Sîntem în primăvara lui 2015. Cu
chiu cu vai, Spania iese din criză, marcînd cîteva puncte de creştere a
PIB-ului. Victorie pentru contabili, nu pentru contribuabilul spaniol,
confruntat cu un şomaj nimicitor! Premierul conservator Mariano Rajoy, care
şi-a păstrat cumva scaunul, are toate motivele să se îngrijoreze – zilele
trecute, la alegerile parţiale din Andaluzia, socialiştii au ieşit pe locul
întîi. Urmează alegeri în Catalunya, acolo unde nou-înfiinţatul „Podemos” a
ajuns la 25% din preferinţele electoratului. „Podemos”, partid de criză,
diabolizat de media mainstream drept „radical de stînga”, refuză modelul
economic neo-liberal, vorbind despre „echitate socială” şi „datorii externe
injuste”, ceea ce a alarmat finanţa internaţională. După o perioadă de
austeritate crîncenă, e normal ca Pendulul Istoriei să o ia în cealaltă parte –
dar spaniolii n-ar trebui să-şi facă prea mari iluzii. Cîtă vreme ţările şi-au
cedat multe atribute ale suveranităţii pentru a face parte din UE, nu prea mai
e loc de întors – vezi cum, pe zi ce trece, grecilor din guvernul Syriza li se
tocesc dinţii. Pînă una, alta, e primăvară, un anotimp cînd totul pare mai
suportabil, pînă şi poliţistul care te pîndeşte are un zîmbet plăcut.
Dar să lăsăm politica deoparte. Mi-am
planificat o călătorie „combinată” la Madrid şi Barcelona, în încercarea de a
înţelege „inima” Spaniei. Voi compara orgoliosul Madrid, tînăra capitală,
oraşul Habsburgilor şi al Burbonilor, cu rebela Barcelonă, citadelă milenară a
comerţului şi a toleranţei. Agenţia de turism mă asigură că hotelurile unde voi
sta sînt chiar în oraş. Ca de obicei, are dreptate. Depinde însă ce înţelegi
prin „oraş”. Dacă te gîndeşti la centrul istoric, n-ai nimerit-o. Dacă te
gîndeşti la aglomerarea urbană a Madridului, întinsă pe zeci de kilometri
pătraţi, cu peste şapte milioane de locuitori (sau la Barcelona ca lăbărţare
costieră, transformîndu-se într-o salbă de staţiuni la Costa Brava), atunci da,
stau în oraş! Avionul mă lasă pe „Barajas”, la cîţiva kilometri de Madrid.
Aeroportul este uriaş şi mi se pare pustiu – terminalul T4 este deservit de un
metrou automat, care ne poartă minute în şir prin subteran, către staţia de
recuperare a bagajelor. Între timp, impresia de pustiu dispare – pe „Barajas”
decolează şi aterizează 120 de avioane pe oră! Fluxul de călători este preluat
de reţeaua de transport subteran şi e dirijat direct către centrul Madridului,
gara Atocha. Eu voi călători însă „la suprafaţă” – hotelul este la 25 de
kilometri, într-o zonă traversată de Autostrada Nordului.
În anii de criză, spaniolii
ajunseseră să ocolească autostrăzile, mari lucrări de infrastructură, pentru că
trebuiau să plătească taxă. Comportament economic raţional, care arunca însă în
faliment companiile ce le exploatau. În plus, statul însuşi era dator vîndut
către bănci. Existase o „bulă speculativă” a infrastructurii, care se spărsese
– mii de kilometri de autostradă se dovedeau inutili. Acum, traficul pare că
şi-a mai revenit. Totuşi, ca să dăm un singur exemplu, pentru autostrada Madrid-Toledo,
e de trei ori mai mic decît cel prevăzut iniţial! Ca un bolnav care se
recuperează după un accident vascular cerebral, mişcîndu-şi cu precauţie
degetele paralizate... Ici-colo, au
dispărut şi anunţurile „De închiriat” – hotelurile, pensiunile, micile
restaurante trag aer în piept şi se pregătesc de muncă...
