“Cordoba/Singură
și depărtată/Negru-i calul, luna toată/și-n desaga mea, măsline/Deși drumu-l
știu, știu bine/n-ajung Cordoba
vreodată”. Cîntecul de noapte al lui Lorca îmi sună melancolic într-un colț al
minții, în timp ce moțăi, toropit în scaunul autocarului. Este ora 9 și deja
s-au făcut 30 de grade. Cordoba, Sevilla și Granada sînt trei vîrfuri ale
triunghiului de foc andaluz, zona cu cele mai mari temperaturi din Spania. Nici
nu e de mirare. După Columb, orbiți de mirajul Noului Continent, spaniolii
și-au tăiat nemilos pădurile, ca să facă din ele scîndură de corabie. Apoi,
vînturile fierbinți ale Africii au desăvîrșit catastrofa. Astăzi, doar măslinii
mai pot să supraviețuiască în pămîntul roșu și crăpat. Și o fac bine –
Andaluzia produce aproape jumătate din uleiul de măsline al Europei. Dar clima
s-a deteriorat iremediabil. Specialiștii vorbesc despre deșertificare iar
municipalitatea Cordobei a interzis noile construcții, din nevoia păstrării
parcurilor, care să facă aerul mai respirabil. Pătrundem în oraș și ne
îndreptăm către cartierul vechi, așezat pe malul Guadaquivirului. Mărețul
fluviu, care a transformat Sevilla în port la Atlantic, e aici, în amonte, un
firicel de apă. Peste el se întinde un măreț pod roman, restaurat recent, cu
piloni înalți de zeci de metri. Încă o dovadă a încălzirii vremii, în ultimii
2000 de ani. Turiștii fotografiază în neștire iar un țambalagiu îi zice cu foc
– desigur, e român.
Intrăm în medina,
miezul orașului arab. Construit în jurul souk-ului, al pieței, e un spațiu
aparent haotic, cu case albe, cu etaj, și străduțe înguste, cît să permită
trecerea unui măgăruș cu povara în spate. Aceste căi de acces au logica lor –
sînt umbrite chiar și la amiază, ventilează locul și împiedică revoltele de
stradă! Ferestrele, din care se revarsă flori agățătoare, sînt păzite de
grilaje metalice, frumos ornamentate. Din nevoia de intimitate, intrările în
locuințe sînt decalate, ca și ferestrele. Dacă deschizi o poartă, nu poți vedea
curtea interioară, pentru că accesul se face prin coridoare în formă de L. A
mai rămas puțin din Cordoba lui Abd ar Rahman al III-lea, care avea, pe la anul
900, o jumătate de milion de locuitori, o mie de moschei și 600 de băi publice,
universitate și iluminat stradal! Mă învîrt prin zonă, căscînd gura la tarabe
și, dintr-odată, am ajuns în juderia, vechiul cartier evreiesc. Într-o piațetă,
dau peste statuia lui Moise Maimonides, marele gînditor din secolul al XII-lea,
care a încercat să concilieze credința cu logica aristotelică. Turiștii îi
ating papucul, ca să primească înțelepciune, conform unei legende urbane.
Chestie mult mai ușoară decît citirea “Călăuzei
rătăciților”, evident! Să mai
spună cineva că omul modern nu îi e superior anticului...
În final, ajung și la
moschee sau Mezquita, după denumirea ei arabă. E perla coroanei Cordobei,
singura rămasă din Spania medievală și una dintre cele mai mari din lume,
întinzîndu-se pe 24.000 de metri pătrați. În Curtea Portocalilor, arbori ai
ospitalității, oamenii se odihnesc, contemplă, se plimbă, mănîncă. Apoi își iau
inima în dinți și intră în clădire, ca într-o pădure cu coloane albe și roșii.
Sînt 824, fiecare diferită de celelalte, fiecare purtînd un capitel aparte.
Bolta pădurii e formată din arcade în formă de potcoavă, alternînd piatra și
cărămida, într-un joc vizual de-a Infinitul. Peretele dinspre Mecca,
extraordinar ornamentat cu mozaicuri, poartă mihrabul, nișa din care Imamul îndemna
credincioșii la rugăciune. După Reconquista, Carol Quintul a protejat cumva
acest spațiu, împiedicîndu-i pe zeloșii creștini să-l facă una cu pămîntul.
