miercuri, martie 06, 2019

Trei zei din Panteonul românesc


Cavalerul Trac, Sîngiorzul și Călușul

Poporul român, sinteză istorică a populațiilor care s-au perindat în arealul carpato-danubiano-pontic, moștenește diverse reprezentări mitice de la substratul autohton, trac și geto-dac, dar și de la cultele greco-romane și orientale. Panteonul românesc, format din zei vechi și divinități recente, adaptate creștinismului, încă ritmează anul tradițional al țăranului, fie el cioban sau agricultor. La o cercetare atentă, folclorul nostru, cu bogăția sa de rituri și simboluri, pare a confirma teza guenoniană a sursei inițiatice, a Centrului care transmite influențe spirituale, fecundînd istoria. În cele ce urmează, vom urmări metamorfozele a trei zei din Panteonul românesc – Cavalerul Trac, Sîngiorzul și Călușul. Sau vorbim despre unul singur, în trei ipostaze, dar cu aceeași funcțiune?



Desenul de la Schitul Negru Vodă


Care era religia tracilor?

Călătorul care se încumetă să urce la Schitul Negru Vodă, de la Cetățeni, județul Argeș, va avea surpriza să descopere un desen schematic, înfățișînd un călăreț cu lance. Imaginea este săpată în peretele pietros al bisericii rupestre. Un alt călăreț, mult mai șters, poate fi identificat pe o stîncă de la poalele dealului. Legenda locului spune că schitul ar fi fost ctitorit de Negru Vodă, în timpul năvălirilor tătare din secolul al XIV-lea, dar arheologii au găsit urme mult mai vechi – o cetate de pămînt hallstatiană, precum și un mormînt de incinerație trac. Revenind la desen, sîntem tentați să îl asimilăm reprezentărilor de tip Călărețul trac”, extrem de răspîndite la nordul și la sudul Dunării.
Marele popor trac, de origine indo-europeană, despre care se poate vorbi cu mult înainte de primul mileniu î.H., ocupa un areal care se întindea de la Adriatica pînă la Marea Baltică, departe spre zona Iran-India de astăzi. Existau mai multe triburi, care purtau diverse nume, conform autorilor antici – la nordul Dunării erau dacii și geții, carpii – în actuala Moldovă subcarpatică,  costobocii - în Bucovina. La sudul Dunării erau tribalii, odrisii și besii. Lingviștii consideră că toți vorbeau aceeași limbă, cu diferențe dialectale, sau, măcar, se puteau înțelege între ei. În ciuda numărului mare (sau poate tocmai de aceea), tracii n-au avut niciodată un stat, cu atît mai puțin unul unitar, centralizat. N-au avut nici o cultură unitară, reflectată în urmele vieții materiale – sudul lumii trace s-a aflat sub o puternică influență elenistică, la început, apoi romană, în timp ce nordul a fost romanizat mult mai tîrziu.

Consultînd informațiile oferite de scriitorii antici, analizînd tezaurul folcloric al actualelor popoare care trăiesc pe fostul teritoriu trac și identificînd cuvinte ce supraviețuiesc în limbile moderne, istoricii sînt de părere că tracii erau politeiști. Divinitatea supremă, pomenită și în Dialogurile lui Platon, era grafiată de greci ca Salmoxis, Zalmoxis sau Zamolxis. Aceiași traci îi mai spuneau Gebeleizis (cf. Istoriilor” lui Herodot). Nu există nici o reprezentare vizuală a Marelui Zeu, așa cum nu există o scriere fonetică tracă. Probabil că tracii foloseau un sistem de grafeme simbolice, un sistem hieroglific, dar textele păstrate sînt foarte rare.  De aici, istoricii speculează că e posibil ca tracii să fi avut o interdicție a reprezentărilor vizuale și a scrisului. Astfel, cultul lui Zalmoxis capătă caracteristicile tuturor religiilor de mistere. Probabil că inițiaților li se impunea un anumit cod comportamental și de comunicare cu profanii.


Călărețul de la Madara. Bulgaria


Călărețul Trac și Frățiile Cavalerești

Cum se împacă asta cu multitudinea reprezentărilor Călărețului trac”, de care pomeneam mai înainte? Cercetătorii sînt de părere că această divinitate apare mult mai tîrziu, în primele două-trei secole după Hristos, sub influență elenistică. Figură mitică “postclasică”, se întîlneşte întîi la tracii de sud, apoi și la nordul Dunării. S-au descoperit sute de reprezentări, pe stele funerare, în basoreliefuri, unele de zeci de metri pătrați, cum e celebrul “Călăreț de la Madara”, în actuala Bulgarie. În Dobrogea, aceste “protoicoane” au fost găsite la Histria – una dintre ele a fost adusă în Argeș de familia Brătianu, găsindu-se actualmente zidită în fațada Vilei Florica. Călărețul este reprezentat în mișcare sau repaus. Uneori tînărul vînează un mistreț (simbolism explicat de Rene Guenon ca o revoltă a castei războinice împotriva castei sacerdotale), cu lancea (armă solară, prin excelență), alteori ține o cupă în mîna dreaptă. În fața sa se află un altar, un Copac al Vieții (pe care se încolăcește un șarpe). Călărețul este însoțit cîteodată de una-două figuri feminine, ipostaze ale Marii Zeițe. Un argat ține coada calului, un cîine se strecoară printre picioarele animalului.


Călărețul Trac - stelă de la Muzeul de Istorie Constanța

Care să fie funcțiunea acestui zeu? De menționat că reprezentările nu sînt însoțite niciodată de inscripții. Totuși, analizînd epitetele, numele date Cavalerului Trac (Marele”, „Puternicul”, „Vătaful”, „Stăpînul”), precum și simbolurile care îl înconjoară în reprezentări, putem accepta ipoteza că avem de-a face cu un zeu al vegetației, asociat reînvierii naturii, luminii solare și practicilor agricole. De asemenea, îi putem asocia un aspect „cavaleresc” și „vînătoresc”, dar și unul psihopomp – de însoțire a sufletului mortului către Lumea Cealaltă. Despre această funcțiune vorbesc foarte concludent cîntecele funerare românești. Să mai spunem că tînărul zeu nu era nemuritor – dar moartea sa era văzută ca o călătorie către Zalmoxis, o ascensiune în Pomul Vieţii. Putem specula că luptătorii geto-daci îl aveau ca patron, în Frății cavalerești, ceea ce îi făcea să lupte ca în transă și să primească moartea rîzînd.

Sîngiorz, cel care înfrunzește codrul

Dar, în secolul al doilea după Hristos, lumea tracilor era în declin. Creștinismul venea să înlocuiască vechile religii de mistere, iar sfinții săi, prin decizie politică, se suprapuneau peste figurile Zeilor. Astfel, Sf. Mare Mucenic Gheorghe, ofițer grec în garda împăratului Dioclețian,  torturat și martirizat în 23 aprilie 303 pentru că nu a abjurat credința creștină, se suprapune Cavalerului Trac. Că e așa o dovedește postura din icoane, practic identică cu aceea a Cavalerului, cît și funcțiunile sale spirituale. În Panteonul românesc, el se numește Sîngiorz, și înfrunzește codrul.


Sf. Gheorghe

Sîngiorz și Sumedru (Sf. Dumitru) fac pereche, împărțind anul pastoral în două anotimpuri simetrice – Sîngiorz deschide vara, la 23 aprilie, Sumedru deschide iarna, la 26 octombrie. Rivalitatea teribilă dintre cei doi se lasă cu moarte, pentru că de ei depinde ciclul vegetației și ordinea Firii – codrul trebuie să fie înfrunzit pînă la Sîngiorz și desfrunzit pînă la Sumedru. Să mai notăm că Sîngiorz este și protectorul cailor, luptător cu sulița, ocrotitor al copiilor și tinerilor, apărător de rele și durere, omorîtorul balaurului, scorpiei, șarpelui etc. În ciclul de sărbători care îi este dedicat, regăsim și celelalte simboluri ale Vechii Religii – Pomul Vieții este Armindenul sau Pomul de Mai, acea creangă înverzită de fag, care se pune la poartă, neîmpodobită, Pocalul de pe altar este plin cu vin pelin iar friptura de miel, făcută haiducește, amintește sacrificiul castei sacerdotale.