Din miezul numinos al Sacrului,
Orientul a născut Oraşul. Occidentul l-a crescut, dîndu-i sens omenesc, legat
de locuire, circulaţie şi funcţie economică. Astfel a apărut metropola, un spaţiu
structurat ca o reţea, înglobînd şi lăsînd în urmă ierarhia piramidală a
oraşului tradiţional. Madridul şi Barcelona sînt metropole – una sus, pe cel
mai înalt podiş spaniol, la peste 700 de metri, vegheată de Sierra Guadarrama,
alta jos, la Mare Nostrum, în valea rîului Llobregat. Ambele sînt funcţionale,
asigurînd locuitorilor un anumit grad de satisfacţie a vieţii. Ambele respiră,
atrăgînd fluxuri de oameni şi valori. Şi ambele cresc. Dacă e să găsim
deosebiri, dincolo de contextul politic şi cel geografic, putem spune că
Madridul este „continental” şi „regal”, sediul puterii centrale, cu ale sale
Ministere şi Palate, cu parcurile imense mirosind a lămîiţă şi a mirt, pe cînd
Barcelona este „maritimă” şi „tolerantă”, cu portul adăpostind marile vase de
călători, cu colina înverzită Montjuic, cu ceramica sa multicoloră. Madridul
este academic şi convenţional, cu sistemul său de pieţe şi străzi circulare, cu
imobile Art Deco şi patru zgîrie-nori la Chamartin. Barcelona este colonială şi
flamboyantă, cu turlele lui Gaudi şi cu „insule” imobiliare ca nişte
patrulatere, cărora li s-au retezat colţurile, cu bulevarde largi, cu
deschidere la mare. La Madrid, te plimbi pe „Paseo del Prado”, trăgînd în piept
mirosurile Grădinii Botanice. La Barcelona, „Rambla” te învăluie cu lumina
fructelor coapte.
Un studiu recent arată că Oraşul
revine în Orient. Mai precis, în zonele cu cel mai rapid ritm de creştere a
populaţiei, cu locuitori preponderent tineri şi acolo unde există loc de
expansiune. Astfel, metropola se transformă în Megalopolis – aşezări continue,
cu peste 10 milioane de locuitori. Cea
mai mare rămîne zona Tokyo-Yokohama, ce găzduieşte 37 milioane de locuitori,
urmată de Jakarta, capitala Indoneziei, Seul-Incheon, Delhi, Shanghai şi
Manila. Spre deosebire de metropolă,
megalopolisul are o reputaţie proastă – de cele mai multe ori, necesităţile de
bază (transport şi locuire) nu sînt satisfăcute civilizat. Dar necesitatea
economică îi obligă pe oameni să rămînă acolo. În Delhi, din 24 de milioane de
oameni, 80% sînt săraci. La fel în Ciudad de Mexico sau Karachi, Pakistan. Nu
mi-aş dori niciodată ajung în astfel de locuri. Recunosc, sînt un turist
convenţional...
Dar Bucureştiul? Evident, oraşul creşte către
nord, dar e departe de stadiul metropolei! Noi n-am învăţat nici măcar să
separăm fluxurile de circulaţie, prin pasaje subterane sau pasarele. Despre
centuri care să permită accesul în cartiere nici nu merită să vorbim.
Principala autostradă îşi descarcă traficul greu în periferia Militariului. Cînd
„merg la munte”, snobii fac trei ore din Drumul Taberei pînă la Predeal. Iar
şoferii indisciplinaţi depăşesc coloanele pe linia de tramvai, aşteptîndu-se
să-i „laşi” în intersecţie – din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai agresivi.
Acesta este Bucureştiul. În rest, România nu cunoaşte complexitatea traficului
metropolitan.
(fragmente din "Meridiane subiective")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu