O cetate cu ziduri de apă

Motto (adaptat): S-a stins viața falnicei Veneții,
N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrund turiștii, dărîmînd păreții !

 Canal Grande

Uite că nu scap de ce m-am temut! Astăzi plec spre Veneția și am inima strînsă. Mă gîndesc că voi găsi un oraș asediat de turiști, calamitat, de nefrecventat. Știri recente spun că venețienii, exasperați, cer introducerea de taxe mari pentru vizitatori. Dar o fac cu jumătate de gură – orașul din lagună trăiește de pe urma turismului. Un paradox tragic. De la Padova la Veneția, trenul face cam 45 de minute, cu avantajul că te lasă chiar în inima orașului, la Gara Santa Lucia, după ce străbate un pod lung de kilometri, printre ape. Majoritatea venețienilor s-au mutat “pe continent” – din goana trenului zăresc spații industriale, depozite, porturi în care stau ancorate vase de croazieră, înalte cît blocurile cu zece etaje. Gara mare și animată seamănă, cumva, cu aceea din Florența, numai că, ieșind de la peroane, dai de apă. Soluția optimă de transport este abonamentul de o zi sau două, cu toate rutele incluse. Veți primi un card de acces, pe care ar fi bine să nu-l pierdeți – funcționează ca o cheie electronică pentru turnicheți. Și zău că veți avea parte de ei, peste tot!

 Basilica San Marco

Ne hotărîm să luăm un vaporetto, pînă în Piața San Marco. În jur, lume amestecată – localnici care merg la piață, doamne bătrîne cu căței, japonezi cocoșați sub povara Nikoanelor, copii. Canal Grande, autostrada de apă, este străbătut de bărci cu motor, gondole și șalupe rapide. Nu reușesc să identific palatele celebre de pe mal, prea sînt multe și coșcovite – igrasia urcă, invariabil, pînă la primul etaj. Palatul venețian este, de fapt, o construcție care a servit scopurilor negustorești – la parter se găseau depozite, deasupra - birouri și săli mari, de primire, iar celelalte două-trei niveluri adăposteau apartamente. Cum spațiul este redus, clădirea are o formă trapezoidală, cu latura lungă și împodobită spre apă. În spate – Dumnezeu cu mila! Dar cum au construit oamenii ăștia în lagună? Povestea e cunoscută – totul stă pe trunchiuri de copac, înfipte în mîl, peste care s-au bătut scînduri, peste care s-au pus blocuri de piatră. De sute de ani, fiind scufundate total, în lipsa oxigenului, lemnele nu putrezesc ci se pietrifică. În apa lagunei, Veneția a crescut ca o colonie de corali. De ce? Pentru a se feri de năvălitori, apoi pentru a face mai ușor comerț, cu galerele sale ieșite din pîntecele Arsenalului. O cetate cu ziduri de apă, întinsă pe fiecare petec de pămînt disponibil, care și-a atins apogeul pe la 1450, cînd controla un vast imperiu comercial, în Adriatică și în Mediterană. O Republică moștenind (ba chiar prădînd) tradiția artistică a Bizanțului. O pavăză din vîsle, tunuri și bordaje în calea turcilor, un cuib de tîlhari, aventurieri și exploratori. Un arbitru al eleganței și al bunului gust dar și o mare casă de toleranță. O oligarhie dependentă de ritualuri și o birocrație securistică, bizuindu-se de turnători. Dar oare ce n-a fost Veneția? 

  Sala Marelui Consiliu - Palatul Dogilor

Coborîm la Ponte del Rialto și ne amestecăm în masa turiștilor. E plin de gură-cască. Magazinele de suveniruri te îmbie cu tot felul de nimicuri, la prețuri imposibile. Rapid, ne pierdem pe străduțele pitorești, înspre Piața San Marco, “salonul de primiri al Europei”, cum i se spunea în epoca napoleoniană. Astăzi, salonul s-a umplut cu neamuri de la țară. În fața Basilicii, cozi interminabile. Cum nu e chip să intri, fără să te calce în picioare grupurile de ruși și de chinezi, mai bine o admiri pe dinafară – pare o Sfîntă Sofia, construită de barbarii gotici ai Lombardiei, care au încurcat planurile! Începută prin secolul al IX-lea, ca să adăpostească moaștele Sf. Marcu, furate din Alexandria, și-a căpătat aspectul final abia peste vreo mie de ani. Răstimp în care i-au crescut domuri, coloane și fleșe, de nenumărat. Pare un morman de prăzi de război. Deasupra intrării, patru cai poleiți cu aur se cabrează neputincioși – nu se vor mai întoarce niciodată în grajdul lor din Constantinopol. Mozaicuri imense, aurite, împodobesc fațadele. O arhitectură fără perspective, mai degrabă o scenografie – Piața San Marco este o uriașă scenă de teatru, cu Domul, Campanila și Palatul Dogilor pe fundal. Culori pietrificate, voluptoase, intensifică sentimentul de strălucire crepusculară, de melancolie rafinată. Mi-aș dori să văd Veneția iarna, golită de turiști, prin cețuri și fulgi de zăpadă.

