului spune că schitul ar fi fost ctitorit de Negru Vodă, în timpul năvălirilor tătare din secolul al XIV-lea, dar arheologii au găsit urme mult mai vechi – o cetate de pămînt hallstatiană, precum și un mormînt de incinerație trac. Revenind la desen, sîntem tentați să îl asimilăm reprezentărilor de tip Călărețul trac”, extrem de răspîndite la nordul și la sudul Dunării.
Marele popor trac, de origine indo-europeană, despre care se poate vorbi cu mult înainte de primul mileniu î.H., ocupa un areal care se întindea de la Adriatica pînă la Marea Baltică, departe spre zona Iran-India de astăzi. Existau mai multe triburi, care purtau diverse nume, conform autorilor antici – la nordul Dunării erau dacii și geții, carpii – în actuala Moldovă subcarpatică,  costobocii - în Bucovina. La sudul Dunării erau tribalii, odrisii și besii. Lingviștii consideră că toți vorbeau aceeași limbă, cu diferențe dialectale, sau, măcar, se puteau înțelege între ei. În ciuda numărului mare (sau poate tocmai de aceea), tracii n-au avut niciodată un stat, cu atît mai puțin unul unitar, centralizat. N-au avut nici o cultură unitară, reflectată în urmele vieții materiale – sudul lumii trace s-a aflat sub o puternică influență elenistică, la început, apoi romană, în timp ce nordul a fost romanizat mult mai tîrziu.

Consultînd informațiile oferite de scriitorii antici, analizînd tezaurul folcloric al actualelor popoare care trăiesc pe fostul teritoriu trac și identificînd cuvinte ce supraviețuiesc în limbile moderne, istoricii sînt de părere că tracii erau politeiști. Divinitatea supremă, pomenită și în Dialogurile lui Platon, era grafiată de greci ca Salmoxis, Zalmoxis sau Zamolxis. Aceiași traci îi mai spuneau Gebeleizis (cf. Istoriilor” lui Herodot). Nu există nici o reprezentare vizuală a Marelui Zeu, așa cum nu există o scriere fonetică tracă. Probabil că tracii foloseau un sistem de grafeme simbolice, un sistem hieroglific, dar textele păstrate sînt foarte rare.  De aici, istoricii speculează că e posibil ca tracii să fi avut o interdicție a reprezentărilor vizuale și a scrisului. Astfel, cultul lui Zalmoxis capătă caracteristicile tuturor religiilor de mistere. Probabil că inițiaților li se impunea un anumit cod comportamental și de comunicare cu profanii.


Călărețul de la Madara. Bulgaria


Călărețul Trac și Frățiile Cavalerești

Cum se împacă asta cu multitudinea reprezentărilor Călărețului trac”, de care pomeneam mai înainte? Cercetătorii sînt de părere că această divinitate apare mult mai tîrziu, în primele două-trei secole după Hristos, sub influență elenistică. Figură mitică “postclasică”, se întîlneşte întîi la tracii de sud, apoi și la nordul Dunării. S-au descoperit sute de reprezentări, pe stele funerare, în basoreliefuri, unele de zeci de metri pătrați, cum e celebrul “Călăreț de la Madara”, în actuala Bulgarie. În Dobrogea, aceste “protoicoane” au fost găsite la Histria – una dintre ele a fost adusă în Argeș de familia Brătianu, găsindu-se actualmente zidită în fațada Vilei Florica. Călărețul este reprezentat în mișcare sau repaus. Uneori tînărul vînează un mistreț (simbolism explicat de Rene Guenon ca o revoltă a castei războinice împotriva castei sacerdotale), cu lancea (armă solară, prin excelență), alteori ține o cupă în mîna dreaptă. În fața sa se află un altar, un Copac al Vieții (pe care se încolăcește un șarpe). Călărețul este însoțit cîteodată de una-două figuri feminine, ipostaze ale Marii Zeițe. Un argat ține coada calului, un cîine se strecoară printre picioarele animalului.


Călărețul Trac - stelă de la Muzeul de Istorie Constanța

Care să fie funcțiunea acestui zeu? De menționat că reprezentările nu sînt însoțite niciodată de inscripții. Totuși, analizînd epitetele, numele date Cavalerului Trac (Marele”, „Puternicul”, „Vătaful”, „Stăpînul”), precum și simbolurile care îl înconjoară în reprezentări, putem accepta ipoteza că avem de-a face cu un zeu al vegetației, asociat reînvierii naturii, luminii solare și practicilor agricole. De asemenea, îi putem asocia un aspect „cavaleresc” și „vînătoresc”, dar și unul psihopomp – de însoțire a sufletului mortului către Lumea Cealaltă. Despre această funcțiune vorbesc foarte concludent cîntecele funerare românești. Să mai spunem că tînărul zeu nu era nemuritor – dar moartea sa era văzută ca o călătorie către Zalmoxis, o ascensiune în Pomul Vieţii. Putem specula că luptătorii geto-daci îl aveau ca patron, în Frății cavalerești, ceea ce îi făcea să lupte ca în transă și să primească moartea rîzînd.