Cum? Implantînd în mijlocul monumentului o capelă barocă, din aur și argint,
țîșnind pe verticală, ca un plop răsădit într-o plantație de salcîmi. Și
transformînd întregul ansamblu în catedrală. Mă trag deoparte, la umbra
coloanelor islamice, meditînd la modul în care învingătorii rescriu istoria.
Nu departe de
moscheea catedrală, un mic muzeu al meșteșugarilor cordovani ascunde comori
nebănuite. Sînt tablouri executate din piele, lucrată în relief, cu modele
geometrice sau florale. Sidef, aur și pietre scumpe împodobesc compozițiile,
într-o revărsare de culori. Piese demne de un calif. Alături, găsesc un magazin
în care meșterii contemporani dau replica. E peștera lui Ali Baba, cuprinzînd
de-a valma cufere îmbrăcate în piele, genți și serviete, măsuțe de șah, globuri
pămîntești și hărți de navigație, tablouri și icoane. Miroase a piele și a
iasomie. Miroase a bani – nici una dintre piese nu e mai ieftină de 200 de
euro.
Cît de importantă
e apa în Islam! Cum modelează subtil o întreagă psihologie colectivă! Pentru
creștin, păcatul se mărturisește, printr-o întreagă procedură penibilă, și se
ispășește prin post și rugăciune. Pentru musulman, lucrurile merg mai simplu.
Coranul spune că nici un credincios, dacă e curat fizic, nu poate părea vinovat
în ochii lui Allah. Așa că abluțiunea ține loc de spovedanie. Prin spălare
rituală, musulmanul se curăță fizic și psihic. O practică rapidă și practică,
ferindu-l de complexe, mai ales de cele specifice vieții sexuale, care au
marcat nefast, zic eu, istoria spațiului creștin. Dar deosebirile de
mentalitate dintre cele două religii sînt mult mai mari. Dacă, pentru creștin,
prima poruncă este aceea de a-l iubi pe Dumnezeu și pe cel de lîngă tine,
pentru musulman ea suna altfel – laudă-l pe Allah și întărește legea sa!
Astfel, interesul omului creștin se centrează pe făurirea persoanei, după model
hristic, punînd iubirea în centrul ființei sale. Musulmanul, în schimb, e mai
puțin diferențiat ca persoană, dar mai vigilent cu cei din jur, mai
tradiționalist. Lui i se cere mai multă retorică, mai multă implicare în
susținerea Legii. Cînd vede că lucrurile nu merg bine, trebuie să le dreagă cu
fapta, cu vorba sau măcar cu sufletul. În timp ce creștinul e mai supus
ierarhiilor spirituale, musulmanul are voie să își certe imamii. Există chiar
un sfînt patron al martirilor, care a trăit în Evul Mediu. Văzînd un imam
păcătos, l-a învățat cu vorba bună, l-a certat cu mînia sufletului și, în
final, l-a omorît. Faptă pentru care a fost, la rîndul său, executat. Dar n-a
ieșit din învățătura coranică. Așa că să nu ne mai mirăm de psihologia celor pe
care îi numim, astăzi, teroriști islamici. Și încă o vorbă despre musulman.
Coranul îl învață că zece păcate în ochii lui Allah nu trag atît de greu cît
unul singur, în ochii oamenilor. De aceea, credinciosul va respecta un cod al
politeții cît și al secretului, ferindu-se de mărturisiri în spațiul public.
Înțelegem acum motivul pentru care suspecții islamiști neagă pînă în pînzele
albe orice vinovăție, în tribunalele occidentale, chiar puși în fața evidenței.
Dar să nu mergem pînă acolo. Un văl de discreție și de tăcere acoperă viața privată
a oricărui musulman. Indiferent ce vicii aveți, ascundeți-le! – spunea recent
un lider arab. De-aia n-o să vezi, printre altele, tabloide și spectacole
publice de strip-tease în Arabia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu