Maneaua misionară!

Pe blog, prietenul Mişu povesteşte ce-a păţit de Bobotează... Era acasă, citea, dintr-o dată s-au auzit bubuituri în uşă, de ziceai că au venit mascaţii! Deschide el uşa – jap!, un busuioc peste ochi... Era popa, cu Botezul, gata să-i cînte, gata să-i intre în casă. Restul poveştii nu mai contează. Mişu, ca un ateu ce este, se grăbeşte să calculeze cîţi bani a strîns unsurosul lui Dumnezeu, pe toată scara de bloc. Eu zic că morala e alta – unii preoţi nu prea ştiu să relaţioneze, vor să-ţi facă binele cu de-a sila. Te botează mintenaş, fără să bage de seamă că apa sfinţită e îngheţată şi-ţi fac cucui cu busuiocul. Sau te spovedesc de faţă cu vecinii, să audă toată lumea că eşti curvar şi beţiv. Mai mult, te ameninţă cu focul Iadului dacă nu pupi cu fervoare crucea. Stau şi mă gîndesc de unde o veni maneaua asta misionară, nesimţirea asta sfîntă.... Probabil că unii „slujitori” ai lui Hristos trec prin Seminar ca gîsca prin apă. Probabil că alţii se grăbesc să strîngă averi, uitînd că Domnul n-a avut bunuri în posesie ci, numai, în folosinţă. Probabil că harul nu lucrează automat în ei, în ciuda binecuvîntării Episcopului. Sau, mai degrabă, probabil că unii zeloşi n-au băgat de seamă că lumea s-a schimbat, că are mai multe îndoieli, dileme, că şovăie mai mult în a-şi arăta sufletul. E nevoie de delicateţe, e nevoie de înţelegere. Şi, slavă Domnului!, Biserica noastră are destul tact, are suficientă înţelepciune, are sfinţi şi prinţi, are ostaşi cuminţi, încît popa care l-a pocnit pe bietul meu Mişu să rămînă un caz singular, de tot rîsul. De aceea mi-am şi permis să mă amuz, scriind toate acestea!