Călușul, Marele Mut

Cercetînd folclorul românesc, surprizele continuă. Aflăm că în aceeași perioadă (martie-aprilie), care este și cea a fătatului și a împerecherii cailor, se desfășura în vechime un ritual arhaic, de taină, numit Căluș. Astăzi, obiceiul a fost împins după Paște, la Rusalii. Despre ce e vorba? Timp de o săptămînă, o ceată masculină, sever ierarhizată (cu vătaf, ajutor de vătaf, stegar și călușari), împlinește diverse mistere, unele în secret, altele în public, din care dansul Călușarilor este doar o mică parte. De fapt, săptămîna este o reducție a Anului Solar și a vieții zeului Căluș, un zeu cabalin, de origine indo-europeană, figurat de un personaj aparte din ceată, numit Mut. Marele Mut pare o formă sublimată a Cavalerului Trac. El poartă în buzunar, ascuns, Ciocul Călușului, o efigie din lemn răsucit, învelit în blană de iepure, cu diverse plante de leac, pe care o arată pe furiș. Mutul poartă la brîu un falus de lemn, cu care fertilizează, prin simpla atingere, femeile fără copii. Are voie să facă orice, nu ascultă ordinele vătafului, joacă în mîini sau pe acoperișul caselor, sperie femeile. Un singur lucru îi este interzis – să vorbească. În jurul său, călușarii învîrtesc bastoane care, la origini, aveau capete de cal, poartă pinteni zornăitori și bete încrucișate peste piept, precum hamul.


Călușari la Golești, Argeș

Călușul își trăiește fulgerător viața. Se naște la Ridicarea Steagului, cînd tinerii depun jurămîntul, devenind o confrerie inițiatică, își trăiește viața în petrecere, de Rusalii, apoi moare și este îngropat, în efigie, urmînd a fi trezit la viață anul următor. Vraja funcționează sau a funcționat pînă de curînd. În 1935, căluşarii din Pădureţi, Argeş (conduşi de Ilie Martin din Maldăru) au fost selecţionaţi de Constantin Brăiloiu să participe la Festivalul Internaţional de Folclor, de la Londra (15-20 iulie), care se petrecea la Royal Albert Hall. A devenit legendar refuzul jucătorilor de a urca pe scenă fără usturoi la steag, despre care ei credeau că le conferă puteri supranaturale.


Călușari argeșeni

Din cele înfățișate pînă acum, rezultă cu claritate cum se transmite și cum supraviețuiește Tradiția pe aceste meleaguri, precum și cît de puternică este legătura poporului român cu rădăcinile sale arhaice. Timp de milenii, influențele spirituale ale celor Vechi s-au transmis neîncetat, sub măști diverse. Fie ca ele să fie operative și de acum înainte, într-un timp dificil, al amestecului de populații și al globalizării stilului de viață occidental!

Bibliografie:
Ghinoiu, Ion – Panteonul Românesc, Editura Enciclopedică, București, 2001;
Guenon, Rene – Simboluri ale Științei Sacre, Editura Humanitas, București, 2008;
Olteanu, Antoneta – Calendarele Poporului Român, Editura Paidea, București, 2001;
Paliga, Sorin, Comșa, Alexandru, Borangic, Cătălin – Tracii, Meteor Press, 2018;
Vulcănescu, Romulus – Mitologie Română, Ed. Academiei RSR, București, 1987.

2 comentarii:

Kinga spunea...

Köszönöm szépen! :)

-X- spunea...

Excelent scris :)
Ma fascineaza miscarile pline de viata ale calusarilor. Mie imi lasa impresia ca la origini ar fi fost un dans razboinic sau un riual de initiere al adolescentilor pentru viata adulta.