Sîngiorz, cel care înfrunzește codrul

Dar, în secolul al doilea după Hristos, lumea tracilor era în declin. Creștinismul venea să înlocuiască vechile religii de mistere, iar sfinții săi, prin decizie politică, se suprapuneau peste figurile Zeilor. Astfel, Sf. Mare Mucenic Gheorghe, ofițer grec în garda împăratului Dioclețian,  torturat și martirizat în 23 aprilie 303 pentru că nu a abjurat credința creștină, se suprapune Cavalerului Trac. Că e așa o dovedește postura din icoane, practic identică cu aceea a Cavalerului, cît și funcțiunile sale spirituale. În Panteonul românesc, el se numește Sîngiorz, și înfrunzește codrul.


Sf. Gheorghe

Sîngiorz și Sumedru (Sf. Dumitru) fac pereche, împărțind anul pastoral în două anotimpuri simetrice – Sîngiorz deschide vara, la 23 aprilie, Sumedru deschide iarna, la 26 octombrie. Rivalitatea teribilă dintre cei doi se lasă cu moarte, pentru că de ei depinde ciclul vegetației și ordinea Firii – codrul trebuie să fie înfrunzit pînă la Sîngiorz și desfrunzit pînă la Sumedru. Să mai notăm că Sîngiorz este și protectorul cailor, luptător cu sulița, ocrotitor al copiilor și tinerilor, apărător de rele și durere, omorîtorul balaurului, scorpiei, șarpelui etc. În ciclul de sărbători care îi este dedicat, regăsim și celelalte simboluri ale Vechii Religii – Pomul Vieții este Armindenul sau Pomul de Mai, acea creangă înverzită de fag, care se pune la poartă, neîmpodobită, Pocalul de pe altar este plin cu vin pelin iar friptura de miel, făcută haiducește, amintește sacrificiul castei sacerdotale.

Călușul, Marele Mut

Cercetînd folclorul românesc, surprizele continuă. Aflăm că în aceeași perioadă (martie-aprilie), care este și cea a fătatului și a împerecherii cailor, se desfășura în vechime un ritual arhaic, de taină, numit Căluș. Astăzi, obiceiul a fost împins după Paște, la Rusalii. Despre ce e vorba? Timp de o săptămînă, o ceată masculină, sever ierarhizată (cu vătaf, ajutor de vătaf, stegar și călușari), împlinește diverse mistere, unele în secret, altele în public, din care dansul Călușarilor este doar o mică parte. De fapt, săptămîna este o reducție a Anului Solar și a vieții zeului Căluș, un zeu cabalin, de origine indo-europeană, figurat de un personaj aparte din ceată, numit Mut. Marele Mut pare o formă sublimată a Cavalerului Trac. El poartă în buzunar, ascuns, Ciocul Călușului, o efigie din lemn răsucit, învelit în blană de iepure, cu diverse plante de leac, pe care o arată pe furiș. Mutul poartă la brîu un falus de lemn, cu care fertilizează, prin simpla atingere, femeile fără copii. Are voie să facă orice, nu ascultă ordinele vătafului, joacă în mîini sau pe acoperișul caselor, sperie femeile. Un singur lucru îi este interzis – să vorbească. În jurul său, călușarii învîrtesc bastoane care, la origini, aveau capete de cal, poartă pinteni zornăitori și bete încrucișate peste piept, precum hamul.


Călușari la Golești, Argeș

Călușul își trăiește fulgerător viața. Se naște la Ridicarea Steagului, cînd tinerii depun jurămîntul, devenind o confrerie inițiatică, își trăiește viața în petrecere, de Rusalii, apoi moare și este îngropat, în efigie, urmînd a fi trezit la viață anul următor. Vraja funcționează sau a funcționat pînă de curînd. În 1935, căluşarii din Pădureţi, Argeş (conduşi de Ilie Martin din Maldăru) au fost selecţionaţi de Constantin Brăiloiu să participe la Festivalul Internaţional de Folclor, de la Londra (15-20 iulie), care se petrecea la Royal Albert Hall. A devenit legendar refuzul jucătorilor de a urca pe scenă fără usturoi la steag, despre care ei credeau că le conferă puteri supranaturale.


Călușari argeșeni

Din cele înfățișate pînă acum, rezultă cu claritate cum se transmite și cum supraviețuiește Tradiția pe aceste meleaguri, precum și cît de puternică este legătura poporului român cu rădăcinile sale arhaice. Timp de milenii, influențele spirituale ale celor Vechi s-au transmis neîncetat, sub măști diverse. Fie ca ele să fie operative și de acum înainte, într-un timp dificil, al amestecului de populații și al globalizării stilului de viață occidental!

Bibliografie:
Ghinoiu, Ion – Panteonul Românesc, Editura Enciclopedică, București, 2001;
Guenon, Rene – Simboluri ale Științei Sacre, Editura Humanitas, București, 2008;
Olteanu, Antoneta – Calendarele Poporului Român, Editura Paidea, București, 2001;
Paliga, Sorin, Comșa, Alexandru, Borangic, Cătălin – Tracii, Meteor Press, 2018;
Vulcănescu, Romulus – Mitologie Română, Ed. Academiei RSR, București, 1987.