Piața Universității, 13-15 iunie 1990
Da, societatea civilă românească a murit, Dumnezeu s-o ierte! A avut o copilărie chinuită, abia scăpase de Ceaușescu, tatăl castrator, că a încăput pe mîinile lui Iliescu, care nu mai era cizmar ci șiret, au bătut-o minerii, au înghețat-o anii lui nea Nicu Văcăroiu, a sedus-o și abandonat-o Emil. Pe urmă, în adolescență, a căpătat bulimie, s-a refugiat în consum, sub Năstase și Tăriceanu, consum pe credit, evident, că așa era modelul, le-a dat dracu de cauze idealiste și s-a îngrijit și ea să-și facă o casă, un sediu, o fundație, să-și termine studiile, mai o bursă în străinătate, mai un ICR, mai o sinecură pe la vreo ambasadă. Apoi, în floarea vîrstei, și-a ales un soț vaporean, cam urît și din topor, dar măcar le zicea verde-n față, puteai conta pe el, părea bărbat și de casă, cine să bănuiască ce-o să urmeze, alcoolul, jignirile, mîrlăniile, așa că a tăcut naiba din gură, s-a refugiat la cratiță, a încropit una-alta pentru ăia mici, mai o editură, mai un memorial al victimelor comunismului, mai niște traduceri din Cioran. Sătulă, dezamăgită, s-a îmbolnăvit de icter mecanic și s-a stins fulgerător. La groapă n-a condus-o mai nimeni, cine s-o plîngă, băieții erau plecați la muncă, în străinătate, fetele prin Italia... Pe mormînt au rămas niște coroane proaste, cu flori din hîrtie de ziar de prin anii 90, parcă revista “22” sau “Expres” sau așa ceva, că e criză. Apoi s-a așternut tăcerea. Grea. Așa că nu mă mai întrebați de ce nu protestează nimeni la ideea comasării alegerilor generale cu alea locale, în 2012...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu