Creaturile lui Shakespeare

Citesc, recitesc piesele lui Shakespeare și, cine știe de ce, mi se agață de minte cîte o replică, nu neapărat celebră. Sigur, teatrul elisabetanului este ca un safari, știi că mergi la vînătoare, te aștepți la aventură, la adrenalină, la pericol. Dar, pe lîngă lei, tigri și rinoceri, pădurea de hîrtie îți scoate în față, uneori, și altfel de creaturi. Uimitoare. Încîntătoare. De neuitat. Din „Lear”, am rămas cu vorba “Unchiule, uncheșule!”, apelativ ireverențios dar consolator, de la Bufon către regele căzut. Din “Macbeth” – cu “Mi-e plin de scorpii cugetul, iubito!”, șapte cuvinte cît o psihanaliză. Iar din “Henric al IV-lea”, cu monologul lui Falstaff pe cîmpul de luptă – “Poate onoarea să-ți tămăduiască un picior rupt? Aș! Care va să zică onoarea nu are nici o pricepere doftoricească”.