 

Piața San Marco

 

Dogana al Mare

Pînă la urmă, n-am ce face și mă așez la coadă pentru Palatul Dogilor. Peste o oră, reușesc să intru. Interioarele sînt fascinante, monumentale. Trecem prin camerele de consiliu și de judecată, pînă în Sala Mare, care poate adăposti 1700 de persoane.  Portrete ale dogilor, scene de bătălie la dimensiuni colosale, “Paradisul” lui Tintoretto.  Săli de arme,  mobile din lemn rar – latura diurnă a Puterii. Urmează și cea nocturnă – pătrundem în birourile Inchiziției. Aici, sub tavane pictate, funcționarii umbrelor analizau denunțurile, interogau suspecții și îi trimiteau spre labirintul celulelor, pe Podul Suspinelor, o structură închisă, prin care abia răzbate o rază de soare. Ajung acum în pîntecele bestiei, printre săli de tortură și carcere, gîndindu-mă cum naiba a evadat de aici Casanova, pe la 1756, acuzat de magie, blasfemie și spionaj. La ieșire, mi se pare că au scăzut cozile la Dom și intru sub bolțile magnifice. Mare greșeală! Jumătate din Asia s-a mutat înăuntru și face poze la altar. 

 Galeria Academiei

A venit ora mesei și zău dacă știu ce să aleg! Peste tot înghesuială și mîncare proastă, pentru turiști. N-am de lucru și aleg o locantă, pe lîngă Teatro La Fenice. Chelneri de culoare mă servesc cu minestrone, o zeamă lungă de legume, pe care aș recomanda-o bolnavilor de stomac, și cu spaghetti al nero di seppia. Bune macaroane, cu cerneala lor cu tot... Lejer întremat, mă pregătesc pentru partea a doua a zilei – o vizită la Galeria Academiei. Clădirea nu impresionează cu nimic. În schimb, aici poți găsi marea pictură venețiană – Madonele fraților Bellini, procesiunile hieratice ale lui Carpaccio, peisajele copleșitoare ale lui Tintoretto. Și cireșele de pe tort – Tripticul Sfintei Liberata și cel al Ermiților, realizate de fantastul Hieronimus Bosch. Ca de obicei, pierd simțul timpului, uitîndu-mă la orașele sale miniaturale și la creaturile halucinante care le populează. În plus, mai găsesc și o expoziție temporară cu desene leonardești, studii ale măsurii corpului uman. Excelent! 

 San Giorgio Maggiore

 Ziua se încheie cu o vizită la biserica San Giorgio Maggiore, construită de Palladio, pe insula cu același nume. Andrea di Pietro, zis Palladio, a fost poate cel mai interesant arhitect și filosof al arhitecturii din Cinquecento. Succesor al lui Alberti și Bramante, s-a inspirat major din stilul Romei antice, pe care îl teoretizează în „Patru tratate despre arhitectură”, lucrare apărută în 1570. Folosește ordinele clasice, cu pilaștri, porticuri logii - pentru clădiri laice. Faimoasele sale vile se găsesc răspîndite în întreaga regiune Veneto. În schimb, în plină epocă barocă, arhitectul construiește biserici austere, temple glaciale, ca “pentru academii de gînditori”, vorba lui G.M. Cantacuzino. San Giorgio Maggiore nu face excepție. O găsesc scăldată în lumină artificială – imensa fațadă de marmură albă strălucește. Interiorul e vast și aerisit. Dar ce văd? În naos, sub cupolă, a fost plasată o “operă de artă modernă” – un turn de plastic, ca niște post-it-uri gigantice, puse unele peste altele! Nimeni nu poate să-mi explice monstruozitatea. Stînjenit, urc cu liftul în clopotnița înaltă și subțire, de unde se deschide cea mai frumoasă panoramă venețiană. Trag aerul sărat în piept și încerc să uit.

(Din Cartea Calfei călătoare, Vol 2, în pregătire)