1001 de gînduri

# Pipele mele au personalități și nume. Cea franțuzească e grațioasă ca un gît de lebădă, vanitoasă și cere permanentă atenție. Cea daneză e rustică, masivă, de încredere, iubește activitățile în aer liber și vînătoarea. Cea germană are o vîrstă respectabilă pe care nu și-o arată deloc, nu-i plac tutunurile aromatice dar se simte bine la berărie. Cea turcească, mică, din spumă de mare, usucă mixtura și o arde, sec, în gloria lui Allah.

# Nu am încredere în sfinții care n-au păcătuit, atingîndu-și mîntuirea fie printr-o incapacitate fiziologică de a face rău, fie printr-o nemeritată grație divină. Ei mi se par la fel de suspecți ca și cîștigătorii la Loto, care-mi țin discursuri despre îmbogățire, fără să fi muncit o clipă în viața lor. În schimb, îi iubesc pe păcătoșii care se sfîșie în remușcare, chiar dacă n-au auzit niciodată fîlfîind o aripă de înger.

# Sînt un om de dreapta, sînt un om de stînga? Nici eu nu mai știu. Parcă aș zice invers decît Țuțea – cine n-a fost în tinerețe de dreapta, acela n-a avut minte, iar cine n-a ajuns la bătrînețe de stînga, acela n-are suflet.

# Secretul are o forță imensă. El acționează asupra psihicului nostru și ne schimbă pe nesimțite. Fie că e vorba despre păcate sau pulsiuni refulate, ca în psihanaliză, fie că avem de-a face cu o revelație sau, mai banal, cu accesul la anumite informații restricționate, simțim o dorință crîncenă de a ne spovedi. Ține, cred, de natura umană, atît de fragilă, care simte secretul ca pe o povară, iar mărturisirea e o formă de a împărți această povară cu alții. Dar un secret nu se lasă ușor mărturisit – altfel nici n-ar fi secret. Atunci se naște o tensiune care îi poate fărîma pe mulți. Instinctiv, ne ferim să ajungem la asta, astupîndu-ne urechile, refuzînd să ascultăm, să cercetăm, să ne cunoaștem. Totuși, există și oameni care au metabolizat secretul – l-au transmutat în suflet, printr-o alchimie subtilă. Inevitabil, ei ni se par schimbați și ne atrag irezistibil.